Douazeci si doua de zile in Atlantic

Pentru una dintre putinele prezente feminine din lumea yachtingului romanesc provocarea lui 2014 a reprezentat-o traversarea Atlanticului in cea mai importanta cursa de profil. Echipajul din care a facut parte a fost primul sub steag romanesc din istoria competitiei. O cheama Oana, iar aceasta e povestea unei aventuri.

10

7 noiembrie 2014, Gran Canaria: Mai sunt doua zile pana la marea aventura. Si suspansul creste cu fiecare minut. Am senzatia ca mi-ar trebui un an, cel putin, sa pregatesc o barca pentru o asemenea chestiune. Sentimentele pe care le incerc variaza. De la entuziasm la indoiala. Constante sunt intrebarile. Ce fac eu aici? Sunt pregatita sa fac asta? De la conditie fizica, abilitati, cunostinte, status psihologic pana la simpla intrebare: Sunt facuta sa fac asta? – toate sunt indoieli mai mari sau mai mici.

Sunt mai constienta ca niciodata ca pot muri, ca astea pot fi ultimele zile ale vietii mele. Nu exista nicio exagerare sau tragism de opera in ceea ce spun. As putea muri, fireste, si ori de cate ori ies cu barca la Marea Neagra, cum la fel de bine as putea muri si pe strada, intr-un accident de masina. Diferenta e ca aceasta aventura ma face sa constientizez mai tare posibilitatea mortii. Si totusi o mana misterioasa ma impinge in aceasta calatorie. Si ma face sa nu dau inapoi. E ca si cum ai fi hipnotizat. Sau nebun. Out there se poate intampla orice. Dar tare interesant trebuie sa fie out there-ul…

 

Pe 9 noiembrie 2014, 49 de echipaje au pornit in traversarea Atlanticului pe ruta Gran Canaria – Capul Verde – Sfanta Lucia in cadrul celui mai prestigios eveniment de sailing trans-oceanic, ARC+ (Atlantic Rally for Cruisers). Printre ele si primul echipaj romanesc din istoria competitiei. Droeppelmina, o barca Hallberg Rassy 35R, de 10,65 metri urma sa ii poarte pe cei trei navigatori Ioan Cobzarenco, Cosmin Andronic si Oana Sima in prima lor experienta oceanica.

Intr-o astfel de competitie, care nu se adreseaza profesionistilor, ci pasionatilor amatori prezenta unei femei intr-un echipaj nu surprinde, cu atat mai mult cu cat exista barci pe puntea carora poti zari copii. Cand vine insa vorba de Romania, noutatea are chiar prilejul de a se transforma in premiera.

Pe ocean Oana Sima este un navigator printre altii. In Romania este una dintre putinele prezente feminine active din lumea sailingului. Una dintre ele este campioana la yachting, alte doua navigheaza pe mare de la varste fragede. Inca patru au brevete de skipper (n.r. persoana care conduce o barca), dar au fost implicate doar in competitii, nu au facut si chartere (n.r. trasee de croaziera). Oana Sima are brevet de skipper, a facut chartere, este si arbitru si mai nou se poate lauda cu traversarea Atlanticului.

Decizia de a pleca intr-o asemenea expeditie a luat-o in iunie anul trecut, la invitatia lui Ioan Cobzarenco, posesorul barcii Droeppelmina. Cinci luni mai tarziu, in apartamentul sau de la Piata Domenii, Oana se pregatea sufleteste alaturi de cativa prieteni, pentru ce avea sa urmeze.

Era o seara de la inceputul lui noiembrie si putine ore o mai desparteau de avionul care urma sa decoleze spre Madrid, cu destinatia finala Insulele Canare. La un pahar de vin si ultimele bunatati din frigiderul care timp de o luna jumatate urma sa fie scos din functiune, intrebarile curgeau una dupa alta: “Cat de mare e barca?”, “Cat de sigura e toata treaba?”, “Cum o sa va spalati?”, “Sunt sanse de furtuna?”.

