Fiind „idioți utili ai culturii morții” și „pseudo-jurnaliști care iau totul De la 0, scuipând pe Tradiția care i-a precedat”, l-am lua în derâdere chiar și pe Blaise Pascal.
În termenii aceștia vitriolanți consideră purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române că-i nimerit să se exprime, spre a-l apăra pe teologul Mihail Neamțu. Acesta din urmă a participat recent la o emisiune găzduită de televiziunea publică despre oportunitatea dreptului la avort, în care – mințind și manipulând grosolan – a fost contrazis – cu date și fapte – de jurnalista Diana Oncioiu, reporter la Dela0.ro și Să fie lumină.
Neamțu s-a făcut de râs. Dar jurnalista care și-a făcut meseria (confruntând un impostor spre a informa cu onestitate publicul) a ajuns să fie acuzată public de „încurajarea omuciderii / pruncuciderii” de un ins care comunică oficial în numele unei instituții de cult.
Același ins transmite public că factualitatea, care e sfântă în jurnalism, este de fapt „pseudo-jurnalism egal cu zero” – un semn al faptului că nici insul, nici instituția în numele căreia se exprimă public nu au vreo înclinație spre adevărul documentabil. Îi interesează doar Adevărul cu A mare, ai cărui exponenți consideră că sunt – și în numele căruia nu se dau în lături de la a desemna formal dușmani anti-creștini: Dela0 și Să fie lumină.
Suntem chiar jurnaliștii în carne și oase pe care indexul BOR îi consemnează oficial ca fiind complici la crimă. Ce urmează? Excomunicarea? Ori poate încurajarea indirectă a unor comandouri ultra-ortodoxe (sau a unor habotnici rătăciți) de a-i pune la punct pe lucifericii jurnaliști?
Scriind iar despre Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, resimt un sentiment de lehamite cum nu mă încearcă nici măcar când sunt obligat profesional să invoc numele lui Traian Băsescu sau Klaus Iohannis. Detestabila clasă politică autohtonă riscă să devină îngerească în comparație cu acest taliban cu morgă care face dovada unei îndemânări deloc dumnezeiești de a deforma faptele, de a le ignora cu totul la nevoie și de a-i reduce „la zero” pe cei care aleg totuși să le afle și să le folosească.
Înțeleg, în general, limitele lui Vasile Bănescu. Domnul purtător de cuvânt fundamentalist se ghidează, în munca sa de zi cu zi, după o narațiune cuprinsă între coperțile unei cărți. Unii (mulți, puțini, nu contează) aleg să o creadă. Alții (mulți, puțini, tot nu contează) aleg să nu o creadă. Alegând, strict pentru sine, să o creadă, Vasile Bănescu a ajuns paradoxal la concluzia că toată realitatea documentabilă factual n-are altă șansă decât să se plieze pe vederile sale creștine.
Dar o societate democratică, seculară, nu se poate ghida juridic, politic și civic după „cuvântul lui Dumnezeu”. E alegerea liberă a fiecărui cetățean în parte dacă vrea să își întemeieze viața pe vederi și principii religioase. E, în egală măsură, alegerea liberă a fiecărui cetățean să nu facă acest lucru. Legile sunt construite însă pentru a-i proteja și pe unii, și pe ceilalți – ba chiar pe unii de ceilalți. Legile nu pot fi construite pentru a le impune altora vederile și credințele proprii, oricât de numeros ar fi grupul celor care se ghidează după o idee sau alta.
Strict în chestiunea avortului la cerere, pentru o societate secularizată e totuși fără implicații legale faptul că Vasile Bănescu, Mihail Neamțu și compania BOR consideră că ar trebui să fie permise întreruperile de sarcină doar în cazurile justificate medical. Într-o astfel de societate – în măsura în care aspirăm la una, nu la o teocrație – legea e fixată de gândirea laică, nu de cea religioasă.
