Heinrich Petra. Leaganul respiratiei

• SUMAR. Cand Heinrich Petra a fugit din Romania, granitele erau ferecate, iar comunismul parea fara sfarsit. Erau vremuri in care Sibiul era pentru Petra “acasa”. Astazi, acasa e la Munchen si niciuna dintre cele trei fete ale inginerului nu vorbeste limba romana. S-a scris mult despre ruinele lasate in urma de disparitia comunitatilor de etnici germani, a venit la Bucuresti si Herta Muller, rostind cuvinte putin magulitoare despre tara lasata in urma. Povestea care urmeaza nu este, insa, despre cum ar fi putut sa fie. E despre cum a fost pentru ca, iata o concluzie grea!, Heinrich Petra n-ar fi putut fi ceea ce este decat parasind Romania pentru Germania, Sibiul pentru Munchen, comunismul pentru libertate, viata de-atunci pentru cea de-acum.

In 1982, cand i-a murit tatal, Heinrich Petra a zburat de la Munchen la Bucuresti pentru doar a doua oara de cand fugise din tara. Era un om liber de aproape 11 ani, isi luase doctoratul in inginerie in Republica Federala Germana si incepuse deja sa lucreze pentru producatorul de automobile BMW. In capitala Romaniei, l-a intampinat un februarie rece, atat de rece incat pana si in garniturile de tren trase in Gara de Nord inghetase jegul. Imaginea aceasta, cu mizeria tinuta captiva de o pojghita de gheata inca il bantuie pe inginerul Petra. Poate pentru ca ii aduce aminte de moartea tatalui lasat in urma in 1971, cand a ales sa evadeze din Romania comunista fara sa anunte pe nimeni. Sau poate pentru ca ii intareste convingerea ca a facut alegerea corecta plecand.

In sala de conferinte spartana a Muzeului BMW din Munchen, concluzia se strecoara printre cestile albe in care a atipit cafeaua: Romania a pierdut in ultimii 50 de ani mii, poate zeci de mii de Heinrich Petra, sasi alungati de conditiile teribile ale comunismului. S-a scris cu generozitate si inima despre ruinele lasate in urma de disparitia comunitatilor de etnici germani, a venit la Bucuresti si Herta Muller, rostind cuvinte putin magulitoare despre Romania. Vazandu-l insa pe Heinrich Petra incepi sa crezi si altceva. Tolstoi scria ca toate fericirile sunt la fel. Importante, diferentiatoare, sunt doar nefericirile. Si daca nu e asa? Inginerul Petra a vrut sa fie fericit si a reusit sa faca asta intr-un mod cu totul exceptional. Notam intr-un carnetel: povestea sa nu e despre cum ar fi putut sa fie. E despre cum a fost pentru ca, iata o concluzie grea!, Heinrich Petra n-ar fi putut fi ceea ce este astazi decat parasind Romania pentru Germania, Sibiu pentru Munchen, comunismul pentru libertate, viata de-atunci pentru cea de-acum.

Inginerul Petra a atins cea mai inalta pozitie detinuta vreodata de un roman in industria auto globala. A fost responsabil de coordonarea echipelor care au dezvoltat in laboratoarele Grupului BMW marci recunoscute la nivel mondial precum Z3 sau X5 si a coordonat relansarea modelului Mini. A iesit la pensie in 2004, dar continua sa fie implicat in industrie, lucrand pentru un producator finlandez de nisa. La aproape saptezeci de ani, in costumul sau slim fit, cu privirea albastra si limpede, inginerul Petra pastreaza insa ceva dintr-un trecut marcat de istorii si sensibilitati romanesti. Ti l-ai putea imagina coborand dintr-un BMW Z3, potrivindu-si cu miscari studiate ochelarii si rostind intr-o romana ferma cateva cuvinte. Ar face-o, oricum, mai bine decat media parlamentarilor care se plimba zilnic prin studiourile televiziunilor de la Bucuresti.

