Holocaustul incomparabil. Jurnalul unei tinere evreice trimise la moarte

Miriam Korber-Bercovici a văzut în prima jumătate a anilor 1940 lagărele din Transnistria și le-a supraviețuit. A scris acolo, pentru totdeauna, un jurnal - care ar putea fi, la fel de bine, o contabilitate a morții. Rândurile acestui jurnal sunt lectură obligatorie astăzi, când în spațiul public românesc - unul prin definiție amnezic - se folosește în chipul cel mai nefericit tragedia incomparabilă a victimelor Holocaustului.

1

Pe Miriam Korber-Bercovici (născută în 1923) am cunoscut-o acum zece ani, când i-am scris un portret într-unul din ziarele timpului. O intelectuală elegantă, pe care am găsit-o la masa de lucru, citind reviste culturale, subliniind ideile care o puneau pe gânduri.

Miriam Korber-Bercovici a fost oncolog pediatru la Fundeni. A salvat vieți de copii bolnavi de cancer și cel puțin un cititor ne-a scris atunci pe forum să-i mulțumească și să-i ceară iertare că nu i-a știut niciodată trecutul.

În 1941 când a fost deportată din Câmpulung (Bucovina de Sud) în Transnistria, alături de familia ei, doi bunici de 84 de ani (bunica oarbă) și o soră copilă încă, Miriam Korber-Bercovici avea doar 18 ani.

Se îndrăgostise și ea, cum se îndrăgostesc fetele de 18 ani de când lumea și pământul. Pasiunea ei de atunci purta numele Bondy și a cunoscut și el lagărele din Transnistria, supraviețuindu-le.

Atunci, la 18 ani, Bondy i-a dăruit lui Mimi un carnet sortit să fie un album de poezii. Jurnalul unei tinere fete, așadar, în care să fie notate marile nimicuri ale fiecărei zile, rămășițele poveștilor de iubire de la vârsta aceea sau cine-mai-știe-ce drame gratuite.

Nu a fost așa.

Miriam Korber-Bercovici a folosit acel carnet pentru a ține un jurnal de ghetou. E o mărturie teribilă despre ce li s-a întâmplat evreilor și romilor deportați în Transnistria de regimul mareșalului Ion Antonescu.

O Anne Frank pe care n-am știut să o vedem

Într-o lume normală, Jurnalul lui Miriam Korber-Bercovici (scris foarte bine!) ar fi avut soarta jurnalului lui Anne Frank. Dar România nu e Olanda, lumea noastră nu e normală, așa că această carte a apărut târziu – în 1995, la editura Kriterion – și nu a făcut deloc valuri. A fost republicat târziu, în 2017, la Curtea Veche.

Miriam Korber-Bercovici și-a scris jurnalul cu un ciot de creion chimic în limba română, în diferitele ghetouri pe unde a trecut, îndeosebi la Djurin. Miriam Korber-Bercovici și-a pierdut în lagărele din Transnistria bunicii, care au murit de inaniție și diaree. Întocmai ca sugarii, scrie Miriam Korber-Bercovici.

Ea și familia ei au supraviețuit ca animalele, trecând prin tifos exantematic, hepatită, febră tifoidă, râie, murdărie, foame permanentă. Casa lor din Câmpulung a fost jefuită de vecinii pe care până să înceapă nebunia secolului XX îi crezuse oameni cumsecade.

Insomnia victimelor, amnezia contemporanilor

Miriam Korber-Bercovici a suferit toată viața de insomnii. În nopțile acelea își visa morții. Tot în Transnistria o mătușă și o verișoară (avea doar doi ani) au fost deportate de la Cernăuți la Bug și împușcate. Alți și alți și alți morți, împușcați, în cel mai bun caz.

Miriam Korber-Bercovici a dobândit o sensibilitate perfect justificată la tot ce înseamnă atacuri la adresa evreilor.

Scriem aceste rânduri acum, când un cimitir evreiesc (din Huși) tocmai a fost devastat, iar mormintele evreilor au fost profanate, acum, când cresc pulsiunile naționalist-religioase în țara noastră, când politicieni (atât de la putere, cât și de la opoziție), analfabeți istoric, se folosesc în chipul cel mai josnic și mai nefericit de tragedia milioanelor de victime din Holocaust spre a-și duce luptele partizane și a-și justifica vederile înguste.