Oana raspundea cu zambetul pe buze, incercand sa evite detaliile tehnice ale expeditiei pentru a nu plictisi auditoriul. Nimic din atitudinea ei nu trada emotie, grija sau teama. In timp Oana a invatat cum sa ascunda lucrurile acestea. Parintilor le-a spus ca pleaca intr-o croaziera, un mic concediu pe apa. Prietenilor “a omis” sa le spuna ca barca pe care urma sa traverseze Atlanticul era cea mai veche din concurs. Si cea mai mica, cu numai 2,4 metri peste dimensiunea minima admisa. Oana stia ce i s-ar fi spus: ca e nebuna sau inconstienta. Probabil sunt cuvintele pe care le-a auzit cel mai des de cand a inceput sa practice yachtingul.

Din 2007 Oana tot aduna veri in care domiciliul ei este o barca. La sfarsitul acesta de 2014 e hotarata sa stea pe o barca, fara a atinge pamantul, mai mult decat a stat vreodata. ARC+ se desfasoara in doua etape. Prima, din Gran Canaria in Capul Verde, dureaza intre 5 si 7 zile, conform organizatorilor. A doua, din Capul Verde in Sfanta Lucia, intre 12 si 16 zile.

Isi aduce aminte ca prima oara cand a stat pe malul oceanului avea 15 ani si era intr-o vacanta pe coasta Spaniei. Nu i s-a parut deloc imbietor. Peste ani obisnuia sa spuna ca ii este teama de ocean. Pe 6 noiembrie 2014 era din nou fata in fata cu Atlanticul. Competitia urma sa inceapa peste trei zile. I s-a parut la fel de neprietenos. De data aceasta, insa, avea sa il cunoasca mai bine.

Traseele urmate de cele 49 de echipaje inscrise in cadrul ARC+, conform monitorizarii prin satelit efectuate in timp real de catre organizatorii cursei

8 noiembrie 2014 (cu 1 zi inainte de plecare), Ultimele pregatiri: Ne tot invartim in jurul grab-bag-ului (n.r. sacul cu echipamentele necesare in caz de naufragiu). Il dam de colo-colo pentru ca nu prea stim ce sa punem in el. Ok, in afara de mancare, apa, binoclu, cutit, statie, lanterna, semnale fumigene… e destul de greu sa-ti inchipui de ce ai mai avea nevoie in caz de naufragiu.

Poate suna stupid, dar si lotiunea de soare ar fi un element de luat in calcul. Nu de alta, dar probabil ca dupa ce ca te-ai confrunta cu foamea, setea, teama de a ramane in the middle of nowhere, o arsura solara e tot ce ti-ar mai putea lipsi. (…) Sper ca am facut aprovizionarea cum trebuie. Am verificat de doua ori lista, dar tot am senzatia ca am uitat ceva. Acum ma asteapta ultima imbaiere serioasa care trebuie sa-mi tina pentru urmatoarele 5 zile, pana la primul dus oficial pe punte.

 

Cand a decis sa se alature echipajului de pe Droeppelmina, Oana a facut-o in ideea ca va avea parte de o calatorie minunata. Asta nu schimba cu nimic, in mintea ei, faptul ca timp de aproape o luna pe ocean i s-ar fi putut intampla orice. Dupa cursul de siguranta tinut de organizatorii competitiei parca nici nu ii mai venea sa plece. Avusese ocazia sa ii cunoasca si pe ceilalti participanti. Erau experimentati si mult mai relaxati.

Cel de-al doilea moment in care a simtit ca orice se poate intampla a fost cand s-a trezit in mijlocul oceanului. Atunci, uitandu-se in zare se gandea ca orice echipaj de interventie ar ajunge foarte greu la ei sau deloc. S-a convins ca intr-o astfel de situatie totul depinde de tine, de cat de pregatit esti, dar si de foarte mult noroc.

Momentul in care barcile participante parasesc marina din Las Palmas, Gran Canaria, marcand practic startul cursei ARC+ / Foto: Atlantic Rally for Cruisers

10 noiembrie  (de 1 zi pe ocean), Cand oceanul isi arata muschii: Poate ca noaptea a ajutat. Ca n-am vazut clar valul, in toata imensitatea lui. Dar l-am simtit. L-am simtit in mana la propriu, in contact mijlocit de timona si Droeppelmina, caci barca a fost interfata dintre mine si ocean. L-am simtit, parsiv, cum ma pandeste intai la pupa, pentru ca doua secunde mai tarziu, timona sa se intareasca brusc, avertizandu-ne de forta lui. Cand ajungea sub barca, aveam senzatia ca o sa se rupa ceva, transpiram din cauza efortului de a-l convinge sa nu-mi ia barca si sa reusesc sa-l pacalesc si sa-i pun prova pe coada pentru a reveni pe curs.

