Doamnele și domnișoarele noastre văzute de străini

Am conspectat pentru dumneavoastră cum au fost văzute de străini „fetele noastre” (din Moldova și Țara Românească, exclus Transilvania) în trecerea timpului.

0

Fiindcă ne aflăm în plin început de primăvară și umblăm cu mărțișoru-n piept, facem un gest superb și ne oprim astăzi atenția asupra unui volum din 1943 (reeditat recent, în 2016, la editura Corint, în excelenta colecție „Istorie cu blazon”), carte semnată de Vasile Panopol (fiul lui Vasile Pogor).

Titlul volumului vorbește de la sine: „Românce văzute de străini”.

Cartea lui Panopol e o lucrare serioasă, un studiu istoric. Panopol pleacă de la constatarea că nu prea s-a scris despre doamne și domnițe la noi, la români, din motive lesne de înțeles. Abia se găsesc, în secole, câteva însemnări despre firea româncelor.

Panopol notează câteva. Am reținut acest fragment de Dimitrie Cantemir: Cele nobile sunt frumoase, dar mult inferioare în frumusețe celor de țărani, țărăncile întrec prin exterior, dar cel mai adeseori sunt lascive și pline de moravuri urâte.

Și am mai reținut și aceste versuri ale clucerului Constantin Faca, în comedia Franțuzitele (datând din 1833, că de atunci se franțuzeau cucoanele):

Ascultă, ma șer Luxandro, aș vrea să mă plimb pe pod


Ș-apoi să-mi fac o pălărie cu blonduri și en velur


Căci îmi vine
à merveil cu boaoa (n.r. – fâșie lungă de blană sau de pene, purtată în jurul gâtului) de samur.

Dar lucrarea lui Panopol, de la care am plecat și la care vom rămâne, se ocupă de româncele văzute de străini, așa că, după acest parfum preliminar, ne îndreptăm atenția spre ce au văzut domnii și doamnele cu pricina.

Am selectat opt puncte de vedere.

Ce a văzut Del Chiaro, italianul: plăcerea etalării salbelor de aur sau argint

Călătorul Del Chiaro era, desigur, italian. El a poposit în Muntenia la 1709, fiind secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Iată constătările peninsularului, care se arăta atent la moda timpului (italian, de!):

E un amestec de modă grecească și și turcească, fără fața acoperită, cele măritate își acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă…

În zilele de sărbătoare se gătesc cu haine bogate și bijuterii scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi, până la valoarea de zece galbeni una. Fetele mai sărace poartă salbe de argint, după punga lor.

Ce a văzut baronul De Tott: cucoanele luau măslinele cu mâna și le înfingeau în furculiță, ca să mănânce franțuzește

Baronul cu pricina era atașat pe lângă ambasada franceză de la Constantinopol și călătorea pe colo, pe dincolo, ajungând până în Moldova. El a fost oaspete al lui Ioan Callimachi, care urma să ajungă domnitor și era pe atunci dragoman al Porții Otomane.

Cu ocazia vizitei, baronul a constatat: faptul că nevasta lui Callimachi se ocupa de gospodărie și era fudulă, grație funcției sale fiind persoana cu rangul cel mai înalt din nația sa. E de presupus că baronului i-a căzut cu tronc una dintre fetele lui Callimachi, căci iată:

o fată mai în vârstă, văduvă la nouăsprezece ani, mai rumenă decât este trandafirul dimineața, de o statură subțire, fără a fi înaltă, ea întrunea, pe lângă grațiile cele mai picante, o modestie, o blândețe și un aer visător, de un farmec irezistibil.

Baronul a mai constatat că prânzul se servește după obiceiul francez (o doamnă, în timpul mesei, luând măslinele cu degetele și înfingându-le apoi în furculiță, ca să mănânce chipurile după obiceiul franțuzesc), dar de băut bea toată lumea din același pahar.

Ce a văzut Raicevich: luxul ostentativ al damelor din înalta societate

Acest Raicevich a fost secretar al lui Alexandru Ipsilanti-Vodă, în jurul anului 1780. El a stat multă vreme pe pământ românesc, dar nu i-a plăcut. Și acesta taxează luxul fără limite și fără nicio grijă de unde vine toată această bogăție ostentativă. Cuvânt-cheie: opulență. Iată, Raicevich:

Cucoanele au obiceiul de a purta îmbrăcăminți noi de sărbătorile Paștilor, Crăciunului și Înălțarea Dormnului. Aceste haine sunt de stofe din India sau de șaluri de cachemir căptușite cu samur și alte blănuri scumpe aduse din Rusia și garnisite pe toate cusăturile și la extremități cu galoane sau broderii din Viena, ele costă până la 3.000 de florini.

