Decembrie rămâne pentru totdeauna luna întemeierii regimului comunist, prin ridicarea Republicii Populare Române pe ruinele monarhiei, după abdicarea forțată a Regelui Mihai în penultima zi a anului 1947.
Rămâne, însă, și luna prăbușirii dictaturii, pe fondul Revoluției Române din 1989.
România a traversat aproape 42 de ani de represiune și de poliție politică – și asta e suficient pentru a înțelege că niciun cartier urban și nicio instalație industrială și niciun grad (mai ridicat) de alfabetizare nu pot justifica ambiția unui regim de a se înstăpâni peste viețile și mințile supușilor.
România modernizată de comunism a fost simultan România coborătă în peșteră de regim – prin coloniile de muncă silnică, prin detenția egală cu tortura a opozanților ideologici, prin promovarea cetățeanului-delator, prin politicile de natalitate forțată (mergeți pe Jurnalul Decretului și vedeți cum arată o lume în care femeile primesc sarcină obligatorie de la Partid să dea țării cât mai mulți copii), prin frig și prin frică.
În vreme ce, la exterior, blocurile de locuințe se ridicau în comunism, interioarele oamenilor se surpau definitiv. Moștenirea aceasta e încă prezentă astăzi, la aproape 32 de ani de la căderea regimului totalitar.
Penultimul președinte al românilor, Traian Băsescu, a fost un turnător dezgustător în tinerețea studențească, genul de om nou care credea că intră în grațiile regimului dacă înștiințează Securitatea despre cine cu cine se culcă la Institutul de Marină. Și asta e suficient pentru a înțelege de ce democrația ridicată pe ruinele comunismului arată în halul acesta.
Comunismul românesc nu a fost populat, însă, doar de Nicolae și Elena Ceaușescu, doar de Traian Băsescu și Dan Voiculescu.
Au existat și oameni care s-au opus regimului, cât au putut și cum au putut, oameni care prin gesturile lor individuale au ținut în viață ideea că nicio dictatură nu poate invada definitiv mințile tuturor. Acțiunile acestor oameni au semnalat ce se întâmpla de fapt în România lui Nicolae Ceaușescu.
După căderea comunismului relatările lor ne-au ajutat să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat cu adevărat în comunism și care sunt consecințele sociale ale unui astfel de regim.
În luna decembrie vrem să ne (re)amintim la Pixul cu mină de unii dintre acești oameni – cărora li s-a pus eticheta (oarecum inexactă) de disidenți. Începem cu Doina Cornea, un personaj care nu se află la prima prezență în cadrul rubricii noastre.
De data aceasta, însă, nu vom apela la celebrele sale jurnale, ci la o lucrare a istoricului Cornel Jurju publicată în 2017. Cartea Doina Cornea – Dincolo de zid. Individualitate, autenticitate, opoziție în comunism este rezultatul a patru întâlniri petrecute în iarna dintre 1998 și 1999, soldate cu nouă ore de convorbiri înregistrate.
Doina Cornea a fost o disidentă self-made. A trecut de la admirația față de Ceaușescu la acțiuni de denunțare a sistemului represiv. A făcut-o citind, ascultând și încăpățânându-se, chiar și atunci când nu mai părea să existe niciun orizont. Așa și-a educat disidența.
Doina Cornea a crezut până în ultima clipă de viață că nu a făcut nimic extraordinar și că așa ar trebui să arate, de fapt, normalitatea. A murit în primăvara anului 2018 cu acest crez.
Doina Cornea a trăit cea mai neagră perioadă a istoriei noastre recente. Tânără fiind (era născută în 1929), a văzut ce înseamnă fascismul. Apoi a trăit, ca adultă, comunismul. Relatările ei sunt de o sinceritate dezarmantă – critice, dureroase, ca o arsură care rămâne pentru totdeauna pe piele.
