Generația Vlăstarul: au vrut o ordine ideală și au sfârșit făurind o lume radicală

Îmi făgăduiam de mult să public o scrisoare din Universitate. Nevoia de a reîmprospăta legăturile duhului prin sfaturi, maxine, concluzii? Nu știu. Voiam să vădesc prietenilor mei rămași în jurul revistei, că noi lăsăm între pereții acelui îngrozitor corp în spațiu ce se numește Liceu – floarea infloririlor anilor noștri sufletești, miezul cel mai cald al adolescenței. 

Voiam să le spun: opriți-vă la fiecare potecă, la fiecare ceas, la fiecare descoperire pe care norocoasa noastră ignoranță le împlinește. Noi am viețuit cu gândul la Universitate. Greșit. Viața de elev trebuie viețuită. Cuprinde, doar, cei mai frumoși ani și cei mai rodnici. 

(…) Numai după ce ai cunoscut Universitatea înțelegi câte lucruri bune ai pierdut în liceu pentru că ai disprețuit învățătura. Nu-i vorbă, asemenea învățătură, predată de anumiți bărbați, unor anumiți adolescenți, în anumite împrejurări, e de disprețuit. Dar liceul e făcut pentru a suferi și a învăța. E mai bine să suferiți acum. Nu vă cunoaște nimeni. Nu sunteți angajați în viață și cultură. Singura datorie: învățați. 

(…) Există în jurul nostru cărți care trebuie citite de patru ori. Veți spune: ne tâmpim! Deloc. Scutiți, însă, lectura a o sută de cărți care spun același lucru, sau cam același lucru. 

(…) Prietenii mei din liceu mai au destulă vreme să țeasă cu texte bune spărturile pe care neglijența lor le-a tolerat în cultura personală. Nu le cer mult: numai cinci cărți, în jurul cărora vor trebui să mediteze, să încerce raționamente largi, să memoreze nume și bibliografie, să adune note, să facă extrase, rezumate, critici, cinci cărți pe an, alături de atâtea romane bune pentru dudui și convalescenți. 

Eu nu vă cer nici erudiție, nici ascetism. Dar pentru orice exces de nătângie și de bestialitate, pentru orice elan extirpat prin comic spirit critic, pentru orice lipsă de generozitate, de muncă, de rodnicie – o! prieteni de-ai mei, va trebui să dați socoteală acelui duh al nației, duhul tracilor noștri din munți, al sângelui Domnilor noștri, al tuturor darurilor cu care ne-au dăruit neamurile. 

Așadar, cinci cărți pe an; și de la mine noroc. (Mircea Eliade, 1927)

Cremenea din nori a scăpărat

Hohotind în dărîmări de stînci
Ochii cerului plînși și adînci
S-au limpezit în urmă curat

Soarele-și oprește socotitul
Odihnit pe culme ca pe-o targă
Raza lui nu poate să mai spargă
Liniștea în care-a adormit sfîrșitul

Aerul respiră de cătușe
Înserarea chinuită
În tăcerea de trei ori cernită
Înflorește muguri de cenușă

Tu de stai și cîntărești mai bine
Vei găsi apusul unde e
Vei afla tăcerea pentru ce
Căci tăcerea cea mai mare-i pentru tine. (Al. Ciorănescu. 1929)

Sunt două lumi. Două lumi care stau față în față; potrivnice, pentru că una se naște numai prin moartea celeilalte și aceasta nu renaște decât prin moartea primei. Una e lumea reală, cealaltă e lumea ideală. Pe una o simțim, pe alta o presimțim. Într-una trăim. Către alta aspirăm.

(…) Suntem niște bieți poeți ce descriem o mare pe care n-am văzut-o încă… Și totuși o vom vedea! Religiunea ne-a făgăduit-o. Arta ne-a făgăduit-o.

Etimologic, religie înseamnă legătură. Între ce? Între o lume și alta. Între cele două lumi. 

Dar arta? S-a spus că arta exprimă partea estetică și religia exprimă partea morală. Și că poetul putea fi foarte bine preot sau orișicare altă manifestare a eroului, dar că numai împrejurările i-au fixat opera și i-au îngrădit creația. 

(…) S-a mai spus un lucru despre artă. Că nu este niciodată decât o uitare trecătoare a realului. Viața, în realitatea ei, e tristă, murdară, josnică, urâtă. Te chinuiește, te frământă, te dezgustă. Te cotropește prin dorință și te umilește prin neputință. (…) Și atunci intervine arta. Arta, ca o uitare a poftei și a suferinței, a vieții. Arta, ca o ușurătoare consolare. 

(…) Artistul nu e laș. Dimpotrivă. El cutează să vadă acolo unde ceilalți nu văd. Dar nu-l acuzați că nu vede nimic și nici nu-i cereți să v-arate ce a văzut. Căci de îndată ce viziunea artistului este accesibilă simțurilor tuturor, deci, reală, el spune că n-a văzut nimic. (Constantin Noica, 1927)

Profanii admiră pe cei inteligenți și fără dreptate. Sunt oameni care au avut numai norocul să vină pe lume înzestrați cu mai multe și mai bogate circonvuluțiuni ca ceilalți. Întrucât merită aceștia locul de idoli ai mulțimii? Ce au ei personal în funcțiunea lor cerebrală? Care este partea lor, în sclipirile divinei facultăți? Laudele se cuvin familiei, neamului, rasei, în niciun caz individului inteligent, și numai inteligent. 

