La mijloc de februarie 1933, în Bucureștiul de acum nouăzeci de ani, pe Calea Griviței din București s-au tras salve de mitraliere și s-a luptat la baionetă împotriva muncitorilor baricadați în Atelierele CFR de la periferia nordică a capitalei. În oraș era instituită de câteva săptămâni starea de asediu, guvernul preferând să întâmpine cu forță armată revendicările sindicale ale proletariatului feroviar.
Intervenția brutală a trupelor de jandarmi și grăniceri în operațiunea de nimicire a grevei ceferiștilor bucureșteni s-a soldat cu șapte morți, zeci de răniți și mii de arestări. Momentul a fost instrumentat politic pentru a dispune zeci de condamnări împotriva activiștilor comuniști, acțiunea greviștilor de la Grivița fiind pusă în epocă pe seama unui complot de sorginte sovietică.
Un deceniu și ceva mai târziu, greva de la Atelierele CFR și-a pierdut conturul real și s-a mutat cu totul în mitologie, pe fondul unei nevoi politice de sens contrar: încercarea comuniștilor români instalați la putere de a-și fabrica un glorios trecut revoluționar și de a ilustra întâmplările din februarie 1933 ca expresii ale luptei marxiste de clasă împotriva exploatatorilor capitaliști și imperialiști.
Adevărul istoric e nuanțat, însă – iar întâmplările sângeroase de acum nouăzeci de ani sunt mai degrabă ilustrative pentru criza profundă a democrației românești interbelice, care nu a fost capabilă să întâmpine revendicări muncitorești legitime decât cu gloanțe și baionete.
În februarie 1933 se desfășurau greve în mai multe orașe ale țării, motiv pentru care fusese instituită starea de asediu (pentru șase luni) nu doar în București, ci și la Iași, Timișoara sau Ploiești. Cauzele protestelor muncitorești? Pe fondul crizei economice mondiale, guvernul de la București adoptase măsuri draconice de austeritate, impunând diminuări salariale de zeci de procente, tăieri de sporuri, concedieri în masă și, într-un final, condiționarea plății salariilor de achitarea tuturor impozitelor.
Acesta este contextul în care aveau loc mișcările greviste, printre ele și cea de la Atelierele Grivița din București. Ceferiștii erau printre cei mai vechi (prin urmare, și printre cei mai organizați) muncitori din țară, sindicalizarea lor coborând în timp până la începuturile Vechiului Regat, în a doua jumătate a secolului XIX.
În contextul în care, în România interbelică, erau legale doar sindicatele social-democrate, și în niciun caz nu erau primite la dialog cu puterea comitetele muncitorești, văzute ca celule sovietice, ilegaliștii comuniși au încercat să profite de situația explozivă de la începutul anului 1933.
În bună măsură au și reușit. Dar nu pentru că au dat dovadă de organizare extraordinară sau pentru că au manipulat perfid mulțimea de greviști (revendicările lor fiind absolut legitime). Ci pentru că guvernul de la București, în atmosfera tulbure a anilor 1930, nu a găsit mijloace democratice de a purta negocieri cu muncitorii nemulțumiți. Statul român a intervenit cu mijloace represive de război civil, asamblând o acțiune militară de proporții împotriva greviștilor.
Dacă până în februarie 1933 criza democratică românească se manifestase sporadic, dincolo de această bornă istorică ea avea să capete expresie deplină. Nimeni nu realiza încă acum nouăzeci de ani, dar Interbelicul intrase deja în faza sa terminală. Ultima gară se vedea deja la orizont: anularea libertăților, înregimentarea, dictatura și glonțul, îndreptat mai ales împotriva dușmanilor de rasă.
În Europa democrațiile se prăbușeau sub presiunea colosală a mișcărilor extremiste. Primitiva societate românească era doar o scenă mai mică, inevitabil condamnată să monteze același scenariu. În februarie 1933, când aveau loc evenimentele sângeroase de la Atelierele Grivița, în parlamentul României deja ocupau locuri deputați ai Ligii Apărării Național-Creștine, iar vederile publice se îndreptau accelerat spre fascism. Pericolul era reprezentat însă de comunism, iar grevele ceferiste deveneau ocazia ideală de a instrumenta procese politice.
