La finalul anilor 1920, un scandal public izbucnea în lumea universitară de la București.
La Academia de studii comerciale se organizase un concurs cu dedicație pentru catedra de Studiul mărfurilor. Rezultatul era dinainte știut: postul didactic ar fi trebuit ocupat de un favorit al politicienilor din Ministerul Industriei și Comerțului, un anume Toma Iliescu.
Împotriva selecției contrafăcute se ridicase însă un asistent universitar de la Academie, doctorul în științe naturale P.P. Stănescu, care avea să dea în vileag toată afacerea, descriind dedesubturile fraudei în mai multe articole de ziar și broșuri.
Pornind la cercetarea faptelor și a făptuitorilor, savantul Stănescu avea să descopere că toți membrii comisiei de examen aveau profil de șarlatani universitari, iar unul dintre ei mai era și plagiator.
Poate credeați că epoca ascensiunii publice prin carieră academică falsificată și lucrări plagiate a debutat la noi după anul 2000, odată cu explozia titlurilor doctorale și cu abilitarea unor conducători de doctorat de teapa generalului Gabriel Oprea. Istoria acestor năravuri este totuși ceva mai veche.
De ani de zile oripilează public dezvăluirile Emiliei Șercan, jurnalista care a documentat și deconspirat zeci de doctorate plagiate printre mai-marii din poliție, magistratură și alte instituții de siguranță națională. Răsturnarea valorilor coboară însă în timpul românesc, mult dincolo de orizontul tranziției post-comuniste.
Impostorii de astăzi au înaintași de seamă. Și pentru că lucrurile stau așa, ne-am propus în acest episod al rubricii Pixul cu mină să recuperăm o parte din povestea adevărată a concursului falsificat în 1929 – și a descoperirii plagiatului comis de unul dintre falsificatori.
E o poveste despre politica în stare să distrugă învățământul spre a-și cocoța în funcții impostorii, dar și despre orgoliile mărunte din lumea intelectualității de la această margine de continent și de lume.
Pentru documentarea acestui articol am mers, ca de fiecare dată, la Biblioteca Centrală Universitară, unde am parcurs două broșuri publicate acum mai bine de nouăzeci de ani de P.P. Stănescu: Politicianismul ca factor de distrugere a învățământului (1930) și Prestigii măcinate dinăuntru (1931).
Catedre pentru imposturi
În decembrie 1929, trei din profesorii Academiei comerciale din București, ajunși fără niciun merit la situațiile înalte pe care le înjosesc, au terfelit prestigiul acestui așezământ de cultură falsificând rezultatul unui concurs pentru catedra de Studiul Mărfurilor.
Cele trei nulități științifice cu apucături de șarlatani sunt… savanții cu renume mondial Em. Brancovici, Gr. Capșa și Const. Bungețianu.
Un biet inexistent pe orice tărâm al științei – deși e ajuns profesor în învățământul superior -, pretențios și vanitos ca orice nulitate, d. Em. Brancovici este profesor de cereale, director la o societate de asigurare și membru al Camerei de Comerț.
O altă inexistență științifică și didactică, d. G. Capșa e unul din titanosaurii bugetului: profesor cu trei catedre în învățământul superior, închizând calea tinerilor de valoare, membru în consiliul de administrație al căilor ferate și inițiator de întreprinderi industriale pe care marea sa pricepere le duce la ruină.
În sfârșit, o altă autoritate, d. C. Bungețianu, este specialist în orice și mai ales în surcele, membru în consiliul de administrație al Casei Pădurilor, suplinitor sau candidat la suplinirea tuturor catedrelor.
Pentru acești domni, diverși politicieni au înființat diferite catedre. De unde la Academiile Comerciale din străinătate – ceva mai vechi ca a noastră – există o catedră de mărfuri, la noi, pe lângă aceasta, s-a înființat una de Cereale pentru savantul Brancovici, una de Tehnologie industrială pentru d. Capșa și una – mai ridicolă decât toate – de Studiul lemnului, pentru d. Bungețianu, lemn în specialitate.