 

Neobrazarea unui valah

In 1944, cand s-a nascut, intr-o familie cu un tata roman si o mama nemtoaica, viitorul lui Heinrich Petra arata altfel. Bunicul patern, Niculaie, studiase la Budapesta si Viena, devenind doctor in avocatura, iar fratele tatalui, Nicolae, detinuse functii importante in administratiile Romaniei interbelice, ajungand chiar, la un moment dat, subsecretar de stat in Ministerul Economiei. Despre bunicul din partea tatalui circula inca o anecdota de la inceputul anilor 1900, cand, ducandu-se la o frizerie in Targu Mures, s-a adresat in romaneste frizerului. A doua zi ar fi aparut in jurnalul local „Turnul de Veghe” urmatorul anunt: „Neobrazarea unui valah, candidat pentru a fi lasat sa fie avocat in Transilvania:a cerut in limba valaha frizerului pentru a fi tuns!”. Valahul avea sa puna pe picioare o institutie de credit la Sibiu si sa ofere propriei familii promisiunea unui viitor lipsit de griji.

La mijlocul anilor ‘40, insa, cand tavalugul comunist a venit peste Romania, familiei Petra i s-a luat tot. Nicolae, fratele tatalui, a fost mai inspirat, parasind tara si stabilindu-se, in etape succesive, in Belgia, America si Mexic (unde a ridicat, in La Puebla, o casa romaneasca in stilul rustic specific zonei Sibiului; acest Niculae, un literat, a legat prietesug si cu Virgil Ierunca – au scos impreuna revista „Limite”, la Madrid). Oprea, tatal, a ramas insa in urma, bunicul la fel, trecand prin inchisorile comuniste, dar supravietuind. Un alt unchi a facut cinci ani de Canal. Asa s-a trezit Heinrich dintr-un posibil rasfatat al soartei, intr-un element nesanatos, privit cu suspiciune de regimul democratiei populare. Si asa a inceput sa se infiripe in mintea sa gandul plecarii.

O lectie pe care romanii au uitat-o

Dupa scoala urmata la Sibiu si facultatea la Cluj si Brasov, Petra a fost repartizat la mecanica, desi isi dorise sa faca electronica. Apoi a ajuns in Bucuresti, cu ajutorul unei cunostinte, pentru a lucra ca technician la o firma de constructii speciale. Faceau beton precomprimat si asamblau hale pentru producatorul de cauciucuri Danubiana. S-a mutat apoi la Ploiesti si la Brasov, dar a prins august 1968 in Bucuresti, participand la mitingul organizat dupa invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varsovia.

“Am fost la adunarea aceea, in Piata. M-am dus de buna-voie, oamenii s-au dus de buna-voie, eram ingrijorati ca ar putea intra rusii. Am simtit pentru prima data ca exista o solidaritate. Si solidaritatea asta a dus la libertate, e o lectie pe care oamenii au uitat-o insa repede”, isi aminteste Petra. Apoi, toate sperantele ca ar fi putut fi altfel s-au prabusit. Ceausescu a inceput sa se apropie de dictaturile asiatice, iar Petra, deja casatorit si devenit tata in 1970, a hotarat ca e vremea sa plece. Se gandea de mult la asta, “inca din perioada liceului”, pentru ca informatiile furnizate de rudele din afara granitelor il convinsesera cum arata cu adevarat prapastia cascata intre Romania si lumea occidentala.

Cum se fugea in RFG

In 1971, prin intermediul unui prieten, Petra a primit o invitatie din Iugoslavia, in baza careia i s-a acordat permisiunea de a trece, “in interes de concediu”, Dunarea. Cererea i s-a aprobat, oricum, abia dupa ce a dat spaga la Militie cateva camasi. Inainte sa paraseasca Brasovul, unde locuia, Petra a primit si o ultima vizita de la oamenii de ordine. Voiau sa se asigure ca nu vanduse nimic din casa si ca nu are intentii sa nu se mai intoarca. Heinrich insa stia ce urma. Avea sa mai revina in Romania abia peste sapte ani, in 1978, deja ca cetatean german, pentru a-si vedea parintii.