Tot noaptea, insa, m-a facut sa ma simt ca intr-o tornada in care nu vedeam nimic. Totul a fost pe simtitelea. Am incercat sa ma sincronizez urmarind aparatele, lucrand cu indicatorul de giratie al timonei hidraulice si cu indicatorul de vant, in speranta ca nu voi pierde cursul si nici nu voi face ampanari nedorite pe 40 de noduri (74 km/h). Nu pot sa spun ca m-am descurcat prea bine. Faptul ca nu vedeam valurile, ca nu simteam vantul in urechi (barca avea cockpit inchis) a fost, cel putin pentru mine, care nu eram obisnuita, un dezavantaj. Pe de alta parte, nu ne-a udat un strop de apa. As fi fost, probabil, fleasca daca eram pe un velier neacoperit.

Senzatia de masina de spalat, insa, in care cumva trebuia sa tii barca, crea un haos in care minutele imi pareau ore, iar orele, zile. Cand vantul a inceput sa scada la 30 de noduri (55 km/h) si valurile rautacioase sa apara din ce in ce mai rar, am stiut ca furtuna era pe sfarsite. A naibii furtuna… Prima mea furtuna pe ocean.

 

La doar o zi de la plecarea din Gran Canaria, Oana a vazut cele mai mari valuri din viata ei. Cam 6-7 metri aveau in timpul furtunii, prima ei furtuna pe ocean, cu ea la timona. Si a mai avut parte de o premiera, cel mai intens sentiment de “nu te pui cu natura” de cand face navigatie. Doua ore si jumatate a durat furtuna. Ei i s-a parut ca au fost zece ore de efort fizic sustinut.

Oana nu stia ce poate oceanul, insa infruntase marea. Prima furtuna a prins-o, in 2009, intr-o regata (n.r. competitie nautica) la Istanbul. A durat cinci ore. A fost prima data cand a vazut o singura culoare in jurul ei. Si marea si cerul erau gri. Nicio alta tusa.

Cu doar cateva luni inainte de ARC+, in august 2014, tot intr-o regata, Oana avea sa aiba parte de cea mai puternica furtuna pe mare, cu ea la timona, cu intensificari de vant de 48-50 de noduri (92 km/h). A stiut ca urmau conditii putin prielnice in momentul in care jumatate de cer era alb, iar in spate totul negru si norii foarte josi.

Norocul, rememoreaza acum, a fost ca a durat putin, cam 20 de minute. A fost insa un pic atipica furtuna aceea. Vantul a fost atat de puternic incat a culcat valurile. “A venit cu ploaie si s-a format pe suprafata apei un fel de abur care parea foarte ireal. Cand te uitai si vedeai culoarea aia de albastru amestecat cu abur laptos aveai senzatia ca esti intr-un film SF”, isi aminteste Oana.

Dupa astfel de experiente poate spune ca marea e mai spectaculoasa pe furtuna pentru ca atunci vezi de ce este in stare. Senzatia pe care o ai, explica Oana, e ca esti foarte, foarte mic oricat de multa experienta ai avea: “Dar e o maretie la care simti nevoia sa te inclini. E de respectat si de acolo cred eu ca vine calitatea unui navigator de a nu se supraestima si de a face din siguranta o regula de respectat si o rugaciune a marinarului”.

E convinsa de ceea ce spune, e crezul dupa care isi ghideaza relatia cu marea: “Felul in care iti loveste un val barca iti da sentimentul de: <Nu ma pun cu tine. E clar ca tu esti mai tare decat mine. Eu trebuie sa respect niste reguli ca sa navighez si tu ma lasi in pace.>  E un fel de relatie nevorbita intre tine si mare.”

Ascultand-o si uitandu-te la Oana, un om de 1.60 metri si 53 de kg, nu poti sa nu intrebi daca i-a fost fost vreodata frica pe mare. Exista cateva momente, raspunde ea, inainte sa vina furtuna, in care o prevezi. Dupa nori iti dai seama cam cat de grava e situatia. Linistea dinaintea furtunii chiar nu e o metafora aici. Vantul aproape se opreste si e un calm prevestitor. Atunci, crede Oana, ai putea resimti frica sau teama. Insa in acele momente atentia se indreapta catre pregatire.

