Dupa alegeri. Cateva feluri de patriotism

„Daca vrei sa construiesti o corabie, nu trimite oamenii sa stranga lemn, fa-i sa tanjeasca dupa marea nesfarsita”, scria Antoine de Saint-Exupery despre puterea iluziilor de a inspira realitatea. Randurile sale merita amintite la capatul saptamanii care l-a reconfirmat pe Barack Obama in pozitia celui mai puternic om al Planetei.

0

“Audacity of hope” (Cutezanta sperantei) si-a intitulat Barack Obama unul dintre volumele politice publicate, iar intreaga sa campanie din 2008 si-a ridicat panzele cu gandul la vantul ce urma sa sufle in mijlocul marii nesfarsite. Pasiunea din discursurile liderului de la Casa Alba a fost, simultan, cutezatoare si impertinenta. A zguduit un sistem, doar pentru a se preda altuia.

Patru ani s-au asezat peste America, patru ani si peste sperantele noastre – ale cetatenilor planetei Pamant, vorba lui Cristian Tudor Popescu -, iar oamenii n-au reusit sa contruiasca o corabie, strang inca lemn si e incert daca mai viseaza uneori la intinderile vaste ale apelor.

Multi s-au simtit inselati, cei mai multi de partea europeana a Atlanticului, iar asta se vede la o simpla comparatie intre textele dedicate bataliei pentru Casa Alba, publicate in marile ziare occidentale in 2008 si 2012.

“Americanii adora sa fie dusi de nas” nota Charles Baudelaire intr-un aprilie din 1855, in publicatia pariziana Le Pays. Au trecut mai bine de 150 de ani si adevarul observatiei sale se mentine. Dar cat de putin intelegem America dinspre Batranul Continent!

Acolo unde s-a instalat o masinarie capitalista infernala – in timp ce industria militara americana dezvolta o arma capabila sa distruga orice tinta de pe Terra in maxim o ora de la lansare, stalpii din lemn care sustineau reteaua de electricitate din New York zac prabusiti pe strazile din Brooklyn, dupa cum remarca editorialistul revistei germane Der Spiegel, Jakob Augstein –, nu mai e loc decat pentru cinismul putinilor si naivitatea multora. Asa credem.

In America, insa, exista un tip de vulnerabilitate care explica nu esecul, ci succesul. Este vulnerabilitatea celui dispus sa creada in mai bine in ciuda evidentelor mai raului, vulnerabilitatea celui dispus sa se lase inflacarat de pasiune in ciuda tuturor semnelor care indeamna la resemnare, vulnerabilitatea celui care – precum la Antoine de Saint-Exupery – vrea sa construiasca o corabie si, in loc sa inceapa prin a strange lemnul, alege sa tanjeasca mai intai dupa marea nesfarsita.

Patriotismul acesta al posibilitatilor e mai puternic decat orice forma de atasament, pentru ca el nu vorbeste de realitati, ci de proiectii, si nimic nu poate ameninta imperiul acestora din urma. De aceea, schimbarea Americii – una profunda in deceniile care vor urma – poate fi numita oricum, dar nu declin. In definitiv, unei lumi construite pe cifre si vise, i se pot lua doar primele.

Despre exemplul acestui fel de patriotism am vrea sa vorbim dupa saptamana trecuta. El poate – nu e si sigur ca o va face! – salva Statele Unite din naufragiul actual, dar poate – mai mult – inspira mai departe nu doar natiuni, ci si categorii profesionale.

Ne inspira pe noi, de exemplu, mai ales dupa ce saptamana trecuta reportajul-portret despre Gabriel Brebenar a fost premiat la Gala Superscrieri 2012. La fel cum ne-a inspirat si dupa premiul Tanarul Jurnalist al anului 2011 acordat de Freedom House pentru ancheta privind colectarea selectiva, cu care am si lansat platforma „Romania de la Zer0”, acum aproape un an.