Dupa trecerea granitei, impreuna cu sotia a mers la Ambasada RFG din Belgrad si a primit un pasaport. Folosindu-se de el si de complicitatea nemtilor a putut sa iasa din Iugoslavia cu trenul fara ca sarbii sa suspecteze ca ar fi vreo problema. “Rudele sotiei mele erau deja plecate in Germania. Sotia e nemtoaica, suta la suta, iar nemtii care traiau in strainatate erau inregistrati in arhivele statului. Eram in evidenta germana, fiindca tatal sotiei mele avea frati care erau in Germania si Austria”, explica Petra. Si continua: “Daca ar fi aflat iugoslavii, ne inchideau. In momentul in care am iesit din Iugoslavia, cel putin formal eram cetatean german. Dupa un an si ceva am renuntat la cetatenia romana”. Daca nu ar fi facut-o, ar fi riscat sa nu-si mai vada niciodata parintii: o reintoarcere in tara ca cetatean roman le-ar fi putut da autoritatilor de la Bucuresti ocazia de a-l aresta.

Ajuns in Germania, Petra a solicitat primirea copilului din Romania. Fiind prea riscant, preferase sa-si lase fetita de un an in grija parintilor, stiind ca autoritatile romane vor ceda pana la urma presiunilor de a o trimite in RFG. Regimul fusese infrant. Nu-i mai ramasese decat posibilitatea de a ancheta parintii si rudele lui Heinrich cu privire la fuga acestuia din tara. “Au spus ca n-au stiut de intentia noastra si asa si era. Noi nu am anuntat acasa, fiindca nu stii cum se scapa un cuvant”.

De ce a plecat, pana la urma? De ce visa inca din liceu sa treaca dincolo de Cortina de Fier? “Cand am trecut granita dintre Austria si Germania, m-am simtit liber, nimeni nu controla un pasaport! Cand am plecat din Romania aproape ca ne-au dezbracat! Trebuia in fiecare zi sa ai grija ce spui. Daca faceai un banc – la inchisoare pe ani de zile!”, explica Petra. “Repetam minciuna, linia Partidului, fiecare facea asa ca sa poata supravietui”.

Dragoste la prima vedere

In RFG, la inceput, Petra a primit ajutor social si a locuit cu sotia si prima fata (acum are trei fete si doi nepoti) intr-o singura camera. S-a angajat repede la o fabrica de cutii de viteze din Stuttgart, “nu stiam nimic, trebuia sa invat totul de la zero”, si un professor inginer l-a remarcat, recomandandu-l Universitatii din Munchen. Asa a ajuns in 1977, in capitala Bavariei, pentru a urma cursurile doctorale. “Scoala pe care am facut-o in Romania era foarte buna, din punct de vedere teoretic. Practica, insa, mizerabila. Nu stiam ce fac cei de jos, in hala. Am invatat asta in Germania”.

Prin 1981, a vazut un anunt intr-un ziar, s-a dus la interviu, i-au pus cateva intrebari, i-au multumit si i-au promis ca revin cu un raspuns. Peste o saptamana, Petra primea vestea: era angajat al BMW. A plecat de la grupul german abia in 2004. Iesise la pensie.

Amintirea angajarii la producatorul de automobile din Munchen ii deschide inginerului Petra o alta fereastra din memorie. Prima masina nemteasca pe care a vazut-o in viata lui fusese un BMW 1600. Se intampla spre sfarsitul anilor 1960. Era a unui refegist care vizita o fabrica in Brasovul comunist. Petra avea douazeci-si-ceva de ani si era inginer intr-o intreprindere. Bineinteles ca s-a indragostit.

“Mi-au trebuit cam zece-cincisprezece ani sa simt ca sunt de-al locului in Germania. Asta se intampla pentru fiecare. Gandesti altfel, mananci altfel, mirosi altfel. Nu stiam sa mananc nici macar carnati bavarezi in 1977. Iar ei, germanii nativi nu intelegeau si nici nu ii interesa ce se intampla in rasaritul Europei”,
Heinrich Petra, inginer

 

CA LA 6 DIN 49

Bornele unei cariere

Heinrich Petra a ajuns, deci, la BMW in anul 1981, dupa ce a terminat un doctorat la Universitatea din Munchen. Sotia lucra deja in oras, unde sa mai plece? Petra povesteste in felul sau asezat, ardeleneste, despre aceste inceputuri, folosind la fiecare propozitie pronumele de politete „matale”, pe nedrept iesit din uz in mediul urban romanesc. „Am fost la personal, ce vrei matale, ce stii, cum nu stii? Mi-au dat raspunsul repede, aveam avantajul de a fi lucrat intr-o firma germana, aveam deja o baza – zece ani in Germania in care dovedisem ca sunt serios”. La inceput a avut zece oameni in subordine. Cu anii au devenit tot mai multi, sute. A lucrat in cercetare, in departamentul consacrat strategiilor, stabilind directiile de dezvoltare a grupului.

