Fotografie cu Mircea Eliade și Emil Cioran, realizată în 1977 la Paris de Louis Monier. / Captură Youtube

Mircea Eliade (1907-1986) și Emil Cioran (1911-1995) au fost prieteni în Bucureștiul interbelic, au împărtășit la un moment dat aceeași viziune politică dezastruoasă (pe scurt, au fost de partea legionarilor), aproape s-au certat din pricina unei femei, au părăsit România, au purtat corespondență și s-au revăzut la Paris, unde Cioran locuia și unde Eliade venea de la Chicago.

În Statele Unite ale Americii preda, cu mare prestigiu, istoria religiilor, domeniu al cărui star academic incontestabil era.

În anul 1986, ultimul din viața lui Eliade, Cioran a publicat un volum, Exerciții de admirație, retipărit în 2017 la editura Humanitas. În el făcea portretul câtorva oameni care îl impresionaseră de-a lungul anilor cu inteligența și erudiția lor. Printre ei se afla și prietenul său de-o viață, Mircea Eliade.

„Într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi de și-a putut păstra atâta prospețime și încredere, ca și atâta inocență. Nu puteam să-l iert că mă simțeam mai bătrân decât el”, scria Cioran – la decenii de la prima lor întâlnire – despre amicul său Eliade.

În care se constată că Eliade lovea aproape totdeauna inspirat

L-am întâlnit pe Eliade pentru prima dată în 1932, în București, unde tocmai terminasem vagi studii de filozofie. La vremea aceea, el era idolul ʺnoii generațiiʺ – formulă magică pe care noi o invocam cu mândrie.

Îi disprețuiam pe ʺbătrâniʺ, pe ʺramolițiʺ, adică pe toți cei trecuți de treizeci de ani. Maestrul nostru spiritual le declarase război; îi demola unul câte unul și aproape totdeauna lovea inspirat, spun ʺaproapeʺ, căci uneori se înșela, cum i s-a întâmplat când l-a atacat pe Tudor Arghezi, poet important, a cărui singură vină era de a fi recunoscut, consacrat.

În care se observă un teribil paradox în dragostea tinerilor intelectuali pentru Eliade

Lupta dintre generații ni se părea cheia tuturor conflictelor și principiul explicativ al tuturor evenimentelor. Pentru noi, a fi tânăr însemna a fi, în mod automat, genial.

Această infatuare, se va spune, e de când lumea. Fără doar și poate. Dar nu cred ca alții s-o fi împins vreodată atât de departe ca noi. Era expresia, dusă până la paroxism, a unei voințe de-a forța Istoria, a unei pofte de-a ne face loc în ea, de a aduce în ea noul, indiferent de preț.

Frenezia era la ordinea zilei. Și în cine se întrupa? În cineva care se înapoia din India, țara ce dintotdeauna întorsese spatele tocmai Istoriei, cronologiei, devenirii în sine. N-aș sublinia acest paradox, dacă el n-ar fi semnul unei dualități profunde, al unei trăsături de caracter la Eliade, atras deopotrivă de esență și de accident, de atemporal și de cotidian, de mistică și de literatură.

Această dualitate nu produce la el nicio sfâșiere: este natura și șansa lui să poată trăi simultan sau rând pe rând la niveluri spirituale diferite, să poată, fără dramă, să studieze extazul și să urmărească anecdoticul.

În care Cioran e fermecat de curiozitatea vastă a lui Eliade

Încă din vremea când l-am cunoscut eram uimit că poate aprofunda Sankhya (despre care tocmai publicase un lung articol), și totodată să se intereseze de ultimul roman apărut.

De atunci, spectacolul acestei curiozități atât de vaste, atât de neînfrânate, care ar fi morbidă la oricare altul decât el, n-a încetat să mă farmece. Eliade nu are nimic din încăpățânarea sumbră și perversă a maniacului, a obsedatului care se închide într-un singur domeniu, într-o singură zonă, și respinge tot restul ca pe ceva accesoriu și facil.

În care se constată că Eliade punea cărțile deasupra zeilor

Merg poate prea departe, dar sunt îndreptățit să cred că mai presus de zei el pune, în subconștientul său, cărțile. Lor, mai mult decât celor dintâi, le consacră un cult. Oricum, n-am întâlnit pe nimeni să le iubească atât de mult ca el.

N-am să uit niciodată înfrigurarea lui atunci când, sosit la Paris îndată după Eliberare, le pipăia, le mângâia, le răsfoia; în librării exulta; era o vrajă, era idolatrie. Atâta entuziasm presupune un mare fond de generozitate, fără de care nu poți aprecia belșugul, exuberanța, risipa, calități prin care spiritul imită natura și-o depășește.

În care Cioran povestește cum n-a reușit Eliade să-l facă balzacian

Niciodată n-am putut să-l citesc pe Balzac; de fapt, l-am abandonat încă din pragul adolescenței; lumea lui îmi e interzisă, inaccesibilă, nu izbutesc să intru în ea, îi sunt refractar. De câte ori n-a încercat Eliade să mă convertească!

Citise Comedia umană la București; o recitea la Paris în 1947; poate o recitește încă la Chicago. I-a plăcut întotdeauna romanul amplu, bogat, care se desfășoară pe mai multe planuri, consunând cu melodia ʺinfintăʺ, prezența masivă a timpului, acumularea de detalii și abundența de teme complexe și divergente; în schimb detesta tot ceea ce, în Litere, este exercițiu, jocurile anemice și rafinate pe care le-ndrăgesc esteții, latura coruptă, pătrunsă adânc de putreziciune, a anumitor producții lipsite de sevă și de instinct.