Dacă însă, acest individ își cultivă însușirea primitivă de a gândi just și spontan, atunci se schimbă lucrurile. Intervine munca personală, meșteșugul la care este supusă rodnica dar părăginita istețime. 

Fericit e numai acela care năzuiește la cunoaștere, încrezându-se pe propria lui muncă, pe educația rațiunii lui și pe cunoștințele care-i lărgesc sfera de înțelegere. 

(…) Dacă ne întoarcem acum la cultura generală didactică, observăm că niciun studiu nu face apel la mai multe facultăți psihice și mai multe cunoștințe multilaterale decât cel al clasicismului. E drept că tradiția studiilor clasice nici nu începuse să se dezvolte bine în țările noastre, când dascălii pretențioși și specialiști pe la o parte, celula nervoasă încă primitivă, și care obosea repedea școlalilor, pe de alta – a determinat reforma învățământului, cu trifurcarea liceului. 

A urmat apoi perioada aceasta postbelică, în care timp răbdarea pierdută și năzuință spre o superficială, rapidă omniștiință, a îndepărtat pe tineri de la cunoașterea serioasă a clasicismului. Dar ea nu va întârzia să vie. E o necesitate vitală a culturii românești, de la care nu ne putem furișa. Vom rămâne întotdeauna balcanici cum suntem dacă nu ne vom însuși temeinic experiența artistică a străvechei lumi greco-latine. 

(…) Limba noastră e încă necioplită și mediul nostru cultural prea puțin pătruns de clasicism și de aceea renașterea noastră întârzie încă… (Mircea Eliade, 1927)

– Ce părere aveți despre tinerii și adolescenții de azi?

– În general am o părere bună despre tineretul actual, de sigur cu mult mai energic decât am fost noi pe vremea noastră. Dar, căci există un dureros dar, se accentuează prea mult sportul în școlile noastre secundare. Acest lucru e folositor la Francezi și Englezi, care, de când există ca popoare, au muncit intelectualicește într-un grad foarte ridicat, și cărora le trebuie o recreație fizică. Dar nouă, care de 2000 de ani facem doar sport și gimnastică (într-o formă mai rudimentară), ne trebuie ca generația de azi să depună o muncă mai mare, intelectuală pentru a putea ajunge neamurile cu o cultură milenară. 

– V-a căzut vreodată vreo revistă școlărească în mână? Ce părere aveți despre acest gen de publicistică?

– Am avut ocazia să citesc două reviste școlărești: Revista colegiului național din Craiova și Vlăstarul dumneavoastră. Manifestările liceelor, flori sălbatice ale tinereței, ne dau încredere în viitorul țării.  (P. Adrian, 1938)

Nu exagerăm și nu greșim dacă dăm drept exemplu al civilizației moderne minunata țară a germanilor, acest colț de pământ din care harnicii locuitori au știut să facă orice sacrificiu pentru proprietatea și înfrumusețarea țării lor. 

(…) Peste tot, dar absolut peste tot germanul a știut să întroneze ordinea și civilizația. Căci un punct esențial în progresul unei țări, este ordinea. 

Poți colinda Germania în lung și în lat și ai să te miri că nu întâlnești ca pe șoselele dela noi rațe, gâște, găini și altfel de animale care să fie sacrificate de roțile mașinei, sau țărani stând la marginea drumului și punând țara la cale.  

(…) Cine nu a auzit de celebra vale a Rinului, contact așa de armonios între natura splendidă și mâna măiastră a omului? Cum să nu admiri și să nu-ți facă plăcere, când mergi numai pe șosele enorm de late și drepte cu o bandă de iarbă și flori pe la mijloc!

De ce s-a dus așa departe faima acestei văi, când alte țări poate au defileuri mult mai frumoase și mai originale?

De ce? Pentru că nu este de ajuns să ai material. Trebuie să știi să și-l cioplești. Și tocmai asta știe germanul. (M. Zamfirescu, 1937)

O asociație de foști elevi e un lucru rar îndeobște, deși legăturile făcute în liceu sunt cele mai trainice. Viața de toate zilele, greoaie și absorbantă, aruncă în locurile cele mai ascunse ale sufletului pornirile generoase și gesturile curate. Te gândești cu duioșie la tovarășii de altădată, la prietenia lor sinceră, la legăturile acelea del a frate la frate. Dar asta nu e decât un moment sufletesc, nu o acțiune. 

(…) Asociația liceului nostru, cu o viață de un an aproape, nu numără prea multe capitole în activitatea sa de până acum. E greu la început în orice întreprindere, dar mai ales e greu în acestea care vor să lege suflete și nu interese comerciale. O societate anonimă pe acțiuni se constituie în câteva zile, mai greu sau mai ușor. Dar o societate bazată pe simple interese sufletești trebuie să lupte și cu greutăți materiale în constituirea ei, și cu greutăți morale. 

(…) Așteptăm de la cei care se ridică acum de pe băncile școalei exprimarea publică a convingerii lor că au făcut parte vie și vor să continue a face parte din corpul acestui liceu. (Constantin Noica, 1934)