Lucruri pe care poti sa pui mana

Dupa un an in care si-a folosit mai mult latura academica si-a zis asa: „Asta de acum stiu, ma duc sa invat si cum se fac lucrurile pe care poti sa pui mana”. Si s-a mutat la sectia de cutii de viteze si sasiuri. Apoi, departamentele acestea s-au integrat in departamentul care se ocupa special de motoare. A lucrat aici pana in 1992. „Atunci, BMW a inceput sa faca departamente pentru fiecare model sau combinatii de modele, serii de modele. Erau specializate pentru toate aspectele dezvoltarii – departament care dezvolta motorul, altul care dezvolta sasiul si tot asa. Peste ei era o sectiune care coordoneaza tot. Prima masina la care s-a lucrat asa a fost Z3 si m-au intrebat daca nu vreau sa ma ocup de asta”. A vrut. Primul model de Z3 a aparut cam prin 1995. „Practic, am avut raspunderea sa se faca masina – proiectarea, fabricarea, totul impreuna”. O munca similara a desfasurat pentru modelul X5. Calatorea in America la fiecare doua saptamani, caci acolo se facea productia.

Probabil insa ca proiectul cel mai de succes din cariera lui Heinrich Petra a fost relansarea marcii Mini. „Cand BMW a cumparat firma Rover, directorii au zis OK, marca Mini e foarte valoroasa. Seful dezvoltarii a fost un om foarte capabil si a vrut sa dezvoltam mai departe modelul. Nu mai fusese dezvoltata de 50 de ani. Daca e posibil, hai sa il facem din nou – au zis. Poti tu sa te ocupi de dezvoltarea Mini? Si am inceput sa dezvoltam Mini in 1996, la Munchen. Am avut mare raspundere, apoi proiectul a fost mutat in Anglia. Si iar am fost desemnat sa ma ocup. Am lucrat pentru Mini One, Cooper S si Cabrio”. La care dintre aceste proiecte a tinut cel mai mult? „Toate mi-au placut, desi sunt lucruri care din afara nu sunt foarte vizibile. Oricum, a fost o mare sansa pentru mine sa lucrez aici, a fost fantastic, a fost ca si cum as fi castigat la loterie, la 6/49”.

 „La Mini a fost foarte greu, dupa 50 de ani sa faci din nou o marca, sa o pui pe piata, o asemenea posibilitate nu o ai decat o data in viata”,
Heinrich Petra, inginer

 

VIATA SPRE 70

Randuri din care se afla starea de sanatate a reporterilor si a intervievatului

Nu mai e mult si Herr Petra va implini 70 de ani. Nu a obosit, nemtii nu obosesc, dar e mai intai om si a cam inceput sa se gandeasca sa termine, totusi, candva cu munca. E bine de stiut: conditia fizica a reporterilor care va scriu aceste cuvinte lasa mult de dorit. Suntem la pamant, ce sa mai! Ne manifestam invidia pentru forma excelenta in care se prezinta Heinrich Petra. Are vreun secret, altul in afara de ce recomanda si medicii – mult sport?  N-are. Alearga in padure de cate ori are timp, schiaza, merge pe munti, face drumetii ca acasa, la Sibiu, joaca tenis. Nu insa si golf, „sunt o catastrofa! nu e pentru mine!”. Nu merge nici pe stadion, la fotbal, dar se uita la televizor. Este fan FC Bayern si o vede in finala Ligii Campionilor, care se va juca in mai pe Allianz Arena din Munchen, o arena ca o farfurie zburatoare, nu departe de cladirea in care suntem acum. Sport, asadar. Te face fericit. Iar Bayern, Herr Petra ati incercat vreodata la loterie?, chiar s-a calificat in finala Ligii.