Nu putem avea un alt Holocaust în afara Holocaustului adevărat – și nimic nu poate fi comparat cu devastarea umană pe care a lăsat-o în urmă mașinăria de genocid construită de Germania nazistă și aliații săi europeni (printre ei, și România mareșalului Antonescu).

Totodată, ne facem o datorie din a nota că antisemitismul nu este singura mare amenințare contemporană. Dincolo de a fi despre religie și cultură, ura care decurge în crime vine din relația dintre cei puternici și cei slabi, fără apărare.

Evreii de ieri poartă (și) alte nume astăzi și, cu atât mai mult, trebuie să ținem ochii deschiși, să-i vedem și să nu tăcem.

Note din jurnalul lui Miriam Korber-Bercovici, deci.

I. În casele evreilor uciși

Marți, 4 noiembrie 1941.

Țiganii o duc mai bine. Ei au căruțe, noi nici atât. Lăsăm Câmpulungul în urma noastră și ajungem la gară. Aici e și mai groaznic. Plânsete, jale, bagaje, țipete, îmbarcarea în vagoane care transportă, de altfel, caii.

Vagoanele sunt curățate de paie și ne urcăm noi. 38 de persoane într-un vagon, printre care patru bătrâni peste optzeci de ani și un copil paralizat. Ne era teamă să nu ne plumbuiască vagoanele. La gară s-au împărțit pâini. În închipuirea noastră și după cele spuse, plecăm spre o localitate din fundul Basarabiei, Atachi, se zicea că vom fi colonizați și vom avea un mijloc de trai.

La opt seara am plecat, cu al doilea transport. Prima noapte, parcă am fi fost în excursie, nu ne dădeam seama de tristețea situației noastre și am petrecut-o pe bagaje. Luni, în tren, mâncam carne veche, beam apă murdară și ne certam cu bătrânii. Clădeam castele în Spania, speram că ni se va da mâncare la cazan, că vom munci, că vom învăța agricultura.

Am trecut prin Cernăuți și intram în plină stepă. Ce mare e stepa, ce nesfârșit e cerul în stepă!

În mijlocul văicărelilor am mai văzut un minunat apus de soare. Marți dimineața am și sosit la Atachi. Până la 6 seara am stat afară și-apoi mai departe jidove, cu căruța până-n oraș. În drum sunt mii de oameni. Sute într-o casă, dar ce case! Toate sunt distruse, fără acoperiș, uși și ferestre, casele evreilor omorâți, căci pe fiecare zid erau scrise cu cărbune numele celor uciși.

Am încăput vreo 30 într-o odaie, împreună cu faramacistul Garai. A fost cea mai groaznică noapte de până acum.

II. În care Miriam descoperă ce înseamnă mizeria omenească

Vineri, 7 noiembrie 1941.

De abia azi reîncep prin descrierea (mai bine zis schițarea) grozăviilor prin care am trecut și cine știe dacă nu ne așteaptă altele și mai teribile. În prima noapte la Atachi, am văzut ce înseamnă mizerie omenească.

Am văzut oameni fără chip omenesc, am văzut copii cu ochii umflați, picioare degerate, mânuțe neputincioase; mame cu copii morți în brațe, bătrâni, tineri înveliți în zdrențe, erau evreii din lagărul Edineț. Alungați din urmă, cu microbul tifosului în ei, plini de păduchi, pe jumătate morți de foame, au năvălit în Atachi, fără drept de-a putea poposi aici.

O familie (bărbatul, avocat, soția farmacistă) cu doi copii și-o mamă bătrână (un rest de mumie) au dat buzna în așa-zisa noastră locuință și după o bătaie în regulă, căci nu era permis să-i primim, i-am lăsat și pe ei să stea până dimineață.

Am mai văzut în acea noapte cum înnebunește un om, sforțările pe care le face creierul să oprească deranjarea mecanismului, spasmele intelectului contra tulburării materiei cenușii.

III. Cazul surorilor rusoaice care se consolau cu un soldat german

Sâmbătă, 8 noiembrie 1941.

Lângă noi era o rusoaică blondă, destul de frumoasă, bărbatul ei era în război. Dar ea se consola cu un soldat german. Față de el cu toții aveam un respect teribil. Când venea acasă, toți, cu o frică caracteristică neamului nostru, ne adunam picioarele, ne făceam mai mici, tăceam, numai să nu-l supărăm pe d-nul ofițer german (așa cum îi plăcea să-i zicem).

