Europa de maine

Sunt pe un promontoriu din Golful Grignano, la Marea Adriatica. La cinci kilometri inspre nord-vest este orasul Trieste, deopotriva port si poezie. Aici si-a scris opera de tinerete, aici a gandit James Joyce romanul “Ulisse”.

Sunt in Castelul Miramare, inaltat dintr-un capriciu al lui Maximilian, fratele lui Franz Iosif, batranul imparat al Austro-Ungariei si tatal lui Franz Ferdinand, Printul mostenitor al Imperiului. Franz Ferdinand a fost ucis la Sarajevo, la 1914, de un student bosniac.  Cu acea crima a inceput Primul Razboi Mondial.

Maximilian a ajuns Imparatul Mexicului si a fost ucis tot tanar, in Interbelicul vietii sale – abia trecuse de treizeci de ani. Spre deosebire de fratele sau (si pentru ca nu avea un tron personal), Maximilian era un aventurier. Mi-l imaginez aici, in acest Golf, visand la corabiile cu aurul lumii noi.

La Viena, fratele sau a supravietuit saizeci si opt de ani in fruntea Imperiului. Multi istorici sunt de parere ca longevitatea lui Franz Iosif a schimbat secolul XX. Daca Imparatul, atat de conservator, s-ar fi savarsit la 1900 sau la 1905 sau la 1910, spun ei, vechea lume, atat de aristocratica si de nedreapta, ar fi supravietuit, s-ar fi salvat. Bineinteles ca nu au dreptate si ca Imperiul acesta, ca si celelalte, tot ar fi apus.

Dar, de aici, de la etajul intai al Castelului Miramare, privind in ochi Adriatica, iti ingadui sa te gandesti cateva clipe la toate acestea: cum s-au naruit, totusi, aceste orbitoare dinastii?

Al Doilea Razboi Mondial e o consecinta veche si nu peste mult vor disparea si ultimii sai martori. El a schimbat – si mai brutal – continentul.

Lumea de altadata era de-acum de nerecunoscut, peste Est cobora Cortina – urma o jumatate de secol de incercare ratata de modernizare (caci asta a fost in – esenta  sa – comunismul, religie politica a fanaticilor, a exclusilor si a marilor naivi). Vestul si-a construit o fortareata care a prosperat. Si s-a facut 1989.

Iluziile Estului au fost repede mutilate de realitatea ca nu dreptatea, ci profitul era esenta capitalismului. Si Europa tot nu s-a scufundat. N-a decurs insa intr-o Uniune naturala, suntem urmasii a secole de istorie diferita.

Dar Europa era inca o lume iudeo-crestina, cu Mediterana ca inima. Cand s-a incercat o Constitutie, religia n-a ingaduit-o. Nu s-a putut lasa – in scris – ca Europa a fost intemeiata de crestini. Nu mai putin adevarat, Europa este si opera iluminismului. Si – scandalos, nu-i asa? – Europa are si o mostenire comunista, care nu a trecut si nici nu va trece. Iar vechile secole de buna-stare – cum pot fi ele intelese in afara comertului cu sclavi?

Sunt in Liverpool acum, intru in Muzeul International al Sclaviei si citesc aceste randuri ale unui anonim, cu care sunt intampinati toti vizitatorii: prefer libertatea cu pericole pacii cu sclavie. Plec altul. Saptamani mai tarziu, se intampla, ca o catastrofa deja uitata, Brexit-ul.

Calatoresc la Moscova si vad pretutindeni o furie,  dorinta de nemarginire, irationala, dublata de o acuta dorinta de a apartine anume acestui trib – rusii. Plec, ducand cu mine aceasta certitudine: o Europa unita in contra Moscovei nu poate sa reziste. Timpul prezent o confirma. N-ati uitat: Brexit-ul. De asemenea, o Europa unita cu Moscova intre granitele sale nu se poate imagina. Rusii au de indurat aceasta mostenire milenara incompatibila cu Europa, astazi si mai departe: autocratia. O vor indura.

Am calatorit de sute de ori in ultimul deceniu pe acest continent in deriva. Am fost si in sudul extrem si aproape de Polul Nord, am traversat-o de la Est catre Vest, am fost si in Gara Keleti din Budapesta, cu refugiatii, si in acei monstri din otel si din sticla din Bruxelles si Strasbourg. Am vorbit cu presedinti de tara si cu barmani si cu zidari si cu curve si cu comisari. Am vrut sa inteleg daca suntem toti orbi, intr-un alt 1913. Nu e chiar asa.

Europa nu e Europa pe care o recunoastem din harti, cu atat mai putin Uniunea Europeana. Ea se intinde mult dincolo de aceste granite. Razboaiele din Orientul Mijlociu au devenit o afacere interna a Europei pentru ca au fost o afacere interna a Europei inca de la Imperiul Roman.

Toti acesti oameni care nu inceteaza sa curga – chiar acum – inspre campiile Bavariei cauta sa atinga visul european pentru ca, pierzandu-si tarile, pentru ei nici nu exista un altul. Sa fim de acord ca nu se pot indrepta nici catre Statele Unite ale Americii, nici catre China.

Iar Europa nu-si mai poate ridica ziduri la frontiere pentru ca este singurul loc de pe pamant in care s-a aflat ca, oricat ar castiga astfel in securitate, ar pierde din libertatea de a crede, totusi, in umanism, daca nu in umanitate. Supravietuieste umanismul unei puscarii? Si ce va fi, atunci, Europa in cincizeci sau in o suta de ani? Periferia de lux a lumii arabe? Nu.