 

LA CADEREA CORTINEI DE FIER

Sfarsitul comunismului. Plus un final de un realism magic

Am pus intrebarea asta impostorilor, securistilor, eroilor, pana si curvelor, colegilor, prietenilor, familiei. A venit randul sa il intrebam pe inginerul Petra: „Ce ati facut in decembrie 1989, la Revolutie?”. S-a temut si s-a bucurat pentru Romania. „Imi aduc aminte foarte bine, fiindca varul meu din Freiburg, Iancu Bidian (n.r-lider al romanilor din exil, directorul Bibliotecii Romanesti din Freiburg), a tinut o conferinta cu romani aici la Munchen, imediat dupa evenimentele de la Timisoara, cu evacuarea pastorului Laszlo Tokes. Ne-am uitat tot timpul la televizor, ne-am tot interesat. Probabil stiam mai mult decat cei care erau in Romania”. Se auzea in Occident ca Revolutia fusese pregatita, dar era asteptata pentru primavara. Crede ca oamenii care au iesit in Piata Operei din Timisoara au grabit evenimentele cu cateva luni, dar ca sfarsitul comunismului ca sistem politic era inevitabil. De „Brasov 1987” nu stia. A auzit acum prima oara, de la noi – „A fost ceva intern, nu? A musamalizat Securitatea, probabil”. Intelesese insa ca sistemul se va prabusi inca de cand la Kremlin a ajuns Mihail Gorbaciov.

A venit timpul – moartea acasa

Dupa ’89, a trimis ajutoare in tara si a tot asteptat ca Romania sa se schimbe. A revenit in Sibiu abia in 2001. Mama sa se mutase in Germania inca din 1988, la sase ani dupa moartea tatalui. De ce a asteptat atat? Nu a vrut sa plece, voia sa se duca la tata la cimitir, sa faca ce trebuie sa faca un crestin. In `88, insa, deja nu se mai putea trai in Romania lui Ceausescu, nu se mai gaseau medicamente, nu mai gasea nimic. Mama lui Petra, sasoaica get-beget, a venit la Munchen, dar – uite cum e si viata asta! – inima ei a ramas in Romania.

Urmeaza o secventa de roman sud-american: s-a trezit intr-o dimineata si a spus gata. Venise timpul sa se intoarca, sa moara acasa. Si s-a intors. S-a stins nu peste mult timp de la acea zi, la Bucuresti, unde sora mai mica a lui Heinrich avea o casa. Este ingropata unde si-a dorit, in cimitirul de la Sibiel. Ca sa intelegeti despre ce fel de om vorbim, cu o saptamana inainte sa moara comunica pe Skype in Germania cu fiul, cu nepoatele si cu stranepotii. Isi lua la revedere. Avea 92 de ani.

 „Nu m-am gandit sa imi recapat cetatenia romana, ce sa mai fac cu ea, in Europa nu mai e nevoie”,
Heinrich Petra, inginer

 

DESPRE…

> …CRIZA

Heinrich Petra este relaxat financiar. Asa arata sfarsitul normal pentru o cariera bazata pe munca si seriozitate, intr-o societate cu adevarat civilizata. Criza financiara? Care criza? „In Germania nu au fost probleme mari, tara e stabila, e o chestiune de educatie. Grecii nu-si platesc taxele si se mira ca nu functioneaza sistemul. Societatea functioneaza pe baza de ordine. Am citit si eu ca la nivel macro, financiar, Romania arata bine, balanta se zice ca momentan e mai buna decat in Ungaria sau in alte tari vecine. La masurile de austeritate au ajutat. Se pare ca economia incepe sa se miste in partea pozitiva”. Totusi!, „problemele mari ale Romaniei tin de infrastructura – autostrazi, transport feroviar si aerian. Primul lucru pe care l-a facut Germania Federala pentru Germania Rasariteana a fost sa faca strazi. In Romania vorbesc de atatia ani de autostrada Bucuresti-Arad si ce-au facut? N-au facut nimic, niciun kilometru! E o rusine”.

>…FAMILIE

Heinrich Petra are trei fete si doi nepoti, ambii baieti, de la fata cea mare. Toti poarta numele Petra, caci ginerele sau a luat numele sotiei. „Mi se pare normal”, rade doctorul in inginerie. „Ma bucur ca nu mi se pierde numele, caci e un nume frumos, rar”.