Saptamana viitoare sarbatorim. Pana atunci, iata cateva instantanee ale patriotismului.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

„Scrisul e o indeletnicire extrem de ingrata, n-are nimic romantic in el. E doar iluzia ca nu faci umbra pamantului degeaba, altfel e o munca la fel ca oricare alta. La mine e o cazna si pentru ca sunt un tip incordat, pentru mine scrisul e un fel de obligatie pe care mi-am impus-o. Nu-mi place nici macar gestul fizic al scrisului. Ce-mi place cu adevarat e sa fabulez si sa stau cu ochii pe pereti. Bucuria scrisului, cand vine, e rara, si e atunci cand iese ceva la care nu ma asteptam, cand reusesc sa ma uit pe mine in timp ce scriu. Din pacate, sunt destul de lucid si de critic, sunt foarte des constient in timp ce lucrez. Imi trebuie timp sa ma las prins de transa, iar daca o fortez, nu iese nimic.”

Din seria melodiilor care nu pot sa iti placa decat daca le descoperi in anumite contexte. Contextul meu este filiera melomana a profei de franceza din liceu, dublata de asa-zisele drame ale adolescentei tarzii. Plus faptul ca mi se pare ca e ceva special cu muzica asta, de la Edith Piaf incoace.

  • Nu

Momentele in care trebuie sa spui nu. Asa cum a facut Philip Roth cand a renuntat la scris. Clipele alea in care trebuie sa fii mai puternic decat pofta, decat dorinta, in care intuita sa te ia in stapanire si sa iti trezeasca ratiunea si sa poti spune nu cu toata fiinta. Sa pleci acasa de la petrecerea ratata, sa te desparti de compania ingrata care iti apasa nervii, sa nu raspunzi apelurilor insistente pe telefon, si, in general, sa nu faci nimic din ceea ce nu vrei sa faci. Sa spui nu, deci.

  • Invatatura

Vineri seara, cand in general incepi sa traiesti viata dupa o saptamana ratata la birou si te minti ca faci asta band si dansand si flirtand si iarasi band, am ratacit pe strazi in deplina singuratate. Purtam oboseala in oase si ma  gandeam la contextul asta general, care e fucked up rau, ceea ce face ca si contextele particulare sa fie fucked up si, in consecinta, si noi sa fim fucked up. Cand ma plimb, recapitulez mecanic diverse intamplari, dupa o anumita schema: momente in care am fost buna, momente in care am fost rea, momente in care as fi putut fi buna si tot asa. Pe urma ajung la intrebarile la care nu am niciodata raspunsuri; in general incep cu „de ce”. Uneori scap de ele si ma anesteziez cu gandul ca raspunsul, oricare ar fi el, nu poate fi panaceul. Alteori doare. Si de ce-ul loveste in minte ca in melodia lui Jacques Brel – Ne me quitte pas. 

Vineri seara, insa, in ciuda „de ce”-ului, mi-am pretuit singuratatea si libertatea de a haladui. Pe urma, noaptea, am visat viata in cea mai buna si fericita varianta a sa.

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Ultimele strigate. Rezistenta prin disperare. Terenul

Scriu aceste randuri de la cateva sute de kilometri de Bucuresti si deci, slava tuturor zeilor!, de redactie. Scriu de mana, imi tremura degetele. A venit iarna in Maramures. Stiti voi ce frig e la Sighetu Marmatiei? Vai de sufletelul nostru! Ar trebui sa se interzica prin lege ca ziaristii sa se mai stranga in redactii. Munca asta nu se poate face decat in aer liber, mancand, arareori, prin benzinarii si aeroporturi si gari. Orice altceva este o forma de boala lunga, un dramatic preludiu al mortii. Va conjur: eliberati ziaristii din lagare, sunt prea multi care fac stirea cu telefonul! Dati-le drumul pe teren! Decuplati-i de la Facebook! Vorbesc doar cu ziaristii care au prins macar anul 2006 in presa. Salvati-va meseria!  Ceilalti, mai tineri, cred ca asa se face, dar nu se face asa. Scoateti-i la aer ca pe cei cazuti! Aratati-le de ce e frumos. Fiti, ma, oameni!

  • Muzeul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighetu Marmatiei

Orice roman ar trebui sa vina aici macar o data in viata, asa cum se duc musulmanii la Mecca.