Toate sunt obligatorii, împovărând peste măsură programul și ușurând punga studenților la examene, cu toate că nu ar avea rost decât, cel mult, ca niște conferințe facultative de specializare. De ce nu s-ar înființa una și pentru studiul iaurtului ori al pieilor de cloșcă – negustorie pe care o învârtesc cei trei fluieră-vânt.
Cercetări ascunse de ochiul public
Bănuiam că o să trebuiască să mă ocup de ei și pentru alte isprăvi la fel de mocirloase. Pentru unul dintre ei nici nu a trebuit să aștept mult: l-am prins cu încă o oca mică. E vorba de cel mai vioi dintre ei, de cel care în aparență avea o activitate – să-i zicem – persistentă, de cel care izbutise să-și facă reputațiune de om priceput, cinstit, de treabă: d. Bungețianu.
Într-o bună zi acest domn, care ar fi putut rămâne cu mult folos învățător, a căpătat gusturi de ascensiune. Și-a luat licența în drept la București și doctoratul în științe economice și politice la Paris, devenind în scurt timp specialist și-n lemn: chiar și botanica forestieră i-a devenit dintr-o dată familiară.
Ba a voit să aibă și opere științifice, însă – prudent din fire – a vrut ca ele să fie cunoscute numai din titlu, să se știe că există, dar să nu poată fi găsite de oricine. Să nu cadă în mâna oricui, că nu poți ști gândul omului: dacă vreun indiscret s-ar apuca să le purice? Știindu-le buba, d-sa, gâdilicios din fire, se temea poate să nu-i vie rău atunci când cineva le-ar fi puricat.
De aceea, operele sale nu se găsesc în librării. Nici la biblioteca Academiei comerciale nu sunt. Nu pot fi găsite decât la autor, care le vinde numai cui vrea. Chiar biblioteca instituției în al cărei consiliu de administrație s-a înfipt ca specialist – Casa Pădurilor – nu are decât foarte puține.
Primejdia era mare! Dar iată că, pe deasupra tuturor măsurilor de pază luate, mi-a căzut în mână o parte din opera bungețiană.
Un simplu plagiator
Dl. C. Bungețianu, profesor în învățământul superior, este un simplu plagiator. Ia din toate părțile în mod discret (discreția e o calitate caracteristică a d-sale). Ia și nu suflă un cuvânt împotriva hoțului de păgubaș.
Nu se știe cum d. Bungețianu a devenit specialist în ale lemnului și i s-a creat o catedră cu acest obiect. Situația l-a obligat să aibă o activitate științifică corespunzătoare – și astfel a pus mâna pe condei pentru a deveni autor. Dar ce era să facă atunci niciodată nu lucrase cât de puțin serios în specialitatea pe care și-o improvizase? A făcut ceea ce fac toți nepregătiții lipsiți de scrupule și dornici de parvenire: s-a apucat de compilat și de furat roadele muncii altora, plagiind.
Și iată dovada. Dl. Bungețianu a publicat Probleme du bois de chene en Roumanie, la Tiparul Românesc, în 1928. În 1927, doi distinși silvicultori, V.N.Stinghe și D.A. Sburlan, au publicat o Agendă forestieră, lucrare care venea ca rezultat al unei munci sârguincioase, din care d. Bungețianu a luat foarte comod datele științifice de care avea nevoie.
În mai multe locuri din studiul său, d. Bungețianu nu a făcut – nici nu are pregătirea pentru aceasta – determinările ale căror rezultate le-a luat de-a gata din Agenda forestieră, modificându-le doar puțin (adică falsificându-le) pentru a da impresia celor ce nu-l pot controla că ele sunt originale.
Studiind paginile lucrării sale, putem face o serie de constatări: copiere când directă, când cu schimbarea locului frazelor sau al ideilor, introducere de câte o vorbă ce nu se găsește în original, schimbarea câte unei cifre. Pe scurt: plagiere – pentru că niciodată nu se indică izvorul. Originalul, clar și științific, e stâlcit într-o expunere de om cu totul străin de subiect.
Urmând în totul șirul ideilor din Agenda forestieră, d. Bungețianu ajunge să se ocupe într-o lucrare despre problema lemnului de stejar cu… rășina din conifere. Se poate da acestei babilonii altă explicație decât aceea că d-sa, apucându-se să plagieze valoroasă Agendă a d-lor Stinghe și Sburlan, a luat la rând – ca să-și dea aere de om de știință – tot ce găsit în ea?
