De mai bine de două decenii România este țara părinților plecați la muncă în străinătate, a copiilor și bunicilor lăsați acasă. Fenomenul social s-a accentuat considerabil după integrarea în Uniunea Europeană. Supraviețuirea a devenit practic sinonimă cu migrația.
În anul care abia s-a încheiat românii plecați au trimis acasă peste cinci miliarde de euro.
Răsfoind prin colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare din București, ne-am dat seama că acum un secol lucrurile stăteau exact pe dos. Cei care plecau nu erau părinții, ci chiar copiii. Și nu migrau peste hotare, ci de la sat la oraș. Sau, mai degrabă, de la sat la București.
În urmă cu 80 de ani în Capitală trăiau și trudeau mii de vânzători ambulanți, toți fii de țărani veniți în marele oraș să vândă ziare, zarzavaturi, covrigi, păsări sau gaz. Uniunea Europeană era departe, într-o altă lume – dar supraviețuirea era și la 1940 sinonimă tot cu migrația pentru copiii plecați la muncă și pentru părinții lor rămași acasă.
Sociologii de la acea vreme au numit fenomenul drept exod și au încercat să-l studieze, pentru a observa și înțelege viețile copiilor pentru care viața încetase de mult să mai fie o joacă.
În 1941, sociologul Nicolae Dunăre realiza interviuri cu peste trei sute de vânzători ambulanți din Capitală. Cercetarea sa – Fii de țărani vânzători ambulanți în Capitală – e o fereastră extraordinară către acea lume, astăzi complet uitată.
Fiii de țărani veniți la muncă în București nu erau vagabonzi, pierde-vară. Plecaseră de nevoie, din familii numeroase, fără pământ, fără posibilități. Munca de vânzător ambulant le oferea o alternativă la școlarizarea precară (sau complet absentă), le permitea să supraviețuiască și să trimită câte ceva și acasă.
Una dintre concluziile la care a ajuns sociologul Dunăre după sutele de interviuri era că tinerii vânzători ambulanți dovedeau un spirit de economie accentuat, ce îi privează de o alimentație bună și o îmbrăcăminte convenabilă. Micii truditori trăiau în mizerie materială și spirituală – dar tinerețea le îngăduia încă speranța, chiar și într-o societate atât de nedreaptă precum România interbelică.
Nu știm ce s-a ales de destinele copiilor intervievați pentru documentarea studiului sociologic realizat de Nicolae Dunăre. Dar putem intui.
Pionierii exodului
Copiii țăranilor, spre deosebire de majoritatea celor ai citadinilor, ajută toți pe părinți la diversele lor munci, încă de la înmănunchierea unui mic număr de ani.
Chiar în timpul școlarității, un număr demn de remarcat au inaugurat îndeletniciri ca vânzători de reviste vechi, diferite munci pe piață (măcelărie) sau însoțind părinții la lucru pe la alte gospodării sau alte sate. Aceștia pot fi considerați vestitorii exodului fiilor de țărani spre orașe, antenele care au purces a încerca viața și munca în afara gospodăriei proprii sau chiar în afara satului și regiunii lor.
Cauzele exodului
Am plecat eu singur, acum 3 ani, când aveam 12 ani. Am văzut că nu mai e de trai, că pământ nu aveam. Am dorit să învăț cizmăria sau croitoria, dar nu am putut din cauza lipsurilor de acasă. De gândit pentru mai târziu nu pot, pentru că trimit totul acasă. Numai dacă va face Dumnezeu o minune și cu mine, să-mi ușureze traiul. (V.A. vânzător de alviță, 15 ani, 7 clase primare)
Eu am vrut să învăț carte, să mă fac învățător, dar din lipsă de bani tata nu m-a dat la școală. Acu, aș fi intrat cel puțin la un atelier să mă fac mecanic, dar nu mă primește fără școală. Acum aș vrea să mă fac negustor de galanterie. (P.P., vânzător de alviță, 16 ani, analfabet)
Nici I.O. (16 ani, 5 clase primare), vânzător de ziare, nu este prea fericit cu îndeletnicirea pe care o exercită. Ar fi vrut să se facă croitor, dar tatăl l-a dat la ziare. N-a acceptat să lucreze pământul tatălui.
Tot croitor a năzuit să ajungă și A.E., vânzător de ziare la 14 ani, fără școală, dar l-a împiedicat lipsa banilor și a școlii.
Lucrător la Uzinele Comunale București se mulțumește să ajungă vânzătorul de rahat T.G., 14 ani, pentru că meseriaș calificat nu mai poate, dată fiind insuficiența celor 2 clase primare ce posedă.
(…) Îndeletnicirea de vânzător ambulant este numai o treaptă în sus ori în jos, și nici decum un ideal năzuit în vreun mod deosebit. Este important acest lucru întrucât respinge teza după care această categorie de tineri proveniți din mediul rural, sunt considerați ca vagabonzi, ființe certate cu ordinea socială, cu spiritul stabilității creatoare.
Munca în exod
Exodul fiilor de țărani după îndeletnicire:
»» 368 vânzători de ziare
»» 232 vânzători de zarzavaturi
»» 60 vânzători de fructe
»» 55 vânzători de covrigi
»» 44 vânzători de păsări
»» 26 vânzători de alviță și rahat
»» 19 vânzători de bomboane și semințe
»» 18 vânzători de gaz
»» 7 vânzători de mături
»» 10 vânzători de alune, castane
»» 5 vânzători de reviste vechi
»» 10 vânzători de iaurt
Locuința
Mai în fiecare an o schimbă 1-2-3 ori. Observatorul superficial ar pune această instabilitate pe seama vagabondajului, în care se vrea să se înglobeze acești mizeri truditori. Dar cauza trebuie căutată în altă parte. Cel puțin în numărul mare în care locuiesc într-o cameră și în distanța dintre casă și patronul sau centrul de aprovizionare cu marfă.
