EXERCIȚII DE NEUITARE. Femeia care uneltea împotriva comunismului scriind în franceză

Micaela Ghițescu a fost fiica celebrului chirurg Constantin Ghițescu și a Mariei-Eliza Papacostea, dintr-o renumită familie de aromâni.

Născută pe 18 iulie 1931 și trecută la cele veșnice în ziua de 13 mai 2019, Micaela Ghițescu a făcut în timpul vieții pușcărie politică, plătind cu trei ani de închisoare (1952-1955) un păcat care – în absurditatea lui – vorbește despre tulburatul secol XX.

A fost condamnată pentru că a întreținut corespondență în limba franceză cu profesorul ei de la Liceul Francez. A fost un întreg lot de condamnați atunci. Erau anii negri de instaurare a dictaturii comuniste, când occidentalii din România erau acuzați de spionaj, iar complicii lor români de ʺcrimă de înaltă trădareʺ.

În logica strâmbă a comunismului, scriind în franceză, Micaela Ghițescu uneltea împotriva regimului. Cât a stat în pușcărie i-au murit tatăl și fratele mai mare (într-un accident bizar pe munte). După închisoare, și-a luat licența în Filologie, dar nu a fost lăsată să profeseze în învățământ. 

Poliglotă, Ghițescu vorbea perfect portugheză, spaniolă, franceză, germană și engleză. A învățat portugheza târziu, dar a devenit limba în care s-a consacrat ca traducătoare. 

Nu e greșit să spunem că Micaela Ghițescu a fost una dintre cele mai bune traducătoare din portugheză în română din secolul XX. A fost recompensată târziu, pentru serviciile aduse culturii, cu Ordinul Național Serviciul Credincios. A fost și ofițer al ordinelor braziliene Rio Branco și Cruzeiro do Sul.

Dar toate aceste repere biografice pălesc în fața omului care a trecut prin această lume. Nu vorbesc din auzite: am avut prilejul să o cunosc pe Micaela Ghițescu în toamna anului 2012.

Dedicată muncii de păstrare a lucrurilor pe care nu avem dreptul să le uităm, Micaela Ghițescu a condus în ultimii ani ai vieții și revista Memoria. 

Îi dedicăm acest episod la Pixul cu mină, umila noastră rubrică unde facem, de asemenea, exerciții de neuitare. 

Am selectat fragmente din cartea de amintiri a Micaelei Ghițescu, Între uitare și memorie, publicată la editura Humanitas, în 2012.

Știți deja: vă recomandăm să nu vă mulțumiți cu rândurile noastre și să o citiți integral.

Să încep cu tata pentru că el era catargul și totodată farul casei noastre.

Casă care s-a construit datorită eforturilor lui la vârsta de nici 30 de ani, pe credit, bineînțeles, deoarece părinții mei nu aveau ʺo bază materialăʺ, cum se spune, casa în care m-am născut (pentru că pe atunci nu se prea năștea la maternitate), în care am trăit o copilărie fericită, până s-a lăsat peste noi toți – implicit peste ea – cortina de fier și rugină și zgură a comunismului, casă care a fost cadrul tragediilor noastre, casa de care acum, la 80 de ani, încă mai sunt mândră și în care sper să și închid ochii, atunci când va trebui.

(…) Am învățat literele cu reclamele de medicamente. Când Andrei (n.r. – fratele Micaelei, mort în acel accident bizar pe munte în timpul în care sora sa făcea pușcărie politică) întreba ce este un T (eu nu întrebam niciodată nimic…), mama îi spunea că este un avion, în timp ce tata explica ʺștiințificʺ alfabetul. Eu ascultam și tăceam. Într-o zi m-am trezit știind să citesc.

(…) Mi-a ʺpovestitʺ Pastorala de Beethoven, în timp ce se transmitea la radio. La fel, ne punea să ascultăm, tot la radio, conferințele lui Iorga, cu vocea lui inconfundabilă, chiar dacă nu înțelegeam mare lucru. De altfel, tot datorită tatei i-am putut vedea mai târziu ʺpe viuʺ la Ateneu pe Enescu și pe Dinu Lipatti. Iar într-o zi ne-a chemat urgent jos, la cabinet, ca să le cunoaștem pe doamnele Caragiale și Zarifopol.

În felul acesta, ne crea ʺamintiriʺ care, iată, după atâția zeci de ani, au rămas de neșters.

(…) Mama era micuță și elegantă. Când cădeam – mă împiedicam foarte des și cădeam – se speria tare. Odată, Andrei, pe care îl ascultam orbește, m-a închis în noptieră, unde am stat tăcând mâlc. Ce s-a mai speriat și atunci mama: ʺUnde-i fetița? ʺ. Într-un târziu, Andrei s-a îndurat să-i arate unde mă închisese. Din folclorul familiei…

Dar lovitura de grație a primit-o în 1948.

Din 1943, cum am spus, a ocupat prin concurs postul de director al Institutului Clinico-Chirurgical de la Spitalul Colentina. Colabora în permanență cu șefii celorlalte clinici și cu alți medici prestigioși, afirmându-se ca o personalitate medicală de mare valoare. În acea perioadă a elaborat mai multe lucrări științifice, publicate sau comunicate.

Această prodigioasă activitate a fost curmată brusc – în mod laș și fără nicio explicație – într-o dimineață când ducându-se ca întotdeauna la Colentina (cu tramvaiul), portarul i-a ieșit înainte plângând: ʺNu am voie să vă las să intrați pe poarta spitaluluiʺ.

