Vieți furate / Ilustrație realizată de Sasha Anisimova

Pe 14 martie 2022, ilustratoarea Sasha Anisimova din Harkov a postat pe contul ei de Instagram fotografia unui bloc rămas fără fațadă. Era un bloc fără ferestre și pereți, care își expunea măruntaiele casnice trecătorilor, în toată ruina lor.

Dar mai era ceva.

În câteva dintre locuințele năruite Anisimova desenase siluetele unor oameni, poate chiar pe ale celor care trăiseră până de curând în acele spații. Suprapuse peste ruine, contururile umpleau cu nostalgie decorul tragic. La un etaj cineva făcea gimnastică. Într-un alt apartament cineva se uita la televizor. Altcineva studia. Iar un alt locatar se întorcea de la cumpărături. Era chiar viața dinainte de război. 

Blocul din Harkov fusese bombardat cu o săptămână înainte. Astăzi, e doar una dintre sutele de clădiri civile ucrainene distruse de la începutul războiului provocat de invazia Rusiei.

Dela0.ro a reușit să găsească o locatară a acelui bloc. O femeie în carne și oase – nu un contur schițat printre ruine. Ucraineanca părăsise locuința și orașul Harkov cu doar o zi înainte de bombardament. Acceptând să dialogheze cu noi, femeia ne-a cerut ca mărturia ei să rămână anonimă. Ne-a dat permisiunea să-i precizăm doar profesia: este profesoară în Harkov. De fapt, era.

În drumul spre muncă obișnuia, împreună cu soțul ei, să coboare din metrou cu o stație mai repede. Își luau o cafea și făceau restul drumului pe jos. Harkov se transformase în ultimii cinci ani, înflorise, își amintește femeia. Apăruseră zone de agrement, parcuri, piețe, piste de biciclete, cafenele, patiserii, galerii.

În ultimii doi ani, pandemia îi cam îndepărtase pe studenții internaționali, dar anul acesta instituțiile de învățământ erau pregătite să-și deschidă iar porțile pentru cursuri față în față. 

Femeia e profesor universitar de peste zece ani de zile. Împreună cu partenerul ei a strâns o echipă de universitari tineri. Lucrau pe proiecte de sănătate publică, reforma învățământului, cultură politică, activism. Aveam o viață obișnuită în care era loc de bucurii și de mai bine, spune femeia. 

Invazia Rusiei le-a dat toată viața peste cap. Harkov nu este orice oraș universitar, este al doilea cel mai mare oraș din Ucraina, după capitala Kiev. Se află la doar 40 de kilometri de granița cu Rusia. Din 24 februarie orașul e sub atacul constant al forțelor invadatoare. 

Potrivit autorităților locale, până pe 20 martie cel puțin 260 de civili au fost uciși în Harkov. 14 dintre aceștia erau copii. Bombele au căzut în cartiere rezidențiale, peste casele oamenilor, peste blocuri, în apropierea magazinelor. 

Harkov, 3 martie. | Foto: Serviciul de Urgență al Statului Ucrainean

Profesoara și soțul ei au rămas în oraș până pe 5 martie, când au decis să plece spre Poltava, la 140 de kilometri depărtare. 

I. Amenințarea dinaintea războiului

În ultimele luni am trăit cu un sentiment de amenințare. Trupele de la graniță, știrile, discuțiile cu experții în securitate, toate au creat acest sentiment de amenințare. În plus, Harkov a fost nevoit și în 2014 să supraviețuiască unor luni dificile.

Ne-am amintit foarte clar de oamenii aduși din Rusia vecină, care cutreierau orașul, atacau protestatarii din Harkov. Ne-am amintit cum au reușit să acapareze administrația regională pentru câteva zile. Harkov însă a ripostat. Harkov nu a devenit Donețk. Dar groaza acelor vremuri a rămas în amintirea mea. 