Dar cu două zile înainte de plecare a sosit bărbatul rusoaicei și d-nul Max s-a consolat cu sora ei, care locuia în odaia cealaltă. Bani am plătit destui, căci frica de-a fi băgați în lagăr ne urmărea mereu și rușii știau să ne exploateze.

Pe culoar locuia o evreică căsătorită cu un rus. Era singura evreică din Moghilău pe care am cunoscut-o, care n-a căutat să ne exploateze nevoia. Ne-a dat voie să fierbem la plita ei, fără să ceara ceva în schimb, lucru rar la alții. Interesant era materialul care ne servea drept lemne. Alături era o fostă bibliotecă de propagandă. De-acolo ne alimentam cu hârtie, pe care-o întrebuințam pentru foc (…)

Cel mai trist lucru care ni s-a întâmplat era că pentru noi moartea și-a pierdut misterul. Am văzut morți, fără să clipesc din ochi, nu mi-au făcut nicio impresie deosebită morții pe care i-am văzut în azil. Mulți au murit numai pentru că nu era cine să le dea o ceașcă de ceai.

IV. Noroaiele

9 noiembrie 1941.

(…) am ajuns la Djurin. Nemții ne-au lăsat la o răscruce, departe de sat. Ucrainienii au venit să ne vadă ca pe niște minuni. Satul ni se părea destul de frumos, dar noroaiele prevesteau grozăvii. Prima noastră locuință a fost la o învățătoare, o femeie simpatică, dar și ea a căutat să profite.

Am stat de sâmbătă până miercuri 13 persoane într-o cameră. Am dormit tot timpul pe jos și era destul de greu și totuși plăcut, căci eram împreună cu Horovitzii și Hausvaterii.

(…) În primele zile n-am ieșit din casă. Mereu ploaie, noroaie și aici s-a pus la fel problema closetului. Miercuri mama a găsit o cameră. Ah, ce cameră! Trebuia să ne cățărăm pe un deal înecat de noroi și intram în cameră ca într-un coteț de găini. Noroaie veșnice în drum, noroaie în casă.

Locuim într-o odaie alături de famlia Apel, în cealaltă odaie stă o rusoaică, o cheamă Kufsinier, o evreică, foarte interesantă, parc-ar fi o artistă de teatru evreiesc. Sărmana, are doi copii mici, bărbatul ei este în armată și ea a pierdut totul. Și totuși mai speră. Nu știu, să mai sperăm și noi? Așa trec zilele.

Azi e duminică, cu ce-a trecut ziua? Ce să spun, de citit o carte, nici vorbă. Dar n-am nici cel puțin răbdarea să vorbesc cu cineva. Mi-e teamă de neurastenie. Dar nu mai găsesc subiect de vorbă. Veșnic mă gândesc la ‘acasă’. De fapt mă gândesc mai mult la oamenii din Botoșani și la locurile minunate din Câmpulung.

V. Semnele foametei

14 noiembrie 1941.

Toți suntem oameni pierduți. Acum am primit o veste de la tanti Roza din Moghilău. Săracii, ei au pierdut totul, dar au autorizație de stat la Moghilău până în 31 XII. Poate vor veni apoi la noi. numai de bieții bunici (n.r. – rămăseseră la Moghilău) mi-e dor. Cine știe dacă vor putea trece acest impas. Sunt doar așa de slabi.

Acum e și mai rău aici. Nu mai găsești nimic nici cu banii în mână. Rubla și-a pierdut complet valoarea. Țăranii nu vor decât să schimbe în natură. (…) E groaznic și lumea e disperată de teama foametei. Se găsesc de toate, dar nu pe bani. suntem toți așa de nervoși.

Ce proști suntem! Ne e teamă de moarte! Dac-am muri… Numai o moarte ușoară mi-aș dori și așa am scăpa de chinuri, căci zău, așa e un chin. Se-ntunecă, e ora 4.20, ce departe sunt de-acasă. N-aș fi crezut că țin atât de mult la casă. Cu ce-am rămas de-acasă, cu ce ne-am ales?

VI. „Mor cei mai buni”

Sâmbătă, 28 februarie 1942.