Nu făcuse politică niciodată – nici nu ar fi avut timp de așa ceva! Dar comunismul lovea, cu un malefic discernământ, tocmai în elite, în cei care nu li se alăturaseră. 

A plecat Regele.

Și au apărut portretele lui Stalin. Pretutindeni, strivindu-ne, călcându-ne în picioare. Călcându-ne țara în picioare, țara pentru rotunjirea căreia plecase tata voluntar, în Primul Război Mondial, la 18 ani.

Pe lângă portretele a doi bărboși și un mustăcios, au apărut lozincile: ʺStalin și poporul rus libertate ne-au adusʺ. Melodia care marcase pauza la radio, în copilăria mea, era ʺHai leliță, în deal la vie… ʺ. Acum fusese înlocuită cu ʺLui Stalin, Stalin slavă-i cântăm… ʺ. Pauza de la Radio București România! 

La școală, în fiecare clasă, trona portretul lui Stalin. Am fost obligați să învățăm limba rusă. În paranteză fie spus, deși am început acest studiu în liceu și l-am continuat la facultate, nu am depășit faza învățării alfabetului: ni se dădeau note mari, la teze eram lăsați să copiem, numai ca să se poată raporta că învățam cu sârg…

(…) Ca să ne ferim de poluarea și stâlcirea psihică, am început să frecventăm, în paralel cu liceul românesc, cursurile liceului care funcționa pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii. Această oază de libertate și civilizație avea să se transforme ulterior pentru noi, foștii elevi și foștii profesori de franceză, în cap de acuzare pentru ʺcrimă de înaltă trădareʺ și să se convertească în ani de închisoare, iar pentru unii, precum colega și prietena mea, Mariana Ionescu, în moarte.

Erau patru celule pentru femei, fiecare a circa 80 de deținute cu câte trei rânduri de paturi suprapuse, o fereastră cu obloane bătute în cuie, un godin prăpădit în care ne forțam să facem focul cu niște crengi verzi, și, într-un colț, ferite precar de ochii colocatarelor cu ajutorul unor rogojini, două tinete, una cu apă și alta pentru nevoile firește.

Hârdaiele cu mâncare erau aduse până la ușă de bărbați, apoi le trăgeam noi înăuntru. Odată, mâncarea mirosea atât de rău încât paznica ce supraveghea împărțirea se legase cu batista la nas. Alteori ni s-au dat celebrele ʺjumăriʺ cât palma, în care mișunau viermii.

De regulă, dimineața o zeamă neagră (cafea?) și terci de mălai, la prânz câte o porție de arpacaș fiert, seara la fel; rareori găseam în arpacaș firicele minuscule de carne, tot rareori primeam la terci câte un cubuleț de marmeladă. Dar pâinea era bună: câte un sfert de persoană, iar firimiturile erau neprețuite. 

Pe peron mă aștepta Ileana Ghica. M-a luat deoparte: ʺȘtii, trebuie să-ți spun ceva: fratele tău a avut un accidentʺ. Un prieten al nostru avusese și el un accident pe munte și rămăsese paralizat, într-un scaun cu rotile. În prima clipă, așa l-am văzut pe Andrei. Dar Ileana a continuat: ʺA murit. Iar tu trebuie să fii tare, pentru că mama ta nu te mai are decât pe tineʺ. 

ʺPăi bine, dar tata unde e?ʺ. ʺAah! De tata nu știai?ʺ. De la Gara de Nord (două stații de tramvai) am alergat acasă fără oprire.

(…) Mama, la început, a vrut să pareze, să nu-mi spună de Andrei… Ileana o oprise să vină la gară, ca să nu o văd din prima clipă în doliu. 

Totul, acasă, era schimbat. În camera mea locuia securistul. Camera lui Andrei o închiriase mama unei perechi, ca să-și mai rotunjească pensia de urmaș, foarte mică. La fel și bucătăria, unde locuia altă pereche, deoarece mama transformase acum în bucătărie o mică încăpere, înainte o numeam ʺsălițăʺ. În cabinet și în sala de așteptare locuia un procuror. 

Aveam dormitorul pentru amândouă împreună – holul, sufrageria, baia și bucătărioara improvizată fiind comune cu ceilalți locatari. 

Printre altele, mama mi-a povestit cum securistul care ocupa acum camera mea a rugat-o la un moment dat să-l mediteze pentru nu știu ce examen. (Nu-mi amintesc nici la ce materie: româna? franceza?). Când s-a întors ʺcatindatulʺ, mama l-a întrebat ce făcuse la examen. ʺȘtiți, cred că o să se țină seama că sunt ofițer… ʺ. Fără comentarii.

Dar în trecerea aceea, rapidă și tăcută, prin capitala Portugaliei, prima întâlnire a fost aproape ratată: era toamnă târzie, sosiserăm noaptea, gara Santa Apolónia părea insignifiantă, în niciun caz vestibulul unei metropole.

Mă impresionase mai mult, cu câteva ore înainte, cea dintâi gară portugheză văzută de la fereastra vagonului: grandioasele azulejos albastre contrastau, în splendoarea lor, cu banalitatea clădirii, producându-mi acolo, în acel mic oraș de frontieră, fiorul înțepător al unei prime întâlniri.