La locul de muncă, am realizat multe interviuri cu persoane strămutate, am ascultat poveștile oamenilor care au plecat pentru câteva zile în papuci de vară, cu speranța de a se întoarce și nu și-au mai văzut casele sau pe cei dragi. Așa că am înțeles unde pot ajunge lucrurile. Donbas este destul de aproape de noi. 

Evenimentele la care face referire femeia sunt cele petrecute în 2014: Euromaidan (protestele pro-europene din Kiev), referendumul orchestrat de ruși în Crimeea, războiul din Donbas. Toate aceste evenimente au avut consecințe și în Harkov, unde la protestele din martie 2014 au fost înregistrați 97 de răniți. Ciocnirile violente între naționaliștii ucraineni și activiștii pro-ruși au continuat atunci pe tot parcursul lunii martie, unele dintre ele soldându-se și cu morți. 

Despre Harkov și relația sa cu Rusia primarul orașului Ihor Terekhov spunea în ianuarie 2022

„Oamenii de aici iubesc Ucraina pentru că ucrainenii locuiesc aici. Da, vorbim rusă. Dacă mă întrebați dacă cetățenii din Harkov doresc ca Ucraina să fie prietenă cu Rusia, răspunsul este cu siguranță da. Dar vor ei război? Cu siguranță nu. Vor ca noi să fim o bucată din Rusia? Desigur că nu.”

II. Atacul

În seara zilei de 23 februarie am mers cu soțul meu la supermarket și am făcut niște cumpărături. Am luat câteva pachete de cereale, convinși că nu avem suficiente acasă. Dar nu am cumpărat nimic în sensul în care să fim pregătiți de o eventuală invazie. Nu eram pregătiți în niciun fel. Nu aveam un bagaj de urgență făcut. 

Mi-a fost imposibil să adorm în seara aceea. Pe la unu noaptea schimbam mesaje și comentarii pe Facebook. Mi se părea că tot orașul e treaz. Apoi am ațipit un pic. În jurul orei 5 dimineața ne-am trezit în zgomot de explozii. A fost un sentiment teribil. Fiul meu era foarte speriat. L-am îmbrățișat și am încercat să-l calmez cumva. Fiica mea citea și ne spunea că există goluri de-a lungul întregii linii de graniță de la Donbas la Kiev și, de asemenea, în sud. 

Am adunat rapid actele. Le-am spus tuturor să lase deoparte lucrurile care nu sunt necesare. Am început să luăm legătura cu cei dragi. Fratele și mama au hotărât să meargă la Poltava, deoarece este mai departe de graniță și acolo avem rude. 

Mi-am dat seama că nu vreau să plec nicăieri. Nu credeam că orașul meu va fi predat ocupantului.

Bombardele s-au redus treptat. Primul șoc a trecut. Apoi furia a început să-și facă loc și să mă copleșească. Mi-am dat seama însă că e important să înțeleg că nu sunt o victimă, că e important să înlocuiesc furia cu dorința de a-mi apăra țara. 

Harkov, 1 martie. | Foto: Serviciul de Urgență al Statului Ucrainean

III. Supraviețuirea

Ne-am dus să vedem subsolul blocului. Nu era deloc un spațiu în care să stai. Era foarte frig, înghesuit. Ne-am strâns toți vecinii, am tras curent electric, am dus haine călduroase, apă, mâncare, scaune. Am coborât acolo câteva zile. 

Aveam mereu senzația că, în cazul unei lovituri de obuz, nu vom ieși din acel subsol. Ne-am reorganizat. Ne-am mutat pe holuri. Am pus saltelele acolo, am întins pături. 

Spațiul era mic, bombardamentele erau tot mai frecvente. Nu era deloc un loc sigur pentru copii. Am decis să-i trimitem cu trenul la Poltava, la mama mea. 

Noi am rămas. Nu am vrut să plecăm, mi s-ar fi părut o trădare.

Am mers să donăm sânge la spitalul militar. A fost important pentru noi să ne putem ajuta cumva armata. 