Ai niste pasi si reguli foarte clare de urmat: veste de salvare pentru tot echipajul, cabina inchisa, geamurile sigilate, velele reduse, legatul cu parame de barca. “In momentul in care incepe, acolo e valul de adrenalina foarte mare. Cum manevrezi carma, cum tii barca. Iti iau atat de mult din atentie incat nu mai ai timp sa simti frica”, explica Oana.

26 noiembrie 2014, Alarma de gradul 1: Astazi am constientizat pentru prima data in mod real ca traversarea oceanului presupune dificultati mult mai mari decat capriciile vremii. Dupa zile bune in care prognoza meteo ne-a lipsit de orice motiv de ingrijorare, ne-am trezit dintr-o data cu apa in barca. Si ce inseamna asta? Pericolul numarul 1 pentru orice marinar! E greu de descris cum e sa ti se se intample asta in ocean. Cand stii ca malul e la 3000 de kilometri departare!

Verificarea care a urmat ne-a dus la concluzia ca apa provine de la o teava sparta. Asta nu ne-a linistit prea mult. Colegii mei au izolat cu dopuri de lemn scurgerea din tribordul barcii astfel incat in sectorul cu pricina sa nu mai intre nicio picatura de apa. In acele momente m-am gandit la toata procedura care ar fi trebuit indeplinita daca barca ar lua, in continuare, apa. La ce se putea intampla cel mai rau.

Sigur, pana la naufragiu e cale lunga, insa, cand stii ca esti la zile intregi departare de pamant, te gandesti la varianta cea mai proasta care ar putea sa ti se intample. Pana acum, spre seara, am verificat, din ora in ora, daca mai luam apa sau nu. Din fericire, dopurile de lemn au rezolvat perfect problema.

 

Oana a plecat din Bucuresti cu gandul ca se poate intampla orice. S-a gandit mult la partea de “safety”, la siguranta calatoriei si a echipajului. A facut din asta o prioritate. Pe ocean vesta de salvare a devenit parte din vestimentatia obisnuita: “Indiferent pentru ce ieseam afara, fie zi sau noapte, o puneam pe mine. Numai cand te uitai la valuri si-ti venea instant sa o imbraci. In plus, spatiul puntii era deficil de traversat”, isi aminteste Oana.

Droeppelmina, barca de nici 11 metri care i-a purtat pe cei trei romani aflati la bord dintr-o parte in cealalta a Atlanticului / Foto: Atlantic Rally for Cruisers

In afara de furtuna, produsa in prima parte a calatoriei, de la Gran Canaria pana in Capul Verde li s-a mai stricat si mecanismul care facea posibil manevrarea velei principale. Aceasta a ramas, astfel, total deschisa si nu s-ar mai fi putut plia in cazul unei furtuni. Putea fi doar stransa sau deschisa complet cand barca era intr-o anumita pozitie. Echipajul romanesc a reusit, totusi, sa rezolve problema asta in Capul Verde, continuand calatoria.

Pe mare, Oana tine foarte mult la ceva care poate fi descris ca “sailingul vechi”, bazat pe simturi si pe un contact direct cu mediul. I-a fost putin peste mana cu Droeppelmina, in Atlantic, pentru ca zona in care erau timona si aparatura erau acoperite. La prima vedere pare mai bine, pentru ca esti ferit de ploaie, de vant, de valuri. Oana simte insa ca astfel pierzi conexiunea cu mediul inconjurator: “Cand esti la timona pe o barca normala vezi velele cum stau, simti vantul cum bate, vezi valurile cum vin”. Pentru ea in asta consta practic farmecul sailingului.

Nici Jimmy Cornell, unul dintre cei mai cunoscuti navigatori din lume si fondatorul competitiilor ARC (Atlantic Rally for Cruisers), nu e un fan al sailingului bazat pe aparate. A facut inconjurul lumii in 1975 fara ele. Jimmy Cornell are doua lucruri in comun cu Oana Sima: este din Romania, nascut la Brasov in 1940, si a fost un jurnalist care si-a descoperit pasiunea pentru navigatie la o varsta adulta.