  • Muzica de la radio

Stiti ce cred eu: televiziunea a fost cea mai proasta dintre inventiile omenirii. Muzica. Poti sa intelegi de la primele acorduri care e muzica de ascultat si care e muzica de vazut. Epoca video e cea mai stupida din istoria omenirii, adecvata globalizarii prostiei. Intoarceti! Nu mergem in directia buna.

  • Unele articole nepremiate la „Superscrieri”

Mihai Voinea, Moartea lui Bucea.
Cristian Delcea, Vino, Doamne, sa vezi ce a mai ramas.
Oana Dusmanescu, Timotei.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Statele Unite, dupa alegeri

Citesc minunata colectie de impresii de calatorie imbinate cu observatii geopolitice si consideratii istorice a lui Robert Kaplan despre America. Se cheama “An empire wilderness” si, desi e scrisa la mijlocul anilo ’90, ofera cea mai buna fresca a felului in care comunitatile traditionale din vestul tarii se modifica sub presiunea imigratiei si a globalizarii. Ce viitor asteapta la coltul fragmentarilor de rasa si clasa sociala? Kaplan nu raspunde direct, dar concluziile sale sunt in mare parte optimiste. Nu toata lumea ii impartaseste insa astazi viziunea. Iata, AICI si AICI, doua texte din saptamanalul Der Spiegel care descriu in tuse extrem de gri America de maine.

Un interviu exceptional cu Ernest Hemingway, realizat de Paris Review in 1958, chiar in dormitorul scriitorului, situat intr-o cladire aflata la periferiile capitalei Cubei.

  • Memoria

Daniel Barbu – ale carui optiuni politice nu le comentez aici, dar a carui prestanta intelectuala o admir din perioada facultatii – scrie pe Facebook:

“Romanii au vadita inclinatie individuala de a pastra amintirea celor morti. Este suficient sa mergi duminica la biserica pentru a vedea ca liturghia se termina cu o slujba de pomenire. Fiecare credincios da lista raposatilor din familia sa si aduce bucate pentru a fi binecuvantate si apoi impartite. Nu avem insa, pe 11 noiembrie, o binecuvantare nationala a soldatilor romani cazuti in Primul Razboi Mondial. Nu ne amintim de ei, impreuna, ca o familie nationala, asa cum fac de pilda britanicii. Nu le-am dedicat, asa cum tot ei au facut-o, o floare anume.

Desi, daca ne uitam in istoria fiecarei familii romanesti, este inevitabil sa gasim un strabunic, un unchi mort sau ranit la Marasesti, in trecatori, la sudul Dunarii, in campiile Padului ori in Galitia. Romanii au luptat atunci sub mai multe uniforme, dar au dat (prin raportare la ansamblul populatiei) tot atatea jertfe ca si francezii, germanii, italienii, rusii ori britanicii. Ziua armistitiul nu are pentru noi nici o semnificatie colectiva. Desi in cele doua decenii de dupa 1918, Societatea pentru cultul eroilor a ridicat aproape in fiecare sat un monument pe care erau gravate nume si zile. Numele eroilor si ziua in care au cazut la datorie.

E drept, regatul Romaniei iesise din razboi printr-o pace separata, a carei amintire nu e prilej de mandrie nationala. Este tot atat de drept ca celebrarea unirii de la 1 decembrie ne-a facut sa uitam razboiul. Intre 25 octombrie, comemorarea celor cazuti in al Doilea Razboi Mondial si 1 decembrie, sarbatoarea natiunii reintregite, nu a mai ramas nici un loc in calendarul national pentru eroii primului razboi mondial. Ei ne-au adus insa votul universal si reforma agrara. Chemati sub arme, ei au pus atunci bazele cetateniei democratice.

Fara ca ei sau cei care i-au trimis la moarte sa o stie. Au aratat celor putini si puternici ca nu se poate construi o natiune fara toti cetatenii sai. Cei care infrunta moartea castiga dreptul de a organiza viata. Ar fi timpul sa nu ne mai amintim de ei doar fiecare in parte, pe pomelnicele noastre de familie, ci sa le consacram pentru totdeauna o zi anume din an”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.