Farsa lui Selly, „meritul” presei și fățărnicia publicului

Deși a ajuns la milioane de români, cazul Selly este marginal în dezbaterea despre profesionalismul, mijloacele și rezultatele presei naționale.

0

Dacă dezinformarea mass-media ar fi fost o expoziție cu o mie de exponate, cazul Selly – vloggerul cu aproape 3 milioane de urmăritori care și-a înscenat recent un accident auto pentru a păcăli cea mai urmărită televiziune de știri din România – ar fi trebuit plasat printre ultimele, la capătul galeriei de exemple.

Folosit intens în ultimele zile pentru a face demonstrația definitivă a minciunilor, exagerărilor și manipulărilor puse pe piață de presa națională, cazul Selly e – de fapt – doar un exemplu secundar despre ce înseamnă și ce produce jurnalismul în afara regulilor care îl guvernează.

Verificarea informațiilor e o obligație fundamentală în presă – și chiar această normă de bază a fost încălcată în cazul știrilor care au prezentat ca fiind real accidentul auto inventat al faimosului vlogger.

După ce România TV a publicat prima informația (ilustrând-o cu o filmare video care s-a dovedit ulterior un trucaj), mai toate televiziunile și publicațiile mainstream au preluat știrea: Selly și-a lovit din nou mașina! Totul fusese regizat de vlogger pentru a le arăta oamenilor cât de ușor pot fi păcăliți de media. 

Pagina de Media a dedicat subiectului un material în care, pe lângă identitatea publicațiilor care preluaseră informația falsă, a prezentat și numele unora dintre redactorii care semnaseră știrea. Niciun nume de la România TV, al vreunui angajat care a redactat, editat sau montat știrea falsă, nu a fost însă prezentat.

Ziarul Libertatea, una dintre publicațiile care a preluat fake news-ul, le-a cerut scuze cititorilor. Alte publicații au făcut corecturile necesare. România TV a șters pur și simplu știrea de pe site. În fine, unele medii de presă au lăsat-o exact așa cum se rostogolise inițial, în fals.

Pe rețelele de socializare și în mediile online au curs invectivele – majoritatea la adresa presei, câteva la adresa lui Selly. Și cam atât – pentru că, în general, temele de importanță publică au în România speranța de viață a unei insecte. Trăiesc o zi, cât țin artificiile de la început, apoi se dizolvă în dezinteresul publicului, care a avut chef doar de spectacolul demonstrației, nu și de chinul soluției.

Cum poate fi stăpânită mai bine presa

Deși a ajuns la milioane de români, cazul Selly este de fapt marginal în dezbaterea despre profesionalismul, mijloacele și rezultatele presei naționale. Discuția – mai largă și mai importantă – nu e atât despre o informație neverificată ajunsă știre, cât mai ales despre informațiile manipulate ajunse știri sau despre informațiile vădit false ajunse știri.

Din acest punct de vedere, publicul însuși are o problemă vădită de ipocrizie.

Ce face România TV nu are nicio legătură cu jurnalismul încă de la nașterea (prin sciziparitate) a postului (moșit de Sebastian Ghiță). Pe burtierele lor au fost, sunt și vor fi constant titluri mincinoase, exagerate, care denaturează adevărul. Informațiile lor au fost, sunt și vor fi mereu un melanj de fapte manipulate și interpretări oneroase.

Goană după audiență – care la România TV justifică orice piruetă, oricât de contorsionată – este aceeași care motivează și alte televiziuni și publicații, pe o piață media care nu mai trăiește propriu-zis din jurnalism, ci dintr-o sinteză tip struțo-cămilă, de show împânat cu interpretări ale faptelor. Înainte să fie adevărate, informațiile publice trebuie să fie – în aceste medii de presă (și pentru publicul lor) – sexy. Adică să exercite o atracție care să nu fie motivată de relevanță, ci de potențialul de bârfă.

La finalul zilei audiența – nu adevărul – aduce publicitatea și banii. Cum au fost, de pildă, împărțite fondurile de la guvern pentru susținerea presei în vremuri de pandemie? Exact după acest criteriu, al vizualizărilor create din neant.

Nu contează dacă audiența unei televiziuni sau traficul unei publicații vine preponderent în trena unor știri mincinoase, a unor titluri bombastice, a unor bârfe cu aparență de jurnalism. Într-un anumit sens, finanțarea publică a acestui fel de a face presă este chiar alegerea convenabilă pentru guvernanți (și pentru orice putere, în general).

E mai simplu să stăpânești o presă care nu are nicio busolă și care există nu pentru a informa corect și decent publicul, ci pentru a-l distra chiar și cu minciuni. 

În campania Guvernului de susținerea a presei în vremuri de coronavirus, România TV se bucură de frumoasă sumă de 900.000 de euro.

În tot acest proces găunos de alocare a banilor (publici) cel care are de suferit la finalul zilei este chiar jurnalismul. Pentru că banii pe care Guvernul a decis să-i împartă nu sunt de fapt pentru susținerea jurnalismului în vremuri grele.

Sunt pentru susținerea unor locuri de muncă, a unor afaceri, a unor interese public-private – dar în niciun caz nu sunt pentru susținerea jurnalismului, adică a acelei profesii care se folosește de reguli și de un instrumentar specific pentru a servi interesul public.