Cand a facut inconjurul lumii pe mare avea 35 de ani. Jimmy Cornell (Dragos Corneliu Cismasu) a parasit Romania in 1969 si s-a apucat de sailing pe vremea in care era reporter la BBC. S-a indragostit de mare, de sentimentul de libertate pe care i-l dadea. In 2012, in cadrul unui reportaj TV difuzat de Antena 3 la emisiunea “In premiera”, Cornell sustinea ca ii plac furtunile pentru ca atunci cand marea e furtunoasa o poti vedea in toata splendoarea ei. Cand era la timona in timpul unei furtuni era fericit, simtea ca zboara.

17 noiembrie 2014, Randunici cu branhii: Monotonia ce se instalase de cateva zile a fost, astazi, sparta brutal. Nici nu ma trezisem cum trebuie, doar ce am iesit pe punte si, deodata, un stol de bazaitoare inaripate, cu o viteza de nedeslusit, a aparut parca de nicaieri. Instinctiv, am lasat capul in jos, fara sa imi dau seama, intr-o prima faza, despre ce este vorba. Cateva secunde am ramas ca si paralizata, ca mai apoi sa realizez ca sunt doar pesti zburatori. Nu am mai vazut niciodata asa ceva, drept pentru care am urmarit cu interes repeziciunea cu care zboara deasupra apei. Ce fiinte! Recunosc ca m-am gandit pret de o secunda cum ar fi sa-i astept cu o tigaie pe punte, dar se pare ca spectacolul lor m-a sensibilizat mai mult decat gandul unei mese proaspete.

Cateva ore mai apoi, un numar de acrobatie al unui banc de delfini ne-a facut pe toti sa uitam, de-a dreptul, ca suntem singuri in mijlocul oceanului. Si ce reprezentatie! Pret de aproape o ora, ne-au insotit pe apa trecand pe sub barca, sarind din crestele valurilor si asteptand, parca, aplauzele noastre. Cu atatea vietuitoare si agitatie in jurul nostru, ziua a trecut pe nesimtite. Plictiseala a disparut complet, iar expeditia noastra a devenit si mai interesanta. Si n-am ajuns nici la jumatatea ei!

Echipajul de pe Droeppelmina a petrecut pe ocean 22 de zile in care a parcurs peste cinci mii de kilometri. De la Gran Canaria pana in Capul Verde au facut 6 zile, iar din Capul Verde pana in Sfanta Lucia 16 zile. La categoria lor, la final au iesit pe locul 8. Accentul la ARC+ (Atlantic Rally for Cruisers) nu se pune insa pe competitie, ci pe experienta pe care o constituie traversarea Atlanticului.

Ioan Cobzarenco, Oana Sima si Cosmin Andronic (de la stanga la dreapta), incheind cu brio traseul ARC+, pe tarmurile insulei Sfanta Lucia din Caraibe / Foto: Atlantic Rally for Cruisers

Pentru Oana nu a fost doar un test tehnic, ci si unul psihologic. Pe ocean timpul trece altfel, regulile sunt altele. Cea mai importanta este disciplina, care are un dublu rol, crede Oana. In primul rand, asigura conditiile de navigat. In al doilea rand, iti da sentimentul ca faci ceva util, ca ai un rost, iti ocupa timpul si tine moralul sus. Disciplina iti creeaza astfel o rutina necesara pe ocean.

Program zilnic:

10.30 – Trezirea urmata de o intensa si scurta inviorare cu apa dulce (spalat pe fata, dinti si partile esentiale). E chiar unul dintre cele mai placute momente ale zilei avand in vedere rationalizarea apei.

10.30 – 16.30 – Program de voie desfasurat pe pupa barcii. De regula sporovait, jucat jocuri de cuvinte si memorie. Spatiu de desfasurare: 1/1m. Intre aceste activitati destul de statice, ne mai delectam cu o ampanare, un ridicat de spinnaker si verificarea barcii dupa noapte.

16.30 – Principala masa a zilei. Cand e cu noroc, presupune ceva gatit. Cand nu, conserve, sandvisuri. Nimic interesant.