În care se povestește cum l-a cunoscut Cioran pe Eliade

Oricât de pronunțat ar fi gustul lui Eliade pentru sintezele vaste, la fel de bine ar fi putut excela și în fragment, în eseul scurt și fulgurant: în fapt, a și excelat în genul acesta, dovadă primele sale producții, toată puzderia de mici texte pe care le-a publicat atât înaintea plecării sale în India, cât și după ce s-a întors.

În 1927 și 1928, Eliade colabora în mod regulat la un cotidian din București. Eu locuiam într-un oraș de provincie, unde urmam liceul. Ziarul ajungea acolo la unsprezece dimineața. În recreație, mă repezeam la chioșc ca să-l cumpăr, și în felul acesta m-am putut familiariza cu numele mai mult sau mai puțin insolite, precum Aśvaghoṣa, Csoma de Körös, Buonaiuti, Eugenio dʹOrs și câte altele.

Preferam mai ales articolele despre străini, pentru că operele lor, de negăsit în orășelul meu, îmi păreau misterioase și definitive; pentru mine, fericirea se reducea la speranța de-a le citi cândva.

În care Cioran arată de ce i se credea superior lui Eliade

Pentru că eram abulic, mă socoteam mai avansat decât el, ca și cum abulia mea ar fi fost rezultatul unei cuceriri spirituale sau al unei voințe de înțelepciune. I-am spus într-o zi, îmi aduc bine aminte, că într-o viață anterioară trebuie să se fi hrănit numai cu ierburi de și-a putut păstra atâta prospețime și încredere, ca și atâta inocență. Nu puteam să-l iert că mă simțeam mai bătrân decât el, îl făceam vinovat de amărăciunile și eșecurile mele și mi se părea că speranțele lui înfloriseră pe ruinele speranțelor mele.

În care Cioran povestește o încurcătură între el, Eliade și o actriță (și arată de ce a scris un articol împotriva prietenului său)

Cu siguranță că n-aș fi îndrăznit să scriu ʺOmul fără destinʺ dacă nu m-ar fi împins la asta o împrejurare anume. Aveam o prietenă comună, actriță de mare talent, care, spre nefericirea ei, era obsedată de probleme metafizice. Obsesia asta avea să-i compromită cariera și talentul.

Pe scenă, în mijlocul unei tirade sau al unui dialog, preocupările ei esențiale o asaltau, o cotropeau, puneau stăpânire pe spiritul ei, iar ceea ce se pregătea să debiteze i se părea, subit, de o deșertăciune insuportabilă. Jocul ei avu de suferit; era prea integră ca să poată ori să vrea să trișeze. N-a fost concediată, dar i s-au dat mici roluri neînsemnate ce nu puteau s-o tulbure cu nimic (…) În căutare de răspunsuri, s-a orientat, în disperarea ei, spre Eliade, apoi, mai puțin inspirată, spre mine.

Într-o bună zi, la capătul răbdării, Eliade a trimis-o la plimbare și a refuzat s-o mai vadă. Ea a venit să mi se spovedească. (…) Meritele, ca și suferințele ei, erau atât de mari, încât, la începutul prieteniei cu ea, mi s-a părut inexplicabil și inadmisibil că Eliade a putut s-o trateze cu atâta aroganță. Felul în care se purtase cu ea mi se părea de neiertat și, ca s-o răzbun, am scris ʺOmul fără destinʺ.

Când articolul a apărut pe prima pagină a unui hebdomadar, ea a fost încântată, l-a citit în fața mea cu voce tare, ca și cum ar fi fost vorba despre cine știe ce monolog prestigios, după care l-a analizat paragraf cu paragraf: ʺN-ai scris niciodată ceva mai bunʺ, mi-a spus – elogiu deplasat pe care și-l decerna ei, căci nu fusese ea, într-un fel, cea care inspirase articolul furnizându-mi și elementele lui?

Am înțeles mai târziu oboseala și exasperarea lui Eliade, precum și ridicolul atacului meu exagerat, pentru care el nu mi-a purtat niciodată ranchiună, ba chiar s-a amuzat pe seama lui. E o trăsătură ce merită semnalată, căci experiența mi-a arătat că scriitorii – cu toții chinuiți de o memorie prodigioasă – sunt incapabili să uite o insolență prea lucidă.

În care Cioran povestește cum l-a văzut pe Eliade la catedră

Tot pe atunci, Eliade a început să țină cursuri la Facultatea de Litere din București. Mergeam să-l ascult de câte ori puteam. Fervoarea risipită în articolele lui se regăsea din fericire în aceste prelegeri, cele mai însuflețite, cele mai vibrante din câte-am auzit vreodată. Fără notițe, fără nimic, luat de valul unei erudiții lirice, zvârlea cuvinte convulsive și totuși coerente, subliniate de mișcarea crispată a mâinilor. O oră de tensiune după care, adevărat miracol, nu părea istovit, și poate că nici nu era. 

În care se arată ce artă stăpânea Eliade

Ai fi zis că stăpânește arta de-a amâna la nesfârșit oboseala. Tot ce e negativ, tot ce incită la autodistrugere în planul fizic, cât și în cel spiritual îi era pe-atunci și-i este și astăzi străin. De aici se trage inaptitudinea lui pentru resemnare, pentru remușcare, pentru toate sentimentele ce implică impasul, marasmul, lipsa de viitor. Poate că merg iarăși prea departe, dar cred că, deși înțelege perfect păcatul, Eliade nu-l simte: pentru așa ceva e prea înfrigurat, prea dinamic, prea grăbit, prea plin de proiecte, prea otrăvit de posibil.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.