Ultima zi a lunii februarie. Greu mai trece vremea, dar totuși trece și ne apropiem de primăvară. Cu toate acestea e încă frig și n-am unde să mă-ncălzesc.

Săptămâna trecută era o adevărată zi de primăvară: soare, cer albastru, zăpadă topită, vânt căldicel. M-am plimbat mult și culmea: urmând invitația indirectă a lui Rica Kraft prin Burschi am fost la un jour (n.r. – petrecere). Jour în Djurin, n-aș fi crezut vreodată că în Djurin voi mai participa la un jour și chiar vom dansa.

Am dansat, dar și dansul nu era în stare să ne alunge grijile. A venit Burschi și a trebuit să mă opresc din scris. Păcat, azi mă încânta muza. Continui acuma, e ora 5,30. Până acum m-am plictisit, adică pot spune că m-am distrat cu Burschi. Împreună cu el am fost la dl. Kiva, unde am înghețat. Apoi ne-am întors și am stat la d-na Kufsinier și ne-am jucat un joc simpatic.

Da, zilnic vine Burschi și ne trece timpul discutând de toate: politică, literatură mai ales și artă. În săptămâna aceasta am aflat vești din Câmpulung. Mor cei mai buni. A murit dr. Koch, Tarter, Lehrer, Polack, învățătorul Kahn și mulți alții știuți și neștiuți. Mor tineri, mor bătrâni, fără alegere.

Moartea face ravagii în rândurile celor mai buni și cine știe câți se vor mai întoarce la vetrele lor. Ieri am aflat că și în Djurin sunt deja șase cazuri de tifos exantematic. Sunt cazuri ușoare, dar, în orice caz, prezintă pericol. Cine știe ce ne mai așteaptă!

VII. În Djurin nu apar ghioceii

Joi, 19 martie 1942.

(…) Ce greu se suportă și-așa totul. Ar fi trebuit să fiu în clasa a 8-a (n.r. – a XII-a, conform actualei organizări a învățământului), înainte de Bacalaureat, în rând cu toată lumea, să mă bucur de bucuria strălucirea soarelui, de parfumul florilor (în Djurin n-am văzut nici viorele, nici ghiocei). Îmi pare rău de anii mei tineri pierduți, acum în stepele Ucrainei.

În zadar încerc să râd, să mă mint, în zadar îmi spun că nu e timpul pierdut în școala asta grea prin care trecem cu toții, că voi mai avea timp (…) chiar dacă vom scăpa cu viață vom fi oameni stinși, vom fi niște lumânări arse, prea slabi ca să putem reîncepe de acolo de unde am întrerupt. Zilele trec toate la fel fără nicio schimbare. Ce așteptăm oare, ce ne mai poate salva?

Ne mințim doar că poate primăvara ne va aduce schimbarea mult așteptată. Dar cine știe ce ne va aduce. Oh, jidove rătăcitor, continuă-ți drumul! Tu nu ești om, ești jidov, acest stigmat e mai puternic decât acela al lui Cain. La fel ca și el, tu nu-ți găsești odihnă în lume, fiecare-ți cunoaște soarta și te alungă mai departe.

VIII. Tovarășul care duce bagajele

Sâmbătă, 2 mai 1942.

(…) Aș dori să am și eu o simpatie – mai bine zis o bătaie de cap ca Lida care-l are pe dl. Kiva sau Iboi – ar fi mult mai bine și mai ușor. De când am plecat de-acasă, nici nu mă pot gândi la un băiat altfel decât ca la un tovarăș care duce bagajele. De altfel, nimeni nu s-a gândit și nu s-a interesat de mine, se pare că mi-am pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru.

IX. Și lumea tace

Sâmbătă, 4 iulie 1942.

Nu mi-aș fi putut închipui că civilizația veacului al XX-lea va permite asemenea orori. Quo vadis, chinurile primilor creștini, și înaintea lor chinuirile și torturile la care au fost supuși negrii de vechii egipteni, nimic nu echivalează cu prezentul.

Mame și tați omorâți în fața propriilor copii sau invers, copii aruncați de vii în gropile unde zac părinții morți, omorâți cu bolovani. Și lumea tace, tace în fața unui singur om, unui singur geniu rău care tiranizează o lume și duce o luptă contra unui grup de evrei neputincioși.