Până la o anumită perioadă gestațională (care e clar definită de legea în vigoare), avortul la cerere poate fi solicitat și realizat sub protecția legii, indiferent dacă adepții unui cult religios consideră că solicitanta și medicul încalcă o lege dumnezeiască.
România a experimentat în istoria sa recentă o perioadă de interzicere a avorturilor – iar consecințele sistemice au fost dezastruoase. Între 10 și 20 de mii de femei au murit pentru că au apelat la proceduri abortive încropite, primitive, desfășurate în condiții de clandestinitate. Zeci de mii de copii au ajuns în orfelinate, împovărând un sistem complet nepregătit pentru a gestiona atâția beneficiari. Sute de mii de femei au rămas cu sechele după avorturi incomplete. Milioane au trăit în comunism decenii de teroare sexuală.
Experimentul interzicerii avorturilor a eșuat lamentabil – iar, odată cu prăbușirea comunismului, întreruperea de sarcină a fost pentru ani buni principalul mijloc contraceptiv din România. Și această experiență socială a fost tot una extremă – iar Biserica Ortodoxă ar fi perfect îndreptățită să militeze împotriva contracepției prin avort, așadar pentru folosirea altor mijloace contraceptive.
Dar face oare BOR acest lucru? Din contră chiar: Biserica în numele căreia vorbește astăzi un taliban cu morgă se opune din răsputeri, de ani de zile, educației sexuale, preferând să vadă în ea o cale către sexualizarea forțată a tinerilor.
În fapt, prin broșuri și alte tipărituri binecuvântate de mai-mari BOR, cultul ortodox comunică public că: femeile care fac avort vor arde în focurile Iadului; mijloacele contraceptive sunt la rândul lor un păcat; viața sexuală e acceptabilă doar după căsătorie, iar în afara ei duce la depresie și sinucidere.
Vasile Bănescu transmite oficial, în numele Bisericii, că un jurnalist care demontează factual alegații precum cele formulate mai sus e complice nu doar la o formă de necredință – ci la o infracțiune penală. Pruncuciderea a devenit acuzația la modă printre adepții curentului care-și zice – fără a sesiza incongruența – pro viață, de parcă nu toată lumea umblătoare pe suprafața pământului ar fi pro viață.
Pruncuciderea înseamnă, factual, omorârea unui nou-născut, în condițiile în care avortul la cerere e legal în România până în săptămâna a paisprezecea. Pe purtătorul de cuvânt al BOR nu-l interesează însă acest aspect juridic. Îl interesează doar să folosească termenul pruncucidere pentru a arunca public anatema asupra celor care arată de ce avortul la cerere trebuie să rămână un drept legal.
În cel mai recent comunicat emis de BOR, Vasile Bănescu a găsit de cuviință să treacă și ultimul prag acceptabil în susținerea unui discurs anti-avort. Să zicem că, plecând de la premisa că persoana există chiar de la momentul concepției, ține de libertatea BOR să comunice faptul că religia echivalează cu o crimă realizarea unui avort la cerere, indiferent de momentul gestațional. Aceasta ar fi o susținere de ordin general, acuzatoare la adresa practicii în sine.
Însă, reacționând în contextul emisiunii de la TVR unde discursul lui Mihail Neamțu a fost deconstruit chirurgical, cu mijloace pur jurnalistice, de Diana Oncioiu, fundamentalistul Vasile Bănescu a dus formal lucrurile dincolo de ceea ce este acceptabil la nivelul comunicării instituționale. Acuzând-o pe jurnalista Dela0.ro, Bănescu a purces la încadrarea penală a unui act de presă: informarea corectă a cetățenilor expuși la minciunile lansate de Mihail Neamțu ar fi complicitate la omucidere.
Nu mai cunoaștem nici măcar un caz în întreaga Uniune Europeană în care o instituție de cult alege să se exprime public în acești termeni la adresa unui jurnalist și să plaseze cu severitate inchizitorială un act jurnalistic în vecinătatea unei infracțiuni penale.