Ce a văzut contele D’Hauterive : moldovencele sunt mai virtuoase decât o indică hainele în care umblă înveșmântate

Alexandre Maurice Blanc de Lanautte era conte D’Hauterive și a ajuns prin viață să fie secretarul francez al domnitorului Moldovei Alexandru Mavrocordat, pe la 1785. Despre moldovence, a constatat:

Au primit îmbrăcămintea turcească, dar cu mai puțină chibzuire decât femeile grecilor, după care s-au luat, pentru că acestea au înțeles că primind o haină care nu îmbracă formele și nu face, așa zicând, altceva decât să le dea o față, trebuie neapărat să se supună obiceiului Răsăritului, de unde le venise acest fel de port, cu asprimea vieții de mănăstire, care nu o lasă pe femeie să fie văzută decât de semenele ei și de singurul bărbat cu care simțul său de rușine se poate obicinui.

Moldovencele au libertatea felurilor de îmbrăcăminte din miazăzi, fără a se lepăda de cele de la miazănopapte, dar îmi fac o datorie de a adăuga că această îmbinare primejdioasă n-a înrâurit asupra simțurilor lor.

Ele au păstrat asprimea moravurilor din clima lor, sunt totdeauna mult mai cumpătate decât îmbrăcămintea lor și n-aș fi făcut această băgare de seamă, dacă ea n-ar fi slujit la arătarea virtuții lor.

Ce a văzut Lady Craven: un diamant rău cizelat

Lady Elizabeth Craven (1750-1828) a fost fiica unui conte (Berkley), fiind măritată cu un lord (afacere de familie). A umblat prin lume până a ajuns să vadă și boieroaicele din Moldova.

Lady a remarcat că damele se poartă după moda Constantinopolului, semănând inevitabil turcoaicelor. Concluziile ei, după ce vizitează și Muntenia, sunt fără echivoc:

S-ar putea spune despre această regiune că este un diamant rău cizelat, care ar avea nevoie să fie lucrat de o mână îndemânatică și dibace.

Ce a văzut doamna Reinhard: femeile au un vino-ncoa

Doamna Christine Reinhard a trecut pe la 1806 prin București și Iași, unde a poposit câteva luni, însoțindu-și bărbatul care era consul pe lângă domnitorul Moldovei, având legături cu boierii cei mari. Constatarea doamnei:

Am întâlnit câteva femei care mi-au părut foarte plăcute; ele au un vino-ncoa, ca și italiencele, dar nu poate fi vorba de o adevărată educație la dânsele. Obiceiurile italiene se regăsesc în viața aristocrației române.

Ce a văzut scriitorul Kotzebue: veselia plină de tact și supunerea față de bunul ton al societății

Wilhelm de Kotzebue (1803-1877) a fost un scriitor, fiul unui om politic german trecut în slujba Rusiei. Scriitorul a fost crescut în Rusia și venea cu privirea unui om din răsărit. Fratele său a fost consul al Rusiei în Moldova. Scriitorul s-a aciuat pe la Iași și a constatat:

Tipul femeiesc are un farmec deosebit, cea mai mare parte din femei te atrag prin veselia lor plină de tact, care se apropie de familiaritate numai atât cât o iartă bunul ton al societății. Saloanele elegante și adesea foarte cu gust gătite se deschid înaintea musafirilor…

Ce a văzut Carra: nicio lege nu-i mai presus de legea bărbatului

J.-L.Carra a fost secretarul (sau poate preceptorul copiilor) domnitorului moldovean Grigore Alexandru Ghica. Pe la 1776, cam așa. El a scris chiar un studiu despre Moldova și Valahia publicat în 1777 și reeditat de multe ori. Acest Carra notează:

Femeile moldovence și române sunt în general destul de frumoase, ele au pielea albă, însă pielița cam palidă. Printre ele se găsesc puține blonde, dar o mare mulțime de brune deschise, cu ochiul negru și strălucitor. Sexul frumos al acestor părți are prea multă plecare la amor.

Și nu se oprește aici Carra:

Caracterul sexului frumos într-aceste două provinții e însăși dulceața. Roabe ale părinților, ale bărbaților lor și ale amanților lor, femeile moldovence și române nu recunosc alte legi, alte voințe mai mari decât ale bărbaților.

Deși slobode, ele nu ies decât rareori și niciodată singure; trândăvia și neștiința adâncă în care trăiesc sunt într-adevăr pricinile credinței și supunerii lor.

Gelozia, prin urmare, rareori are ocazie de a exersa asupra lor furia sa, bărbatul vorbește și femeia, tremurând, vine de-i sărută mâna și îi cere iertăciune.

De aici venim, deci.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.