19.30 – Studiu la biblioteca. Lectura literara sau de specialitate. Am cateva carti de sailing, dar sunt mult mai tentata sa citesc beletristica. E o modalitate foarte buna de a trece timpul, fara sa ma gandesc sau sa numar incontinuu cate mile am facut si cate mai am.

21.30 – Somn. Zdruncinat, pe canapeaua din salon. Proptele facute din perne ca sa nu cad pe jos sau sa ma lovesc in marginea mesei. Pozitie destul de incomoda. Deh, nu sunt in patul meu de acasa. 

00.00 – 04.00 – Cartul meu de noapte. Am un radar de urmarit, ture de vizualizare fizica nocturna, vele de ajustat (noaptea variatiile de vant sunt ceva mai multe ca in timpul zilei). Mai o pagina de carte, mai un mar de savurat, cele patru ore de cart sunt placute. Nu ma ia somnul. Sunt singura, e liniste, cerul e superb. Niciodata nu am vazut straturile de stele atat de… tridimensional. Si niciodata bolta atat de plina. Incerc sa-mi dau seama unde sunt constelatiile pe care le cunosc. Nu imi iese prea usor. Parca ar avea alte pozitii decat cele pe care le stiu pe cerul de acasa.

04.00 – Predarea de cart urmata de somnul de dimineata. Tot cu muschii incordati. Acum nu mai dorm in salon, ci in cabina prova. Asta inseamna si plusuri si minusuri. Spatiu mai mare, dar mi-e cam greu sa ma fixez undeva de unde sa nu ma rostogolesc. Valurile se aud mai tare si mai violent.

 

15 carti de Agatha Christie a citit Oana in cele 22 de zile, singura lectura permisa de ocean, spune ea. A incercat si cateva carti filosofice, dar se pierdea mult prea repede. Cititul si muzica erau legatura ei cu pamantul. In rest, timpul era ocupat cu discutii, introspectie, completarea jurnalului de bord, dar si a celui personal.

„Am inceput sa scriu ganduri pentru ca, pe ocean, ele erau singurele care se schimbau in fiecare zi”, justifica Oana notitele personale / Foto: Silviu Panaite

29 noiembrie 2014, In mijlocul Oceanului: Ei bine, da, sunt chiar in mijlocul Oceanului Atlantic. In spate am aproximativ 2.000 de kilometri pana la cel mai apropiat tarm, in fata, la fel. Si ce alta intrebare mai potrivita pentru acest moment poate fi in afara de: De ce ma aflu aici? Ce m-a manat in aceasta aventura? Cum se face ca, in ciuda tuturor lipsurilor, e fascinant?

As da orice sa fac o baie buna, fierbinte, sa ma trezesc dimineata in fata geamului de la bucatarie, savurand o cafea proaspat facuta, sa ma lungesc pe canapea si sa ascult, comod si lenes, un disc vechi alaturi de un pahar de vin bine pus la rece, sa ma bucur de o noapte dormita cap coada in patul meu confortabil, sa pot sa folosesc internetul cand vreau, sa ies in oras cu prietenii, sa ma pun la curent cu noutatile si, cu toate astea, ma bucur nespus ca sunt aici.

Ce logica are? Niciuna. Dar in nebunia paradoxala in care am ales sa traiesc si sa iubesc marea, totul are sens. Stiu doar ca in afara experientei unice pe care mi-o va da aceasta calatorie, am ceva special de invatat. Dar asta voi afla abia la final.

 

Oana Sima s-a urcat pentru prima oara pe o barca in 2007, intr-un team building in Grecia. La vremea aceea era jurnalist al postului Realitatea TV. Momentul in care s-a suit pe barca cu panze a fost hotarator pentru ce avea sa urmeze: “Mi s-a parut ceva…am fost in transa toata excursia”, isi aminteste Oana.

S-a simtit atat de libera, deconectata de cotidian, de probleme. I-a placut mult ideea ca pe mare nu ai nevoie decat de vant si nimic mai mult. La nicio luna dupa experienta din Creta s-a inscris la cursurile de yachting. Nici nu stia atunci daca exista barci cu panze in Romania. Existau, dar foarte putine.