De mostenirea familiei, ce s-a ales, insa? Rudele lui Petra au revendicat cateva dintre proprietatile pe care le-au detinut inainte de razboi. Heinrich nu a vrut nimic: „Au primit o casa, eu nu m-am amestecat. Casa respectiva era buna: o facusera comunistii sediu de securitate”.

>…COPILARIE

Heinrich Petra are si amintiri splendide din comunism: copilaria. „Am fost intrebat de mai multe ori daca a fost grea viata in comunism. Cand esti copil nu iti dai seama. Am avut o copilarie frumoasa, cu verii impreuna, la tara, cate zece deodata. A fost foarte frumos, nu am stiut daca am miere sau unt, dar nu ma interesa. Nu simti lipsa daca nu ai posibilitatea sa compari. Compari aici cand vezi ca unul are Ferrari si altul Polo. Acolo aveau toti la fel. Asta a fost sansa sa imi dau seama, mai tarziu, ca la noi e gresit. Aveam rude in strainatate si am inteles repede ca nu e bine. Acasa, parintii vorbeau, aveau informatii din lume”.

>…POEZIE

Heinrich Petra nu este doar inginer, este si un cititor pasionat, la zi cu toate marile dezbateri de idei din lume. Nici nu stiu cum facem ca ne trezim vorbind despre poemul scris de Gunter Grass, poem care l-a facut persona non-grata in Israel. Ajungem la Holocaust. „E parerea lui Grass, o luam asa cum e, dar reactia Israelului a fost, cred, putin exagerata si inutila, caci va continua sa alimenteze o situatie care putea fi usor stinsa, izolata. Holocaustul este un subiect foarte sensibil in Germania. Va mai trece inca o generatie pana se va vorbi mai mult despre asta. E un tabu. Nimeni nu stie daca ce spune e bine sau nu e bine, asa ca prefera sa taca. Copiii vostri vor vorbi”.

OSTALGIA

Ce avantaje economice are  fostul RDG in fata RFG. Si nevoia de imigranti

Herr Petra crede ca RDG e acum integrata total in noua Germanie Unita in 1990. A fost cu sotia intr-un voiaj in Rasarit, anul trecut, cu o caravana de rulote. A fost incantat sa constate ca Dresda si Leipzigul si toate celelalte mari orase est-germane si-au revenit si arata splendid. A vazut si el ca exista o nostalgie pentru Est printre cei trecuti de cincizeci de ani („Ostalgie”, cum ii spun germanii), dar o gaseste fireasca, fiindca multi au avut pozitii si le-au pierdut – in nomenklatura, in STASI. Convenim impreuna ca „cei trecuti de 50 nu se mai fac bine”. Si in Romania a reintalnit nostalgia dupa comunism in general, si Ceausescu in special. „Ma mira ca romanii nu au inteles nici acum ca economia lor era in faliment, ca nu puteau conta pe piata internationala. Am auzit ca tara a fost distrusa intentionat, si tot felul, dar eu chiar cred ca economia era in faliment. Oricum, acum cand vin acolo sunt ca un strain, nu mai inteleg problemele, societatea”. In loc de concluzie, o amintire: „Am fost in Berlinul de Vest, inainte de caderea Zidului. In Vest erau tribune langa Zid, puteai sa te uiti peste el. In partea de Rasarit erau numai soldati si sarma ghimpata”. Ceea ce spunea totul despre cele doua lumi.

Petra nu vede o avalansa de imigranti in Germania, ba dimpotriva. „Mai avem nevoie, avem probleme ca nu gasim suficient de multi ingineri cu care putem intreprinde. Din pacate din Romania au venit anul trecut 32.000 de romani. Putin! Nu e mult! Avem nevoie de mult mai multi oameni bine calificati”. Politica? Nu e nici de stanga, nici de dreapta, uraste dogmele si ideologiile fara nuante care „te blocheaza mintal”. Are doctrina lui, care se poate rezuma in aceste trei cuvinte: „ lucrul bine facut”.