În mai puțin de 15 ani, istoria avea să prindă tracțiune în sens contrar: folosindu-se de mitologia sângeroasă a lui februarie 1933, comuniștii își consolidau propria ideologie dictatorială.
Grevele de acum nouăzeci de ani de la Atelierele CFR din București au avut, în fapt, o singură victimă candidă, ignorată cu încăpățânare de ambele extreme: democrația.
Pentru că Grivița 1933 a devenit în timp mai degrabă terenul memoriei selective și al uitării, ne-am propus în acest episod al rubricii Pixul cu mină să arătăm felul în care trei mari publicații interbelice au relatat și explicat publicului episodul grevist și consecințele sale. Ca de fiecare dată, am mers la Biblioteca Centrală Universitară și am căutat în arhivele sale ediții din februarie 1933 ale cotidianelor Universul, Adevărul și Dimineața.
O parte din explicația rateului democratic major manifestat în înțelegerea și abordarea acțiunii muncitorești stă și în jurnalismul profund partizan, ideologic, care a expus întâmplările. Februarie 1933 e și despre cum moare o democrație fragilă pentru că are o presă care, renunțând la relatarea exactă a faptelor, ajunge în serviciul uneia dintre tabere – dar, mai ales, în deserviciul public.
RELATĂRI
Agitatorii comuniști îndeamnă la dezordini – Universul
În urma aplicării stării de asediu, autoritatea superioară militară a dispus desființarea tuturor organizațiilor și nucleelor comuniste.
Procedându-se în consecință la dizolvarea organizației comuniste a lucrătorilor din atelierele C.F.R. Grivița, s-au operat în noaptea de 14 spre 15 februarie câteva arestări.
Aflând de aceste arestări, o delegație a lucrătorilor s-a prezentat d-lui ing. Atanasiu, directorul atelierelor de vagoane. D-sa a refuzat să primească delegația, nerecunoscând legalitatea acestui comitet. Față de acest refuz, delegația a reintrat în ateliere, instigând pe lucrători la grevă și dând semnalul de alarmă.
Lucrătorii care voiau să continue lucrul au fost loviți și împiedicați să lucreze. Agitatorii au evacuat apoi atelierele, masându-se în curte și înconjurând birourile atelierelor.
(…) Lumea adunată în fața atelierelor devenind agresivă, autoritatea militară a dispus evacuarea străzii. (…) În acest timp lucrătorii greviști, precum și acei care blocau strada, au aruncat cu pietre și cu bulgări de ghiață în armată, rănind mai mulți gardieni.
În cursul evacuării străzii din fața atelierelor, lucrătorii au tras numeroase focuri de revolver asupra gardienilor și jandarmilor. Câteva gloanțe au nimerit ambulanța Salvării. Internul Prie a fost rănit de un glonte la mâna stângă. Au fost răniți de gloanțe gardianul Florea Stoian, în piciorul drept și femeia Aneta Tudose. Au fost răniți în învălmășală gardienii publici Cristea Bujor cu o piatră în cap, Ion Troașcă la picior și femeia Rădița Grigoriu la coapsa stângă.
Au mai fost pansați pe loc alți șase gardieni ușor răniți.
(…) Toate acestea au fost făcute de bande de tineret comunist, care cu mare greutate au fost împrăștiate, întrucât erau urmăriți și trăgeau pe furiș din locuri ascunse.
Autoritatea militară a păstrat tot calmul și nu a uzat de arme. (Universul, 17 februarie 1933)
Calm deplin – Adevărul
Toți lucrătorii au părăsit atelierele și, la ora 11, s-au adunat în fața birourilor inginerilor cu care tratează eliberarea celor arestați. Cei aproape patru mii de lucrători continuă a se menține într-un calm deplin.
La ora 12 jumătate situația este aceeași, adică lucrătorii continuă a sta liniștiți, parte în interiorul atelierelor, iar parte în străzile din vecinătatea atelierelor. (Adevărul, 16 februarie 1933)
Evacuarea străzii – Adevărul
Pe la orele 2 după amiază au început să sosească familiile celor baricadați ca să le aducă de mâncare, dar jandarmii n-au permis intrarea nimănui.