Provocarea pentru ea nu a fost insa cursul, ci sa ramana in lumea respectiva. Norocul a fost sa il cunoasca pe Sorin Drugan, unul dintre putinii proprietari de barci din tara. La incurajarea lui si-a luat inima in dinti si s-a suit la timona singura. Era in vara lui 2010, iar barca cu pricina era deja proprietate personala – un velier botezat Indira, achizitionat impreuna cu doi asociati.

Pe Indira, Oana a cumparat-o impreuna cu Ovidiu, fiul lui Sorin Drugan, si tot impreuna au facut si o firma de sailing. A fost unul dintre momentele in care Oana a auzit frecvent expresia “Esti nebuna!”.

In acelasi an Oana a plecat de la Realitatea TV pentru ca in 2014 sa renunte cu totul la ideea unui loc de munca stabil si sa se dedice strict yachtingului. In firma au mai venit patru asociati si odata cu ei si cinci barci: Ulise, Iris, Ares, Ricochet si Den Lille Havfrue. Lucrul de care s-a lovit cel mai des a fost “Cum sa iti schimbi viata atat de mult?”.

La prima vedere dadea vrabia din mana pe cioara de pe gard: “Teoretic nu aveam niciun motiv sa fac schimbarea asta. Aveam un job ok, un salariu bun. Era clar ca urma sa am constrangeri finaciare, de experienta. Un antreprenoriat nu e usor, mai ales intr-un domeniu nisat.”

Foto: Oana Sima

1 decembrie 2014, Apusul pe mare: Pare ca toata Renasterea s-ar fi ascuns in acest loc si la ora asta iese de dupa nori si incepe sa picteze cerul. Nuante pe care parca nu le-am vazut niciodata. Forme diafane, ba se intrepatrund, ba se aliniaza. Niciun tablou nu dureaza mai mult de un minut. Culorile si formele se preschimba neincetat.

Straturile sunt cand mai pastelate, cand intense. De la roz, la vernil apos, pana la culoarea piersicii sau rosul greu, aprins, al soarelui incandescent, portocaliul plin si laptos. Unele zone sunt difuze, altele sunt conturate de parca pictorul nevazut a aplicat culoare peste o schita in carbune. Unii nori au contur de neon. Si tot acest joc de lumina si culoare se intuneca, treptat, concentrat pe linia orizontului care pare o poarta spre o alta lume.

Daca ar fi sa compar cu ceva, aia ar fi poarta spre lumea unde exista zane, unicorni, elfi, vrajitori, cavaleri si tot felul de fiinte suprapamantene. Stiu ca n-am sa ajung acolo pentru ca, cu cat inaintezi spre ea, linia orizontului se indeparteaza de tine. Dar in asta consta, de fapt, farmecul povestilor, nu?

Dupa 22 de zile pe ocean Oana recunoaste ca a simtit lipsa apei curente. Planuisera sa faca 2-3 dusuri pe saptamana. Au reusit sa faca 3 dusuri in 16 zile. Droeppelmina, desi o barca construita in 1976, a fost o barca sigura, dar mica in comparatie cu toate celelalte din competitie. Perimetrul in care se putea sta pe punte era de un metru pe un metru. Doi oameni stateau inghesuiti in singurul spatiu de relaxare. Sa stai in cabina nu era o varianta din cauza balansului.

Un dezavantaj pe care il are o barca mica pe ocean este balansul continuu provocat de valuri, unul care te obliga sa te tii de ceva de fiecare data cand vrei sa te deplasezi, care te forteaza sa dormi incordat pentru a nu cadea din pat. “O doza mai mare de confort, generata de o barca mai mare si mai putine griji, cum ar fi consumul de apa, face lucrurile mai usoare”, recunoaste Oana. Nu se plange. A pornit din start cu ideea ca va pleca intr-o aventura, nu intr-o croaziera.

Si intr-o aventura orice se poate intampla, inclusiv sa auzi voci sau sa nu mai simti gustul mancarii. Pe apa, explica Oana, la mii de kilometri departare de mal, cand in jurul tau e doar apa, cand se anuleaza orice alt factor de sunet extern, incepi sa auzi tot felul de lucruri. Sunetele pe care le auzi vin de la barca, iti sunt insa straine pentru ca in apropierea malului urechea ta nu a putut sa le identifice cum trebuie.