Doctor în orice
D. Bungețianu, pentru a avea cat mai multe opere științifice, mai folosește încă o manoperă: le publică de mai multe ori în locuri diferite, dar fără a menționa că au mai fost publicate. Îi e așa de urât să citeze că nu vrea să facă acest lucru nici când e vorba de d-sa! Astfel, studiul de care ne-am ocupat a mai fost publicat, ca lucrare nouă, în Correspondance economique roumaine, 1928, no. 5 și 6.
Domnul profesor doctor se crede la fel de bine pregătit pentru orice. D. Bungețianu suplinește oricâte ar fi de suplinit și oricare ar fi ele. Are o singură preferință: dacă se poate, să i se dea suplinirea catedrelor ai căror titulari sunt miniștri sau ocupă alte situații înalte. Peria e o unealtă foarte folositoare în viață!
Astfel, în anul școlar care s-a încheiat a suplinit trei catedre în același timp: pe cea de Economie Națională a d-lui V. Madgearu (ministru), pe cea de Politică comercială și legislațiune vamală a d-lui Gr. Dumitrescu (director general în ministerul industriei) și pe cea de Economie politică și istoria doctrinelor economice a d-lui G. Tașcă (ministru plenipotențiar).
În același timp a mai suplinit una, la Școala de Științe de Stat: catedra de Științe financiare a d-lui I. Răducanu (pe atunci ministru). Cu totul, deci, a predat cinci cursuri diferite în același timp.
Fără consecințe
La noi plagiatul nu e fapt penal. Pare foarte ciudat a fi socotit astfel numai furtul unui obiect, dar nu și furtul creațiunilor intelectuale, furtul roadelor muncii unor oameni care au avut în cap creier și nu tărâțe de lemn.
D. Bungețianu nu va avea de îndurat nicio neplăcere serioasă pe urma destăinuirilor, riguros exacte, făcute de mine. Faptul că am făcut să fie văzuți sub adevărata lor înfățișare morală o să le facă puțin sânge rău – dar nu sunt ei oameni care să sufere prea îndelungat din această cauză. Își vor reveni repede și-și vor continua afacerile.
O tăcere impresionantă
A trecut un an și jumătate de când am adus toate aceste lucruri la cunoștința publică. Învinuirile grave pe care li le-am adus nu le-au tulburat însă cu nimic sensibilitatea. N-au răspuns nimic, nu m-au declarat calomniator, nu au reacționat în niciun fel împotriva mea.
(…) Am fost curios să știu și ce cred asupra isprăvilor d-lui. Bungețianu și unele persoane oficiale, superiori ai săi.
Astfel, m-am adresat d-lui președinte al consiliului de administrație al Casei Pădurilor, cu rugămintea de a supune discuțiunii consiliului situația d-lui. Bungețianu. Fie să dovedească inexactitatea afirmațiunilor mele. Fie să-și mărturisească plagiatul.
Câte o întâmpinare cu același fond a plecat și spre d. ministru al agriculturii și domeniilor statului și spre d. președinte al consiliului superior silvic, unde, de asemenea, d. Bungețianu a fost făcut membru.
Pe de altă parte, am mai avut încă o curiozitate: să cunosc și părerea d-lui rector al Academiei comerciale asupra cazului Bungețianu. Deci am făcut să ajungă și la domnia sa o întâmpinare. În sfârșit, având același fond, o altă întâmpinare a mers la d-l ministru al industriei și comerțului.
Acum curiozitatea mea e pe deplin mulțumită. Cunosc părerea tuturor acestor înalte personaje: niciunul nu a răspuns nimic. O tăcere impresionantă.
Am tras din acest fapt și morala cuvenită: plagiatul e mijloc onorabil pentru a ajunge și pentru a te menține atât la catedre în învățământul superior, cât și în diverse consilii de administrație.
În țara noastră a ajuns banală constatarea că, pentru a face să biruie dreptatea, e nevoie de mai multă tenacitate și stăruință decât cere biruința unei mișelii.