 „Am fost surprins ca Germania de Est arata foarte bine – orasele sunt foarte frumos renovate, strazi renovate. E un exemplu de integrare de succes. Au avut avantajul sa aiba un neam care are bani si care a platit si pentru ala care nu avea. Strazile arata mai bine ca in RFG – avantaj economic, nu?”,

Heinrich Petra, inginer

 

EPILOG

Cateva lacrimi

In 2004, Heinrich Petra s-a pensionat. Ajunsese top-manager la BMW. Drumul fusese si lung, si greu, dar a muncit mereu, asa ca nu a avut timp sa observe. In ziua aceea, Herr Petra a plans. Cateva lacrimi, nu mai mult, nemteste.  I-au organizat o petrecere supriza, s-au tinut discursuri lungi si sincere. Si el a plans – era prima data cand plangea la serviciu. Era in companie de 23 de ani, promovase constant, avusese sute de oameni in subordine pe ambele maluri ale Atlanticului, si mai ales fusese dintre oamenii-cheie care au facut din nou din Mini o masina de success, dupa cincizeci de ani in care modelul nu mai fusese dezvoltat.

Minunata lume noua: ce ne va face tehnologia

Este 2012 si la Munchen ploaia cade fara miza peste geometriile inedite ale Muzeului BMW. A venit momentul pentru intrebarea aceasta pe care o purtam cu noi din tara superstitiilor marunte: vine sfarsitul lumii? E doctor in inginerie, a ajuns om mare in Bavaria, trebuie sa stie! Nu vine, sa stam linistiti, „eu ti-am zis matale ca nu respect dogme, ma duc in America si imi spune cineva ca vine pe 21 decembrie 2012, eu rad si il invit la un pahar de vin sau de snaps, si rad iar, ca am auzit atatea prostii in viata asta, cum sa vina sfarsitul lumii?, e absolut o prostie!“. Herr Petra se amuza si il lasam sa se amuze. Se mira apoi cum e posibil ca in Romania sa mai existe din aceia care cred in ghicitoare si in vrajitoare: „Cum poate sa existe asa o prostie?“.

Omul va invinge

Vor ajunge oamenii sa lucreze pentru masini, nu invers, ca pana acum? „Nu se va intampla in timpul vietii noastre, iar voi sunteti tineri“. Daca omul nu e in stare sa lucreze cu masina, sa se adapteze, daca se implica prea mult in relatiile cu gadget-urile, daca ajunge sclavul lor, e doar vina omului”, spune Herr Petra. Nu inainte de a avea aceasta indoiala: „Nu cred ca majoritatea populatiei e in stare sa inteleaga toate evolutiile tehnologice“.

Vom trai toti intr-un mediu steril, departe de emotii, intr-o fericire conectata la aparate complicate, divortati de propriul suflet, ca de un produs deja depasit? Vom trai toti in „Minunata lume noua“ imaginata de Aldous Huxley? E posibil, dar nu e probabil, pare sa ne spuna Petra.

Pe internet totul se intampla in viteza, in viata nu e la fel, oamenii nu mai au rabdare, stie ca asa e, dar omul va invinge – „el va fi mereu partea creativa care va face sistemul, robotii vor executa“. A lucrat o viata in industria auto, care e mai conservatoare, timpul de dezvoltare al unei masini fiind de patru ani, iar viata ei medie de sapte ani. Aici lucrurile se misca mai incet ca in IT, asa ca nu are de gand sa se grabeasca nicaieri, desi admite ca e vitezoman, „cu respectarea tuturor regulilor“.

La aproape saptezeci de ani, in costumul sau slim fit, cu privirea albastra si limpede, inginerul Heinrich Petra, german cu trecut si sensibilitati romanesti, are o incredere contagioasa in institutia viitorului. Mereu a fost asa, altfel noi nu am fi fost acum aici.

La Munchen, continua sa ploua sporadic printre razele iesite la apus. Incercam sa trezim cafelele atipite in cestile albe. Ploua, si nu e Bacovia, nici Rilke, dar ceva in ploaia asta iti spune ca la fel au cazut picaturile de apa si acum un mileniu si tot asa va ploua peste inca un mileniu. Herr Petra isi fixeaza, cu gesturi exersate, inca o data, nodul oricum impecabil al cravatei.

Corespondenta din Munchen

Fotografii de Bogdan Baraghin

• O varianta tiparita a acestui articol a aparut in editia de vineri, 27 aprilie, a “Weekend Adevarul”