Ieri, Sisi cea voinică (n.r. – sora cu patru ani mai mică a lui Miriam), un leșin cum n-am văzut în viața mea. Era ca moartă, albă, fără suflare. E anemică și vlăguită, ca și tata, am impresia că la primul efort mai serios ne ducem cu toții dracului.

X. Voința de viață

Duminică, 10 octombrie 1942.

Evreii și-au creat șiluri (n.r. – locuri de rugăciune, în idiș) cum au putut. Cu lămpi de grajd, cu lumânări de ceară, cu kanțilach (n.r. – opaițe, în idiș) și-au luminat fastuos de trist aceste locuri de rugăciune. Credința lor e mare și nimeni nu le-o poate clătina, nici oamenii, nici vremurile.

Săptămâna trecută oricât de zguduitaoare a fost, nimic nu i-a reținut de la rugă. Din contră, ei se roagă cu mai multă ardoare, cu mai mult foc și cu mai multă speranță. Probabil că încă nu s-a împlinit măsura suferințelor, dar ei se roagă, se bat cu pumnul în piept și așteaptă, speră și nimeni nu e în stare să-i facă să dispere.

E un popor minunat care deși își cunoaște greșelile totuși le comite mereu. Are atâta voință de viață, n-a pierit până acum și cred că nici de astă dată vremurile nu-l vor birui.

Vor muri încă mulți deși au fost deja foarte mulți sacrificați pe așa-zisele altare, ale civilizației europene, dar vor rămâne încă destui care să poarte în viitor amintirea celor morți și speranța unei vieți în libertate. Nu vreau să uit și de aceea notez grozăvia și nenorocirea (…).

Epilog

Jurnalul lui Miriam Korber-Bercovici se termină cu o pagină scrisă de Bondy, cel care îi dăruise caietul să scrie în el poeme. Textul e datat 30 ianuarie 1944 și a fost scris la Djurin. Îl redăm integral.

Djurin, 30 ianuarie 1944.

Dacă am inaugurat acest jurnal e normal să-l și închei, cu toate că aceasta ți s-a părut, Mimi, ceva imposibil. Tocmai astăzi ai afirmat că orice, chiar și cea mai mare dragoste, trebuie să se sfârșească.

Nu necesitatea fizică a sfârșitului oricărei stări fizice sau psihice, nu faptul că poate nu ne-am mai avut ce spune ne-a despărțit, ci faptul că lângă tine eu nu mai simțeam acea dumnezeiască liniște, pe care am simțit-o și care m-a încântat atât de mult.

Aș fi, cred, îndreptățit să te acuz pe tine că ai distrus această minunată liniște, dar aici în exil, când am reușit să cunosc omul și viața, am învățat să nu acuz. Este primul cuvânt pe care l-am scos din vocabularul meu.

Acum sunt, cred, un bărbat în toată puterea cuvântului. În răstimp de doi ani – din nefericire – soarta a făcut peste mine pași de uriaș. Cunosc din viață mai mult decât dacă aș fi trăit o sută de ani.

Am ‘reușit’ în acest răstimp, încetul cu încetul, să nu mai cred nici în om, pe care cândva îl consideram o ființă superioară, azi știu că este o bestie. Am învățat în Biblie că ‘nu numai din pâine trăiește omul, ci din vorbele Domnului Dumnezeu’, am crezut cândva că așa este, dar astăzi știu că omul trăiește numai și numai pentru bucățica de pâine și plăcerile sale.

Azi nu mai pot vorbi cu cei mai buni prieteni ai omului, cărțile, trebuie să vorbesc cu mine, am devenit introspectiv și mă cunosc mai bine decât oricând. Vorbind cu mine, am aflat că nu sunt ceea ce par a fi, căci și eu mă înșelasem asupra mea ca și tine și nu o dată, ci de foarte multe ori.

Cred că adevărata viață este creația, și numai cei care au creat ceva au dreptul să zică că trăiesc sau că au trăit. De aceea idealul meu este să creez, cândva, ceva. Nu vreau să trăiesc pentru cineva, ci ca să creez ceva.

Aceasta este profesiunea mea de credință pe care aș vrea s-o recitesc cândva, cu care aceeași plăcere cu care recitesc prima pagină.


Bondy

Tot ce am scris aici, am scris pentru mine; pe prima pagină am scris pentru tine, Mimi.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.