Deopotrivă trebuie considerată și chiria plătită, un imbold al schimbării locuinței, scontând avantaje mai multe și cheltuieli mai mici.
49 plătesc câte 100 de lei pe lună, 67 câte 100-200 de lei, 48 câte 150-200 de lei, 15 câte 200-400 de lei pe lună. Cotele acestea raportate la veniturile de la data anchetei reprezintă sume care, alături de alte cheltuieli strict inexorabile, fac să consume mare parte din resursele lor.
Sănătatea
Este suficientă numai cunoașterea mizeriei dinăuntrul locuințelor acestor fii de țărani, vânzători ambulanți, și a modului în care dorm – un număr, demn de luat în seamă jos pe pământul camerii și alții 2-3-4 într-un pat. Câți dintre noi nu i-am văzut rezemați de un zid, cu pachetul de ziar la subsoară, cu coșul ori cu cutia lângă ei și adormiți ca frânți de oboseală în orele când marfa lor are mai puțină căutare.
Din cei 301, de la data venirii în București, sunt 195 care nu s-au îmbolnăvit. Bolnavi de plămâni 50, friguri 10, cap și inimă 31, plămâni și cap 2, stomac 13. Din aceștia 8 sunt îngrijiți în caz de boală de părinți, 5 de patron și 4 la Asigurări Sociale unde cotizează. Încolo, singuri.
Cauzele care duc la starea aceasta sanitară a lor, în afară de calitatea inferioară a locuinței și alimentația și îmbrăcămintea sunt numărul insuficient al orelor de odihnă, igiena corporală, fumatul, băutura.
Am întâlnit 147 care fac baie numai 1-2 ori pe lună. 5 nu consumă săpun, alți 22 doar o bucată pe lună. Ceilalți, 115 câte 2 bucăți lunar și numai 159 câte 3-4 bucăți.
Alimentația
Din cele 2.107 mese de dimineață pe care trebuiau să le ia cei 301 vânzători ambulanți în 7 zile consecutive, 901 cazuri sunt în care nu s-a mâncat nimic, 280 pâine goală, 66 numai 2-3 covrigi, 69 pâine cu boabe de struguri, 238 ceai cu pâine, 210 un pahar cu lapte, 52 iaurt cu pâine, 42 salam cu pâine, 191 roșii cu pâine, 58 ceapă sau ardei cu pâine.
Din cele 2.017 de prânzuri numai 9 cazuri în care nu s-a mâncat nimic și 43 pâine goală.
În schimb, în cazul cinelor, avem 93 de cazuri în care nu s-a mâncat nimic și 73 pâine goală.
Ce mâncare mai poate fi aceea care, scăzând prețul pâinii, costa în vara și toamna anului 1941 suma infimă de 180-240 lei săptămânal?
Pentru a acoperi insuficiența mâncării cei mai mulți recurg la pâine într-o cantitate ce variază de la 5-9 pâini pe săptămână.
Îmbrăcămintea
B.I. are 2 costume, 2 perechi indispensabili, un prosop, 1 pereche de ghete cu ciorapii respectivi. Altul, vânzător de alviță, are un costum țărănesc uzat de la maică-sa, 2 cămăși, 2 perechi indispensabili, un prosop, 2 batiste, o pereche ciorapi de lână, o pereche bocanci.
M.T. ne spune că și-a cumpărat de când a venit 1 cămașă pe care a dat 300 de lei și 2 perechi indispensabili cu câte 200 lei. Mai are 2 cămăși de acasă, 1 costum de haine de lână, făcute de maică-sa acum un an și jumătate, 1 căciuliță și 1 batistă. Vara umblă cu o cămașă lungă brodată cu flori, cu indispensabili și în picioarele goale. Încălțăminte nu are și nici ciorapi.
Viața spirituală
Merge aproape regulat la biserică, cunoaște 2 rugăciuni – Tatăl Nostru și Înger Îngerașul meu. Citește foarte rar, silabisind cărți de rugăciune. La cinematograf merge odată pe lună. I-au plăcut Vrăjitoarea, Vulturul Negru. Nu a purtat niciodată costum național. – vânzător de reviste vechi, fără școală, 12 ani
Nu merge niciodată la biserică, dar știe Tatăl Nostru. Nu merge la cinematograf. Poartă aproape tot timpul costum național. Timp liber nu prea are. Când sunt liberi se adună mai mulți laolaltă și joacă rișca. – vânzător de alviță, 5 clase, 14 ani
Nu merge la biserică. Știe Tatăl Nostru. Citește ziare și romane în fascicole. Merge la cinema odată pe lună. A văzut, între altele și filmele Stan și Bran, Copii în luptă cu viața, Vulturul Negru. Rareori joacă rișca, bile și se duce la Moși. – vânzător de rahat, 4 clase primare, 15 ani
Nu merge la biserică, dar știe Tatăl Nostru și alte rugăciuni. Citește ziarele și revistele pe care le cumpără tatăl său. Îi place să discute cu tatăl mersul războiului. Nu merge la cinema, dar îi plac match-urile de foot-ball, pe care le privește numai printre crăpăturile gardului de la stadion – 3 clase primare, 17 ani
Unul dintre tinerii cu cea mai bogată viață spirituală. Este drept însă, că merge foarte rar la biserică. Dar citește toate ziarele pe care le vinde, precum și cărțile – Tarzan, Avionul fantomă, Regele boxeurilor. A văzut cele mai multe filme, din cei, anchetați. Când ne-a enumerat filmele văzute s-a oprit la Copii în luptă cu viața și a spus: asta e viața noastră, Domnule! – vânzător de alviță, 6 clase primare, 16 ani