Doina Cornea e gara obligatorie în care trebuie să poposim pentru a înțelege în câte feluri poate o dictatură să distrugă oamenii.
Al treilea nume
Întâi să vă spun numele, numele complet. Mă cheamă Doina Maria Cornea. De fapt, asta este în acte. Mai am un al treilea nume de care sunt mândră. Lumea râde de el. Mă cheamă și Zoe. Zoe înseamnă „viață”, de aceea sunt încântată de acest nume, al treilea, dar n-a fost trecut în acte.
M-am născut la 30 mai 1920, la Brașov. Dar părinții mei nu locuiau la Brașov, locuiau la Săcele. Tatăl meu era pretor la Săcele. Tata se numea Iacob Cornea și mama Maria. Tata este originar din Făgăraș, din satul Ileni, fiul lui Tămaș Cornea, al lui Avisalon Cornea. Mama e originară din Apahida.
Prietena Fanny, din tinerețea trăită într-o țară fascistă
Atunci era o nebunie! O nebunie cum nu vă pot spune! Încă noi eram privilegiați, românii, zic eu, dar ce au pătimit evreii…
Prietena cea mai bună a mea a fost o evreică, Fanny. Era ca un firicel de ață, firavă. Au fost deportați. Nici unul nu s-a întors din cei șase sau șapte colegi ai mei. Nici unul! Au murit, cu toții! Asta a fost un alt șoc pentru mine. Că mi-am dat seama că poți să fii un copil sănătos, normal, să n-a nicio boală și să mori așa stupid într-un lagăr.
Profesorul… Era curentul fascist. (…) Ne-au adunat pe toți, toate clasele, de la I-a până la a IV-a de gimnaziu și a ținut un discurs acel profesor. (…) I-a nominalizat pe toți evreii și erau destul de mulți, că nici ei nu aveau școli. I-a nominalizat și i-a pus să stea în picioare.
Și atuncea retoric, ne întreba pe noi: „Știți voi de ce nu avem noi zahăr?” Era o mizerie alimentară în Transilvania de Nord. „Din cauza lor!” Și arăta spre copiii ăștia în picioare. „Știți voi de ce nu aveți ciocolată, carne, portocale? Din cauza lor!” (…) Și pe urmă insulte: „Mișei, nevrednici, nu meritați titlul de om, marș afară!”
Când a zis „Marș afară”, m-am sculat și eu. Nu era ceva conștient, nu vreau să mă fac acum eroină. Nu cred că era un protest conștient. Semăna cu un protest. Dar îmi era milă de ea, încât eu cred că am ieșit să o consolez, să o mângâi.
Unde e dreptatea în lume
Când au venit comuniștii, tata era naiv, credea că va veni dreptatea. L-a citit pe Marx din doască în doască, l-a citit pe Engels. Știu că am avut o ceartă. Eu eram cu mama reacționare și am văzut ce e. Tata era naiv. Nu s-a înscris în partid. Nuuu! Dar erau discuții în familie. El zicea: „Lasă că va fi bine, va fi dreptate”, asta prin 1945, 1946.
(…) Pe urmă s-a trezit, i-a venit și lui rândul și bineînțeles a văzut că e la fel de nedrept ca și… Cu asta a murit tata: „Unde e dreptatea în lume? Unde este? Toate sistemele, absolut toate duc la nedreptăți.” Cam astea erau ideile lui de la sfârșitul vieții, când a fost dat afară. A fost om de serviciu.
(…) Și eu aveam vederi de stânga puțin. Îmi citesc jurnalele, că îmi scriam jurnalul. Veșnica mea problemă: că unul se naște într-o familie de cerșetori și unul are totuși avantaje, unul nu are niciun fel de șanse în viață. Mă deranja foarte tare inegalitatea.