Dupa ce urechea li s-a acomodat cu ele, atat Oana cat si Cosmin au avut senzatia ca aud voci. Initial le-a fost rusine sa o recunoasca. Aveau impresia ca sunt oameni pe punte: “Cred ca pe undeva simti nevoia sa auzi oameni, sa simti prezenta lor. Poate a avut legatura si cu faptul ca am fost doar trei pe barca.”

La plecarea in cursa cineva le-a spus sa isi cumpere condimente sau sosuri foarte picante pentru ca o sa li se duca gustul. L-au ascultat desi le-a venit greu sa creada asa ceva. Nu doar ca s-a intamplat cum au fost avertizati, dar in ultima saptamana Oanei nu ii mai venea sa manance nimic: “O faceam doar pentru ca stiam ca trebuie”. A existat totusi ceva care sa ii multumeasca papilele gustative – merele cu biscuiti, motiv pentru care a facut din ele gustarea principala de seara.

5 decembrie 2014, Sosirea pe pamant: E ca un refresh al vietii tale. Ca si cum ai curata masinaria care te face sa functionezi de virusii adunati de-a lungul vremii si ai da un restart binevenit. Apropierea de pamant este, intr-un anume fel, coplesitoare. Te intoarce la pachetul de start. Apropiindu-ma de pamant, dupa doua saptamani si jumatate de albastru oceanic, verdele dealurilor e o culoare care-mi mangaie ochii, iar vederea caselor si a asezarilor omenesti rasfirate de-a lungul si de-a latul colinelor, imi creeaza dorinta de a o rupe la fuga intr-acolo. Nici nu stiu cum sa numesc senzatia pe care o simt: e o bucurie aproape copilareasca, atat de primara si de vie!

Acum imi dau seama cat de mult mi-a lipsit pamantul. Si o data cu acest peisaj vine si revelatia dorului: cel mai mult mi-au lipsit oamenii! Salbaticia oceanului, acea salbaticie mistica n-o poti imblanzi. E ca si cum ai privi un tigru in jungla. Ii poti da tarcoale, poti petrece o gramada de timp observandu-l, incercand sa-l dresezi, minunandu-te de frumusetea lui. Dar nu poti trai cu el. M-as mai intoarce, cu siguranta. As repeta experienta. Dar mi-am invatat lectia. De acum incolo voi sti intotdeauna ce inseamna ACASA.

 

Ajunsa insa acasa Oana se gandeste deja la urmatoarea aventura. Recent i s-a propus sa faca parte dintr-unul din echipajele inscrise in Rolex Fastnet Race. Va fi un alt tip de experienta pe Atlantic, intr-un concurs in adevaratul sens al cuvantului, pe un traseu mai putin prietenos decat cel de la ARC+. Daca va accepta, va concura pe o barca de 72 de picioare (22 metri). Cea mai mare barca din Romania are 54 de picioare (16 metri).

10 COMENTARII

  1. Frumoasa nararea experientei
    Frumoasa nararea experientei pe ocean,se simte „mana” jurnalistului dar si pasiunea pentru neobisnuitul care inseamna navigatia pe mare sau ocean.Inceputul in yachting se poate face la 10 sau la 100 de ani,important este sa il descoperi si sa ii ramai credincios.Incerc si eu acest lucru,timid,recunosc,dar „…perseverare diabolicum est”.
    Bravo !!

  2. Astazi se împlinesc doi ani
    Astazi se împlinesc doi ani de când am început Marea Traversada si retrăiesc aceleași emoții. De parca ar fi fost ieri. Imi aduc aminte fiecare moment si fiecare detaliu. Tot astazi un alt coleg „de breasla” se afla in Gran Canaria pregătindu-se pentru aceeași aventura. Ma bucur nespus ca tot mai mulți romani, sailori, își doresc sa trăiască minunea asta care este, intr-adevăr, a „life time experience”. Navigația este ceva special. Iar oceanul este „tigrul neimblanzit” al ei. De astazi o sa fim mai mulți. Mai mulți care au făcut cunoștința cu The Big Blue 🙂 Mai mulți care i-au descifrat parte din taine si care l-au descoperit in toată măreția, minunăția lui. Si sper sa pot scrie asta si anul viitor, si peste doi ani si cât mai mult timp de-acum încolo. Numărătoarea pentru sailorii romani continua. Vânt bun, Bogdan, si ape line!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.