După relațiile autorităților, cei care voiau să intre înăuntru au început să huiduiască pe jandarmi și să arunce cu pietre și drugi de fier. S-au tras chiar și câteva focuri de revolver asupra armatei, fiind răniți un sergent de jandarmi și un maior.
Atunci autoritățile au răspuns cu o salvă de mitraliere trase în aer.
Totuși situația a rămas neschimbată. De o parte se afla mulțimea greviștilor, iar de altă parte, în stradă, echipele de schimb, familiile celor închiși și numeroși curioși. Până la orele 8 piața din fața atelierelor a fost complet evacuată. Aceasta nu s-a făcut însă fără vărsare de sânge. Autoritățile spun că s-au tras focuri de revolver și din rândurile muncitorilor.
Pe la orele 7 autoritățile au dat ordin să se evacueze strada. Atunci s-a născut o nouă încăierare. S-a tras o salvă în aer și mulțimea s-a risipit îngrozită.
La orele 8 atelierele au fost trecute în stăpânirea armatei.
Pe la miezul nopții un grup de lucrători s-au adunat în dreptul podului Grant și au făcut un foc în mijlocul drumului. Ei bombardau cu cărămizi toate automobilele și taxiurile ce treceau pe acolo.
(…) Mai târziu un cordon de tupe cu baioneta la armă a reușit să împrăștie pe lucrători. Trupele obosite au fost schimbate cu alte trupe odihnite și s-a luat hotărârea definitivă ca dimineața între orele 6-7 să fie evacuată adunarea cu forța. (Adevărul, 16 februarie 1933)
Povestirea unui martor ocular – Dimineața
În cursul după amiezii și seara au început să se producă incidente. Pe la șase seara s-au auzit focuri de armă.
Cum s-a ajuns aici, nu se știe destul de precis. Versiunile diferă. Lumea care a asistat la incident, nici dânsa nu-i stăpână pe o singură versiune. Se spune anume că la un moment dat s-au auzit împușcături repetate, trase cu o pușcă – mitralieră. Se spune că s-a tras în aer o salvă de mitraliere, pentru a intimida pe lucrători.
Muncitorii adunați în mare număr afară, în dosul cordoanelor, au fost cuprinși de panică. Au luat-o la goană, refugiindu-se prin curțile oamenilor și prin cele câteva localuri. O ambulanță a Salvării, care transporta doi sau trei gardieni răniți de pietrele aruncate, ar fi fost la rândul ei lapidată, alegându-se cu geamurile sfărâmate.
O altă versiune arată că s-ar fi tras cu revolverul din mulțimea adunată în stradă. Un ofițer ar fi fost rănit. Față de acest atac, spun cei în drept, autoritățile militare s-au socotit îndreptățite să riposteze. Rezultatul a fost o salvă repetată de pușcă-mitralieră. (Dimineața, 17 februarie 1933)
EVACUAREA
Greviștii au răspuns cu focuri de armă – Universul
La ora 6 și 40 dimineața, d. locot.-colonel Hotineanu, comisar regal, a somat pe lucrătorii să evacueze atelierele.
La refuzul și amenințarea acestora că și ei au arme și vor face uz de ele, armata a postat pe stradă în fața intrării mitralierele, iar soldații au încărcat armele.
D. locot.-colonel Hotineanu a făcut somațiunile legale cu goarna, dând apoi greviștilor un răgaz de cinci minute pentru a părăsi atelierele.
Greviștii au răspuns cu focuri de armă. Gloanțele, trase din diferite părți, treceau pe lângă și pe deasupra capetelor soldaților, care au păstrat tot sângele rece.
Expirând termenul dat, s-au tras câteva salve de mitraliere, mai mult însă în pereții atelierelor și în aer.
Greviștii aflați în fața porțiii, nimeriți de gloanțe, s-au prăbușit la pământ. (Universul, 18 februarie 1933)
Patru lucrători morți și numeroși răniți – Adevărul
La orele 6 jumătate, d. locotenent colonel Hotineanu și maior Dan Pascu au făcut o somație energică; declarând că dacă în cinci minute curtea nu va fi evacuată de bună voie, se va trage în plin.