Fiecare epoca si-a zapacit contemporanii – cunoastem aspectul inca de la Steinbeck, nobelizatul.

Contemporanii se amagesc: aceasta ciocnire a civilizatiilor nu este un cataclism care va distruge civilizatia europeana. Islamizarea nu este o garantie pentru subdezvoltare – asta e o enormitate care nu poate fi sprijinita de argumente. Uite, cea mai bogata tara din Orient, Qatar-ul, are un produs intern brut/per capita de trei ori mai mare decat Israelul, singura tara europeana din Orient.

Dar traim epoca de aur a ipocriziei. Banii emirilor cumpara proprietati nesfarsite, cluburi de fotbal si cluburi de noapte si porturi si cazinouri si companii aeriene. Este si epoca de aur a protejarii capitalului, care are – pentru prima data in istorie – mai multe drepturi decat omul. Urmeaza Cartea Drepturilor Capitalului, ca articol fundamental din noua Constitutie nescrisa a lumii?

Lumea araba a evoluat diferit si va continua sa evolueze diferit. Cand remarcati ocrotirea exagerata a sensibilitatilor musulmane trebuie sa aveti in vedere batranul adevar ca nu sensibilitatile musulmanilor de rand sunt astfel ocrotite. Circuitele financiare explica, in definitiv, cel mai bine Europa de astazi. Cautati, deci, banii.

Mai departe, exista un univers sumbru in lumea araba, dar el este departe de a fi unitar. Nu e adevarat ca Islamul violent nu e contestat din interior. Nu domneste secolul XV peste sute de milioane de oameni. Ne intoarcem la teoria raselor inferioare? Ne intoarcem la manipularea geneticii pana pe peron, la Birkenau? Ne intoarcem la propaganda care transforma adversarul intr-un sub-om?

Declinul varstei populatiei europene este, insa, limpede si el arata – la fel de bine – amurgul timpului nostru, asa cum il cunosteam. Pe de alta parte, muslumanii sunt parte a unei explozii demografice. Pur si simplu, Europa viitorului va fi a celor care vor trai aici.

Europa a supravietuit hoardelor si invaziilor tatare, a supravietuit miilor de ani de razboaie dintre triburile de pe continent, a dat marile descoperiri geografice, dar a dat si exploatarea fara mila a restului lumii, a exportat civilizatie, a devenit un reper si s-a masacrat in secole de o barbarie atroce. Toate acestea sunt astazi memorie.

Nu mai suntem dispusi – istoric – sa murim pentru interese inalte, de dincolo de noi, si asta e bine. Si nu din aceasta cauza – din aceasta slabire a vigilentei razboinice si a refuzarii martiriului – ne vom sfarsi.

Proiectul unei Europe unite are un deficit de democratie, asa e, exista un clivaj semnificativ intre elita si populatiile care platesc costurile de zi ale unui fenomen fara precedent, asa e. Dar cand nu a fost asa? Varsta perfectiunii e doar o melancolie fara obiect.

Aceasta democratie imperfecta e tocmai ceea ce ne uneste. Aceasta democratie imperfecta, care ezita si care isi pune intrebari, care cauta solutii rationale si nu cedeaza sirenelor totalitarismelor, tocmai pentru ca stim unde duce drumul acesta.

Iar acum, cand noi dictatori si noi oameni politici fara masura se ridica – din Turcia si pana in Statele Unite ale Americii, Europa e chemata sa arate, inca o data, calea. Suntem, da, la o rascruce. Moderatia este, desigur, demodata, dar cand nu a fost asa?

Sunt, din nou, in Castelul Miramare, la care a ravnit si Hitler, la care a ravnit si Mussolini. Adriatica izbeste stancile, iar stancile ii rezista. Clipa de clipa, aceeasi poveste.

Cum s-au prabusit vechile Imperii? E mult mai simplu decat pare: timpul lor trecuse, crescusera, stralucisera si fusesera monstruoase, totul in deplin acord cu natura umana dintotdeauna.

Iar Europa nu a murit odata cu ele,  Europa nu s-a sfarsit nici la Auschwitz si nu s-a sfarsit nici atunci cand un mare spirit european ca Stefan Zweig s-a sinucis, in Brazilia, refuzand, pe buna dreptate, sa mai creada in om. Iar Europa, nu, nu se va sfarsi nici cu generatiile noastre.

Nu traim, fireste, o lupta a binelui pur cu raul absolut, la mijloc sunt doar oamenii, asa cum au fost mereu, cautand sa incarce cu un inteles calatoria lor pe acest pietroi enorm care se invarte prin spatiu fara sa stim nici de unde vine, nici unde se indreapta. Unele raspunsuri sunt tragice si gresite.

Razboaiele viitorului nu au – in definitiv – de-a face cu religia; sau au cat au avut si cele dinaintea lor. Sunt razboaie de clasa, sunt razboaie economice, e eterna lupta pentru mai multa putere, nu suntem primii care traim timpuri interesante.

Iar civilizatiile, oricat de glorioase, obosesc, si asta e tot. Dar Europa va continua sa existe. Cum? Imperfecta si tematoare, gata sa isi apere valorile fara sa isi piarda tocmai aceste valori. Celalalt drum, inca posibil, e doar un ocol printr-un camp cu lagare. Am mai fost acolo.

S-a lasat seara peste Golful Grignano. Cerul e innebunitor in culorile sale. Ma gandesc ecleziastic: un amurg ca acesta, la fel ca acesta, a privit candva si Maximilian. Si pentru el, totul a fost vanare de vant.