Din 1949 a intrat frica în mine
Înalt Preasfințitul Suciu a lansat o circulară prin care ne îndemna să nu trecem la ortodocși (n.r. – Doina Cornea era de confesiune greco-catolică, cult dizolvat de regimul comunist). Mie acea circulară mi-a dat-o vărul meu primar, care era la Teologie. Mi-a și zis: „Dacă vrei copiaz-o și dă mai departe”. M-am și pus pe treabă, am început să copiez, dar a venit vacanța de Crăciun și a rămas acolo între lucrurile mele.
(…) Norocul meu… de copiat începusem să copiez într-un caiet de ăla mare de curs unde erau și notițe de curs. Probabil s-au uitat superficial (n.r. – securiștii), n-au găsit. Norocul!
(…) La un an de zile după asta… Eu simțeam, totuși, pe stradă că sunt urmărită. Asta simți, că te oprești, te uiți la o vitrină, vezi că și un tip se uită. Era ceva foarte suspect. La un an după asta, mergem acasă condusă de un prieten și erau iarăși doi tipi jos în poartă: „Vă rog să veniți cu noi”.
În 1949 a fost prima mea legătură cu Securitatea. Pot să spun că a intrat frica în mine în 1949.
Aplaudacii
Eram conștientă că în comunism, și mă apăsa acest lucru, nu conta pregătirea. Erai angajat ca mediocritate. Asta era realitatea. La catedra de română, la franceză, cadrele bune au intrat fie în închisori, fie au fost date afară, fie au primit domiciliu forțat. Pe Blaga să-l dai afară, pe Dumitru Popovici de la română?
A fost improvizată toată Universitatea după ce s-a făcut curățenia generală, cu niște oameni care nu erau pregătiți pentru așa ceva. Atunci s-a creat acest pact tacit între puterea comunistă și noi, mediocrii. Vă ținem la călduț și dumneavoastră ne aplaudați. Cam asta era!
L-am iubit pe Ceaușescu
În 1975 a trebuit să depunem un jurământ de credință lui Ceaușescu pe instituții. Toată Filologia adunată în sala mare. Era și formular scris, tipărit și individual trebuia semnat jurământul, cu textul jurământului.
(…) Eu nu am putut să spun cuvântul jur. Nu știu, mi se părea că ne întoarcem în Evul Mediu, vă spun drept. Cine îmi garanta că Ceaușescu nu ne duce în prăpastie, deși eu îl iubeam? Încă pe vremea aceea eu îl iubeam pe Ceaușescu. Daaa, foarte mult! Mi-aș fi dat și viața după atitudinea lui cu Cehoslovacia din 1968.
Nu naționalismul mi-a atras atenția, ci demnitatea. Adică am simțit pentru prima dată că nu mi-e rușine că sunt româncă. Înainte am fost în Franța, am fost în… Ca un vierme mă simțeam față de alții care erau siguri de demnitatea nației lor. Aveau motive pentru care să aibă un fel de mândrie națională. Asta s-a prăbușit în noi după instalarea comunismului, după plecarea regelui.
(…) Când Ceaușescu a ținut acel discurs și când a venit la Casa Universitarilor și ne-a spus: „De acum nu mai trebuie să vă fie frică, acum puteți cerceta în libertate. Omul, un intelectual poate să greșească, dar nimeni nu va mai fi sancționat pentru greșelile de opinie.” A spus asta, dar nu a fost niciodată publicat discursul ținut nouă.
Școala îndoctrinării
Când l-am văzut alături de regina Angliei în caleașcă, ca orice român tâmpit, am zis și eu „vai, da’ totuși nu e chiar rău”. Mai era și soțul meu, cu care făceam călătorii cu mașina și-mi zicea: „Îmi crește sufletul, uite ce livezi, ce meri, cât s-a făcut, totuși.”
Și s-a făcut, nu poți să zici că nu s-a făcut nimic în socialism. Dar nimic nu contează dacă omul se distruge. Asta e convingerea mea finală. Nimic, nici școlile, nici spitalele! Școlile – unde nu înveți nimic decât să îndobitocești, să îndoctrinezi, să înregimentezi, să distrugi spiritul oamenilor.