Câteva observații despre ipocrizia publicului

Cazul iscat de farsa vloggerului Selly a căpătat amploare pentru că la mijloc a fost vorba de un tânăr de succes, urmărit de milioane de oameni.

Selly și-a făcut demonstrația tocmai pentru că se află în insectarul personajelor publice din showbiz de care televiziuni precum România TV se vor preocupa în mod constant – și în adevăr, și în minciună -, căci le aduc audiență și bani fără să fie necesar vreun efort de ordin jurnalistic. O știre de 5 minute cu Selly e mult mai ușor de împachetat decât un material filmat de 5 minute despre orice problemă curentă, de interes public, a zilei. 

Dincolo de Selly, însă, au trecut complet neobservate nenumărate alte situații în care presa mainstream și-a făcut de cap cu informația, în feluri chiar mai problematice din punct de vedere jurnalistic. 

Vă aduceți, poate, aminte de materialele TV în care reporterul merge într-un sat direct la cârciumă, ia o declarație primului cetățean aflat sub influența alcoolului, după care trage concluzia că asistații sunt leneși, care stau degeaba și beau banii de ajutor social.

Vă aduceți, poate, aminte campania unei televiziuni respectabile pe același subiect, în care erau vehiculate cifre false pentru a convinge poporul că săracii puturoși sunt mulți, milioane, iar cei care muncesc îi duc în spate.

Faptul că de ani de zile oamenii cred că avem șapte milioane de asistați în România – o informație falsă – este “meritul” presei. Și niciun Selly nu și-a făcut apariția pentru a face demonstrația acestui fapt simplu. 

În cazul vloggerului, România TV a publicat un clip video primit pe email, fără să-l sune chiar pe protagonist ca să verifice dacă imaginile sunt adevărate. În cazul “asistaților leneși”, materialele de presă nu au fost trimise sau semnalate de vreo sursă. Ele au fost realizate chiar de jurnaliști – și prezentate, ca atare, pe televiziuni sau în publicații. 

Iar cazuistica dezinformărilor perene din presa națională conține mult mai multe exemple. De ani de zile, de pildă, presa centrală abordează subiecte ce țin de violența împotriva femeilor. În mod evident, sunt sexy. Tratamentul jurnalistic pe care îl primesc astfel de subiecte este – de cele mai multe ori – specific tabloid, de scandal. 

Iată titluri din presa centrală și locală, publicate în ultimii ani:

»» Tentativă de viol sau dragoste cu năbădăi?

»» Dragoste cu năbădăi – un sibian și-a bătut nevasta

»» Dragoste cu năbădăi! Octogenară din Borăscu, “violată” de un tânăr

»» Dragoste cu năbădăi – Am bătut-o. Îmi pare rău

»» Dragoste cu năbădăi – Un individ și-a bătut soția și soacra

»» Dragoste cu năbădăi – A dat buzna peste concubină și a amenințat-o

»» Concubini, dragoste cu năbădăi

Toate lucrurile care nu mai contează

România este o țară cu mari probleme în abordarea, înțelegerea și tratarea fenomenului de violența împotriva femeilor. Justiția noastră consideră încă, în multe situații judiciare, că fete de 12 ani pot consimți să facă sex cu bărbați de 53. Un vlogger (ca să păstrăm referințe din lumea lui Selly) striga recent, public, că o minoră și-o caută prin simplul fel în care arată și se îmbracă.

În aceste condiții, presa (care e, prin excelență, un mediu de cunoaștere, conștientizare, reflecție și raționalizare a societății) încă mai scrie în 2020 că violul și/sau violența domestică reprezintă… dragoste cu năbădăi.

În cazul niciunuia dintre titlurile expuse mai sus nu a fost nevoie ca vreo sursă (inventată sau nu) să monteze un fals.

În toate aceste exemple vorbim de o presă pentru care să facă audiență e mai important decât orice regulă jurnalistică. Și în această goană nu mai contează verificarea informației, mersul pe teren pentru a documenta, încercarea de a pune întrebări sau nevoia de a înțelege un fenomen de interes public.

După cât de mulți telespectatori se strâng seară de seară în fața ecranelor, urmărind România TV, pare că nici pentru public nu prea mai contează.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Un festival
AICI.  

Traficul de persoane din România, în cifre
AICI

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Luni: un spectacol de teatru
Felii, de Lia Bugnar, cu Ofelia Popii. La Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu. Căutați pe internet și vedeți când mai puteți vedea înregistrarea. N-o să vă pară rău de cei 30 de lei cheltuiți.

Marți: o carte clasică
Adolescentul, de F.M. Dostoievski. Editura Art.

Miercuri: un film
Octopussy. Un James Bond clasic, cu Roger Moore. Din 1983.

Joi: încă un film
Skyfall. Un James Bond din 2012. Cu Daniel Craig.

Vineri: încă un film
Spectre. Un James Bond din 2016. Tot cu Daniel Craig.

Sâmbătă: cumpărături on-line
De la această prăvălie virtuală, desigur: https://edituragri.ro/

Duminică: un serial
El Chapo. Pe Netflix, bineînțeles. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Despre 23 august, ziua care nu mai trece

AICI.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.