Foto: Octav Ganea / Inquam Photos

În județul Vaslui, o singură unitate sanitară publică face întreruperi de sarcină la cerere – Spitalul Municipal Elena Beldiman din orașul Bârlad. În perioada 2015-2021 medicii din acest spital au realizat 3.203 de avorturi la cerere. În 458 de cazuri vorbim de fete cu vârste sub 19 ani.

Asta înseamnă că, la fiecare 7 femei care au solicitat o întrerupere de sarcină în unitatea sanitară vasluiană, una a fost adolescentă.

Situația de la spitalul din Bârlad nu este o excepție. Ea se conturează statistic la nivel național, așa cum reiese din datele obținute în ultimele luni de Jurnalul Decretului de la Institutul Național de Sănătate Publică (INSP), direcțiile județene de sănătate publică (DSP) și sutele de spitale publice interpelate.

În aceeași perioadă, 2015-2021, avorturile la cerere aferente categoriilor de vârstă sub 15 și 15-19 ani ani au reprezentat 17% din totalul întreruperilor voluntare de sarcină efectuate la Spitalul Județean de Urgență Cluj, 10% din cele făcute la Județeanul din Constanța și 8% din cele efectuate la Maternitatea Buftea. 

La nivel european ocupăm poziții fruntașe în statistica mamelor minore, dar și a avorturilor la cerere în rândul minorelor. Pentru observarea fenomenului e suficientă încrucișarea unor seturi de date pe care statul român oricum le prelucrează anual. Și totuși, administrațiile centrale și locale responsabile nu fac aproape nimic pentru prevenirea sa. Se mulțumesc să constate că fenomenul există – și cam atât.

Un stat încremenit

Trăim într-o societate în care, în ciuda datelor statistice lămuritoare, mai mulți actori publici se pun de-a curmezișul implementării unor programe educaționale și servicii specifice pentru limitarea sarcinilor la minore (și a efectelor conexe).

Confruntat cu presiunile venite din partea instituțiilor de cult religios (între care Biserica Ortodoxă Română este cea mai vocală) și a unor grupări conservatoare, statul român stă de ani de zile pe loc, încremenit în inacțiune când vine vorba de educație sexuală în școli sau de servicii de sănătate reproductivă oferite tinerilor. 

Dincolo de încadrarea legală, avortul la cerere înseamnă o discuție publică despre prestații medicale (inclusiv despre transferul forțat al serviciului dinspre sectorul sanitar public spre cel privat). Dar înseamnă și o discuție despre acces la contracepție și educație. 

Ne-am propus să abordăm în acest articol tema educației sexuale pentru că ea este fundamentală în evantaiul de cauze care determină eșecul sistemic din România al politicilor de sănătate sexuală și drepturi reproductive.

Tema este una controversată din pricina manipulării sistematice a subiectului de către actorii menționați mai sus. Pozițiile lor publice au formulat și transmis ideea că educația sexuală ar fi metoda prin care se distruge inocența copiilor împinși să se masturbeze de timpuriu. Și totuși, din documentarea realizată de Jurnalul Decretului reiese că experiențele țărilor europene care predau de decenii noțiuni de educație sexuală în școli probează cu totul altceva.

Jurnalul Decretului

Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.

Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.

Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.

Statistic, avem toate motivele să introducem educația sexuală în școli. E suficient (și lămuritor) să ne uităm doar la datele pe care le furnizează sistemul medical cu privire la numărul de nașteri și de avorturi înregistrate la minore.

Tot statistic, nu avem date obiective la îndemână pentru a considera că educația sexuală produce efecte negative în mințile tinerilor, influențându-le în rău comportamentul social. E suficient să ne uităm în acest sens la țările în care astfel de noțiuni se predau de zeci de ani în școli. Toate cifrele lor statistice arată mai bine decât ale României.

Școala care nu informează

De cele mai multe ori, despre subiectul educației sexuale se pronunță adulții – prin părinți, politicieni, asociații civice sau religioase. Noi am ales să ne adresăm elevilor. Am trimis la finalul verii o serie de întrebări către sute de elevi și foști elevi din 22 de județe ale țării. Ne-au răspuns integral 157 de persoane. 

Notăm acest procent: 87% dintre elevii chestionați nu au auzit niciodată de Decretul 770 din octombrie 1966, cel care a criminalizat avorturile la cerere în România ceaușistă. Așa ceva nu se predă în manualele noastre de istorie.

Practic, elevii români ies de pe băncile școlilor și fără date concrete despre propria sănătate reproductivă și sexuală și fără informații socio-istorice despre locul în care poate sfârși o societate care interzice avorturile, care limitează contracepția și care transformă sexualitatea într-o temă tabu, despre care se vorbește doar în șoaptă.

Dincolo de procente, răspunsurile pe care le-am primit de la elevi arată eșecul statului român de a oferi o educație racordată la nevoile societății în care e chemat să trăiască viitorul cetățean cu drept de vot, plătitor de taxe și impozite.

Acest eșec nu vine strict din faptul că educația sexuală nu e încă materie obligatorie în școlile românești, ci mai ales din felul limitat în care înțelegem educația sexuală și rolul ei. Simpla predare a unor astfel de noțiuni în școli nu înseamnă deloc că statul și-a făcut treaba. Educația sexuală înseamnă și monitorizarea unor indicatori socio-sanitari, înseamnă și cercetare specializată în domeniul reproducerii, înseamnă și un sistem de servicii conexe.

Deocamdată, în România discutăm despre educație sexuală apelând la criterii care nici măcar nu-și au locul în discuție. Educația sexuală nu e totuși materia care învață copiii de 4-5 ani să se masturbeze. Educația sexuală nu e nici metoda prin care o persoană heterosexuală devine homosexuală. Iar educația sexuală nu e deloc sinonimă cu desfrâul.

Toate aceste deficiențe de înțelegere și abordare (deficiențe pe care tot școala românească le face posibile) vin cu o serie de consecințe sociale devastatoare – mame minore, avorturi folosite pe post de mijloace contraceptive, trafic de persoane, abuzuri sexuale cu victime minore.

Ce ne arată experiența unor țări europene în ale căror școli se predă cu adevărat educație sexuală, de câteva decenii?

Citiți articolul integral, AICI.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.