Eu nu fac politică
Când mama mea, care avea 78 de ani, deci mult mai bătrână decât mine acum, mi-a zis: „Da’ tu pe ce lume trăiești că nu asculți un radio?” Zic: „Ce radio?”. „Europa Liberă”, mi-a zis. „Ai auzit de Goma?”. „N-am auzit, nu mă interesează”. Zice: „Da’ ia ascultă”. „Nu-mi trebuie emisiunile de la Europa Liberă, n-am nevoie de ele. Nu citesc nici Scânteia, nimica, nu fac politică”. „Dar, te rog, stai aici și ascultă”.
Ca să vedeți, mama mea m-a pus.
Rezistența prin cultură
Fiica mea după ce a plecat în Franța în 1976 a început să-mi trimită cărți. Vedeți, Mircea Eliade are dreptate cu această rezistență prin cultură. Dar, cred că eu am înțeles-o bine, nu intelectualii români pentru care rezistență prin cultură înseamnă a scrie, a crea ceva și pe urmă a rămâne același om, a aplauda, a face compromisuri.
Pentru mine a fost, într-adevăr, să citesc niște cărți, să vin în contact cu niște idei, să mi le însușesc până în adâncul ființei mele și să le mărturisesc. Adică să le aplic în viața mea, în existența mea, în tot ce fac, în faptele mele.
Am fost la fel de lașă
Sunt un om ca toți oamenii. Și atunci, făcând zi de zi un mic exercițiu de rezistență, eu m-am îmbogățit și întărit spiritual. Eu citeam niște cărți și cu gîndul să găsesc argumente, la sfârșit, împotriva comunismului, a materialismului. M-am înarmat pentru asta și exersam.
Fiecare puteam face asta. Toți am fost la fel de lași, la fel de fricoși. Eu am fost la fel ca și ceilalți, exact așa de fricoasă, de lașă, poate mai mare. Dar eu am încercat să fac exerciții și alții nu. Au zis că e degeaba.
Instinctul conservării
În 1981, m-am dus la ore, odată la filologie, la franceză și sala era goală. Și chiar m-am plâns șefului catedrei. Atunci apar două studente, care trebuiau să fie la ore, roșii la față.
(…) „Stați să vă spunem noi unde am fost!” Atunci le poftesc în sală. Erau roșii și au început să plângă. Au făcut un gest extraordinar. Zic ele: „Toată grupa am fost chemată la Securitate și anchetată. Ni s-au smuls declarații împotriva dumneavoastră, pe care noi a trebuit să le dăm.”
(…) Eu trebuie să recunosc. Nu sunt o ființă curajoasă. Sunt un om normal. M-am comportat normal și într-o logică normală. N-am făcut asta când aveam 30 de ani sau 35 de ani, îmi era frică. Mă gândeam: „Ce mă fac dacă mă dau afară? Am doi copii, știu eu ce se va întâmpla, dacă nu o să am serviciu și n-o să am o pensie la bătrânețe?” M-am gândit! Sigur, era normal, era firesc, adică instinctul conservării îl am foarte dezvoltat.
O scrisoare anonimă
În 1982, m-am gândit, hai că e rușine, nu facem nimica, să scriu și eu o scrisoare anonimă la Europa Liberă. Numai întâmplarea a făcut că mi s-a citit numele în acea scrisoare.
Eu am scris știind că-i anonimă. Eram în vacanță la Vama Veche, am instalat aparatul. Știam că la De vorbă cu ascultătorii, la emisiunea asta se difuzează textele. Era un mic joc din ăsta, de vanitate, mă gândeam: „Acum ascultăm textul. Nu se va ști cine l-a scris, am să-l întreb (n.r. – pe soț) dacă i-a plăcut”.