Găsim inacceptabil ca un purtător de cuvânt al unei instituții finanțate masiv din bani publici să își întemeieze discursul despre culpa morală a avortului pe ideea că, între obligațiile creștinești, e și cea de combatere – și eradicare? – a jurnalismului care probează cu date și fapte că o interzicere a avortului la cerere ar fi o catastrofă socială.
Acceptăm ideea că munca jurnalistică ne expune la critici dure venite din zone diverse ale societății. Acceptăm că putem fi ținta unor discursuri belicoase, după cum acceptăm ca parte intrinsecă a activității noastre posibilitatea de a fi amenințați direct sau indirect. Dar nu putem întâmpina cu tăcere o încadrare talibană a profesiei noastre la capitolul omucidere, venită din partea purtătorului de cuvânt al unei instituții de cult ai cărei învățăcei ne-au mai amenințat în trecut cu „ruperea capetelor”.
Vasile Bănescu știe bine acest lucru: în cursul documentării investigației Să fie lumină despre abuzurile sexuale sistematice comise la Seminarul Teologic din Huși, jurnalista Diana Oncioiu a fost apelată telefonic și avertizată să renunțe la cercetarea faptelor. Apelul a fost inițiat de doi foști seminariști. Apelantul nu a fost trimis în judecată, dar a fost obligat prin dispoziția unui organ de procuratură să presteze activități în folosul comunității, după ce Diana Oncioiu a depus plângere la poliție.
BOR, prin vocea lui Vasile Bănescu, nu a vorbit nici măcar o dată de pericolul (concret) al acestor forme de radicalizare religioasă. BOR, prin vocea lui Vasile Bănescu, nu a abordat niciodată public nici măcar chestiunea infracțiunilor sexuale de la Huși, pe care le-a găzduit ani la rând, deși erau de notorietate în corpul preoțesc – și fuseseră aduse și la cunoștința Patriarhiei Române.
BOR, prin vocea lui Vasile Bănescu, pozează în pro viață, în vreme ce pe jurnaliștii Dela0.ro îi desemnează ca fiind complici la omucidere. Viața în care crede BOR, prin vocea sau prin tăcerea strategică a lui Vasile Bănescu, e una care include acțiuni de intimidare a jurnaliștilor.
După cum aceeași viață include uneori și abuzuri sexuale în serie comise de un episcop BOR sau de călugări de rang înalt – fără ca BOR să se preocupe, cât suntem încă în viață, de cercetarea și corectarea unor astfel de aberații instituționale (ele fiind instituționale pentru că se produc exact pe fondul puterii nelimitate pe care o au, în interiorul Bisericii, monahii cu rang).
Când e vorba de adolescenți abuzați sexual de un episcop, poziția BOR e că fiecare va plăti pentru faptele sale la Judecata de Apoi. Instituția de pe pământ nu mișcă un deget.
Când e vorba de avorturi la cerere realizate în termenul legal, poziția BOR e că trebuie combătută de urgență “cultura morții”. Instituția de pe pământ e vioaie și guralivă – ba chiar procuratorială, împărțind generoasă încadrări penale.
Sunt multe lucrurile și persoanele pe care suntem chemați să le tolerăm ca jurnaliști. Ne facem meseria ignorând un om sau altul care confundă umorile personale cu poziția și comunicarea instituționale.
Dar Vasile Bănescu, impresionat până la Dumnezeu de caznele televizate ale partenerului său de viață bisericească Mihail Neamțu, a naufragiat mult dincolo de o limită formală. Purtând oficial cuvintele Bisericii, a atins practic punctul de jos al carierei sale.
În mod tragic (pentru sine) și periculos (pentru democrație), domnul Talibănescu a ajuns să confunde spațiul public cu un loc din mintea sa. Unul în care se aruncă foc și pucioasă peste jurnaliștii considerați eretici.