Într-o tăcere impresionantă s-a așteptat trecerea celor cinci minute. Nu se auzea decât zgomotul sec de încărcare a puștilor și mitralierelor.
După o ultimă somație s-a tras primul foc de arme. Au căzut mai mulți răniți și un mort. Autoritățile spun că și lucrătorii au făcut uz de arme, trăgând cu revolverele asupra armatei.
La scurt interval s-a tras a doua salvă, care a doborât alți câțiva muncitori.
(…) Lucrătorii, văzând că lucrurile luaseră o întorsătură atât de gravă, au strigat că se predau, ridicând mâinile în sus. (Adevărul, 19 februarie 1933)
Armata trăgea în plin – Dimineața
Greviștii nu s-au supus somațiunii și s-au retras în uzină și ateliere baricadându-se. S-a făcut o ultimă somație și apoi s-a ordonat prima salvă de foc.
Salvele s-au repetat vreo 20 de minute, după care armata s-a apropiat de porțile atelierelor și a pătruns în curte.
Lucrătorii îngroziți de faptul că armata trăgea în plin, au ridicat mâinile în sus și au declarat că abandonează lupta. Greviștii fură trecuți pe rând printre cordoane de soldați, scoși în grupe mici în stradă, urcați în autobuze și sub puternice escorte trimiși la prefectura poliției. (Dimineața, 18 februarie 1933)
EDITORIALE
Știri mincinoase- Universul
Tulburările de la atelierele căilor ferate române dau prilej potrivit dușmanilor noștri să strecoare, de câtăva vreme, în presa străină știri cu totul alarmante asupra țării. (…) În realitate, turburările de la atelierele căilor ferate sunt în totul asemănătoare acelora care se petrec pretutindeni.
(…) Este în afară de orice îndoială că, din cauza prea marei libertăți și toleranțe ce domnesc la noi și pe care adesea în coloanele acestui ziar le-am considerat drept bolnăvicioase, s-au strecurat în România foarte multe elemente dubioase, care, neavând nimic în comun cu sufletul poporului român, au fost întotdeauna găsite în capul nemulțumirilor provocate de starea economică.
Într-o telegramă, Daily Express pretinde că, față de gravitatea situației, Suveranul ar fi rugat pe d. Maniu să se întoarcă în țară de urgență.
În alta, Daily Herald socotește că incidentele care au avut loc sunt un succes al unei mișcări revoluționare împotriva M. S. Regelui.
Aceste două ziare publică aproape zilnic știri alarmante cu privire la România, după cum fac și cu Iugoslavia, spre a da în străinătate impresia unei stări de nesiguranță care ar exista în țara noastră. (Universul, 20 februarie 1933)
Ordinea nu înseamnă teroare – Adevărul
Pentru guvern nu există decât o singură explicație a celor întâmplate ieri și alaltăieri: agenții comuniști, care urmăresc dezorganizarea statului.
Este neîndoios că, printre muncitorii ceferiști, sunt și comuniști. Și este tot atât de sigur că aceștia urmăresc în primul rând agitația politică. Dar atât nu ajunge pentru a explica surescitarea extremă a unei mulțimi de 5000 de oameni – în imensa majoritate a căreia se află elemente aparținând tuturor partidelor – care a recurs la acte disperate și dezordonate.
Trebuie să admitem că pe terenul unei nemulțumiri generale de ordin profesional, singura care putea duce la formarea unității sufletești a lucrătorilor, s-a aprins sămânța agitației aruncată cu dibăcie din mai multe părți.
Esențialul este că dezordini s-au produs și că armata a tras.
(…) Nu e nimic mai greu decât să descurci firele multiple și încurcate ale vălmășagului de la Grivița. Nu se poate spune cu preciziune nici cine e vinovat și în ce măsură, nici unde vina e mai mare sau mai mică. Nu e loc decât la ipoteze. Dar cela ce este sigur e că tristele evenimente dau ocazia miopilor politici să pretindă înăsprirea regimului excepțional, ca și cum ordinea trebue să se întemeieze pe teroare. Ca și cum o asemenea ordine n-ar fi ea însăși fermentul disoluției.