Dar n-am apucat pentru că a venit completarea de final a lui Vlad Georgescu: „Hai să-i zicem Doina Cornea”. Am rămas… vă spun sincer că în prima clipă am rămas… Erau așa două paturi la Vama Veche. Eu stăteam pe unul, și soțul meu stătea în spatele meu pe celălalt. Simțeam că vin niște unde reci spre mine, care îmi intră până în măduva oaselor.
Intrată în rolul de opozantă
Eu chiar nu aveam nicio intenție, așa pe față, să încep să scriu scrisori deschise la Europa Liberă și să combat comunismul. Ei, dar asta s-a întâmplat, aici am fost pusă și am continuat, pentru că nu mai poți da înapoi. Am fost dusă la anchetă, vreo cinci anchete. Mi-am intrat în rol de opozantă. Mi-am asumat rolul, mi-ar fi fost rușine să bat în retragere.
Ș-apoi am continuat. Sunt 31 de texte, care au devenit tot mai înverșunate pe măsură ce condițiile noastre deveneau mai aspre, mai dure. Sigur că atunci mi se părea și mie puțin ieșit din comun și extraordinar ce făceam. Dar, vă spun cu mâna pe suflet, că eu n-am făcut nimic extraordinar.
Bastonul de cauciuc
Vai, m-au scuipat, ceva groaznic, m-au tras de haine, m-au împins, m-au scuturat. În cimitir, odată, m-a pălmuit unul. M-au pălmuit și la Miliție, tot securiștii, erau civili îmbrăcați. Domnul Jurcuț, maiorul, mi-a tras cu bastonul de cauciuc la anchetă.
Care nici n-a fost anchetă, cum am ajuns acolo mi-a pus cătușe și a zis să mă culc pe burtă. N-am vrut. Am zis că „mă puteți bate și în picioare”. Și mi-a tras cu bastonul de cauciuc. Apoi, nu mai spun bătaia cu milițianul, aici când m-am încăpățânat să ies afară să merg să-mi cumpăr pâine.
Ceva doare mai tare decât bătaia
Eram la pământ. Preotul nu m-a primit, unul din medici n-a venit la mama în agonie.
(…) Prietena m-a dat afară și am implorat-o: „Nu mă umili în fața lor!” Erau în fața porții, cu mașina. N-a vrut să-mi deschidă poarta. „Pleacă, nu te pot primi”. Ea a deschis puțin portița, da stătea în fața ei, încât eu, brutal am împins poarta și am zis: „Nu mă umili, te rog!” Și i-am luat-o înainte, până la etaj, în bucătăria ei nu m-am oprit și m-am așezat pe un scaun. Și ea tot zicea: „Te rog să pleci, îmi faci neplăceri!” Și n-am plecat, am zis: „Cinci minute, dar lasă-mă să nu ies imediat, o să-și dea seama că le-ai făcut jocul.”
Vaaai, a fost una dintre cele mai dureroase clipe. Să știți că m-au durut mai mult reacțiile din partea apropiaților, vă spun drept, decât bătaia milițianului.
Eu nu știu cum a rezistat fiul meu în mediul familial ostil. Că asta face Securitatea. Eu nu relatez experiențele acestea triste, dezamăgirile trăite de mine, ca să-i denigrez pe oameni. O spun ca să arăt cum comunismul distruge cele mai firești relații, cele familiale, încearcă să le distrugă, cele sociale, adică relații de prietenie sau obligațiile unor instituții de a-ți face niște servicii, de a te asista.
Paradisul nu există (cel puțin nu pe pământ)
Pot spune că nimic nu are finalitate. Noi nu putem pune punct la nimic, să zicem aici am terminat, aici s-a terminat, de-acum va fi Paradisul. În sfârșit, nu există așa ceva decât în oamenii care își fac iluzii, care nu trăiesc pe pământ. Eu asta am învățat din puțina istorie pe care o cunosc.