Ar fi bine ca, din cele petrecute, să învățăm măcar atât. (Adevărul, 19 februarie 1933)
Îndemn la prudență – Dimineața
Trebuie să atragem atenția muncitorilor că, în situația grea prin care trec azi toate clasele sociale, sunt datori să lucreze cu prudență. Muncitorii nu trebuie să se lase antrenați de agenții provocatori, de felurite nuanțe care mișună printre ei. Nu trebuie nici să se lase stăpâniți de impulsurile de răzbunare sau de ură.
În cererile pe care le formulează ei sunt datori să fie moderați, căci vremurile pe care le străbatem impun tuturor aceiași chibzuință. A pune condițiuni despre care se poate ști de la început că nu pot fi primite, sub sugestii străine de adevăratele interese ale clasei muncitoare, înseamnă a da cea mai categorică justificare acelora care predică drept unică soluție o politică de mână forte.
Guvernul, la rândul său, în împlinirea datoriei firești de apărare a ordinei, – trebuie să caute a tempera excesul de zel către care ar fi înclinate unele organe subalterne.
În felul acesta, e de nădăjduit că s-ar realiza liniștea de care are nevoie astăzi țara întreagă și, implicit, pătura muncitorească. (Dimineața, 17 februarie 1933)
DISCURSURILE POLITICE
În numele Ligii Creștine – discursul lui A.C.Cuza
Toate agitațiile comuniste au ca agenți exclusiv pe evrei. Acesta este adevărul. Agitațiile de la căile ferate au la origine agitații puse la cale de evrei.
La elementele care contribuie la înțelegerea situației tragice de la C.F.R. se adaugă și incapacitatea dv. de guvernare, divergențele din partid și interesele partidului.
Țara are nevoie de ordine. Starea de asediu nu poate să supere de cât pe cei obișnuiți cu dezordinea. Guvernul nu are însă autoritatea morală să garanteze ordinea. Pentru asta s-ar cere să aibă o omogenitate spirituală și de acțiune. Guvernul trebuie schimbat. (Universul, 18 februarie 1933)
Cuvântul partidului liberal – discursul lui D. Richard Franasovici
Partidul național-liberal deplânge desigur alături de dv. toți trista, dar absolut necesara măsură pe care organele forței publice au fost nevoite să o ia pentru ca să poată să apere, să salveze ordinea publică, în contra elementelor comuniste în solda internaționalei roșii de la Moscova, cel mai periculos și mai dârz dușman al organizației noastre sociale și al vieții însăși a statului nostru.
De aceea, domnilor deputați, considerând că organele forței publice s-au găsit în legitimă apărare atunci când au fost nevoite să tragă, noi socotim că ele nu au nici o răspundere și nici o vină.
Nu același lucru însă putem să-l spunem spunem despre dv., domnilor miniștri. În adevăr, în opoziție ca și la guvern, nu ați încetat de a tăgădui existența însăși a comunismului la noi și a acestui grav pericol pe care azi, după trecere de atâția ani, îl recunoașteți în sfârșit. (Adevărul, 19 februarie 1933)
Declarația partidului social-democrat – D.I. Mirescu
Concluzia pe care o trag este că Siguranța și C.F.R. au lucrat de comun acord ca să ajungă la evenimentele de azi.
Am de făcut următoarea remarcă: conducătorii sindicatului nostru au fost întotdeauna suspectați și persecutați de către toți șefii de ateliere, au fost puși la index, au fost puși agenții după ei, în timp ce comuniștii și agenții provocatori aveau toată libertatea în Atelierele CFR.
Dar în afară de toate acestea, să admitem că agenții provocatori sunt puțini. Atunci, cum se explică faptul că muncitorimea conștientă totuși s-a lăsat condusă și influențată de ei?
Pentru ca acest fapt să se poată produce, au trebuit să treacă patru ani de continui persecuțiuni din partea direcțiunii generale a CFR. Și chiar inspectorul ministerului Muncii, când s-a dus la direcțiunea generală ca să ceară aplicarea legii duratei de muncă, a fost pur și simplu dat afară, spunându-i-se: aici eu sunt stat, eu sunt patron, eu sunt lege!
Așa au fost tratați lucrătorii de la CFR. (Adevărul, 19 februarie 1933)