Apoi, aprovizionarea a devenit problematică. Făceam cumpărăturile la un supermarket din apropiere. Într-o zi, stăteam deja la coadă de două ore, băieții de la TRO (n.r – forțe de apărare teritorială, practic rezerviști în armata ucraineană) ne-au avertizat că în 15 minute ar putea avea loc un bombardament puternic.

Nu am mai așteptat să intrăm în magazin și am plecat acasă. Când am intrat în bloc a început. A fost, din ce am înțeles, primul raid aerian. Unele bombe au fost aruncate destul de aproape de blocul nostru. Apartamentul vibra, se zgâlțâia ca la un cutremur. 

Mi-am dat seama că bombardamentele nu mă deranjau atât de tare. Atacurile aeriene erau în schimb insuportabile.

Pe strada noastră oamenii au fost loviți de focuri de artilerie. Mulți au murit, o femeie a rămas fără picioare. 

A doua zi a trebuit să mergem din nou la magazin. La același supermarket. De data asta am intrat. Selecția de mâncare era limitată, dar ne-am bucurat că am putut cumpăra nuci, mâncare pentru pisici și biscuiți.

Am făcut cumpărături și pentru un prieten cu handicap, care nu putea ieși. 

După ce am ajuns acasă bombardamentele au început din nou. 

În toate acele zile, să fi fost 6-7, nu am plâns deloc. Dar apoi ceva s-a rupt.

IV. Captivi

Mama soțului s-a îmbolnăvit. Am putut chema o ambulanță. Au descoperit un anevrism. A fost greu să o mutăm în altă zonă. În orice moment putea să aibă loc un bombardament, în oraș nu era benzină. În momentul respectiv dacă voiai să pleci nu puteai pentru că nu era combustibil. 

Au plecat copiii, au plecat părinții… toți cei care își doriseră să plece o făcuseră deja într-un fel sau altul. Cel mai frecvent cu trenul. 

Ne-am dat seama că nu mai avem de cine să avem grijă în oraș. 

Raidurile aeriene au continuat. Năuciți și furioși am urmărit cum orașul nostru era distrus în cel mai barbar mod. În centru au fost distruse străzi istorice. A fost dureros de privit.

Au fost incendii, fațadele clădirilor înalte au fost parțial sau complet distruse. Erau cratere de mine pe drumuri. În zona mea erau multe geamuri sparte, dar aproape nimic nu a ars și casele erau relativ intacte. 

Nu mai mergeam deloc în camere. Stăteam tot timpul pe coridor. Când bombele cădeau în apropiere, întrerupeau lumina. 

V. Plecarea

În a zecea zi, am livrat hrana pe care o mai aveam vecinilor și cunoscuților din zonă și am mers cu pisici și o parte din lucruri la mătușa mea. Casa ei era mai aproape de ieșirea din oraș. De obicei, de la 6 la 8 dimineața erau mai puține bombardamente. Pentru că de la 2 la 5 dimineața bombardau în mod constant. 

În noaptea plecării noastre au fost și raiduri aeriene și explozii. Raidurile sunt pur și simplu îngrozitoare. 

La 6 dimineața, după o lungă alergătură după pisici care fugeau prin apartament din cauza stresului, am plecat în sfârșit. Drumul până la Poltava a durat aproximativ șase ore. În vremuri normale, poți ajunge acolo în două ore. 

La Poltava, am fost șocați că hotelul în care ne-am stabilit avea pâine. În Harkov nu mai reușisem să luăm pâine în niciun fel. 

Ne era frică de orice sunet. Nu eram într-o stare prea bună. Am dormit mult în zilele ce au urmat. 

VI. Apelul de dimineață

La Poltava e relativ liniște. Mai avem cunoscuți și colegi care sunt încă în Harkov. În fiecare dimineață verificăm cine este în viață, dacă există electricitate și apă, unde se pot găsi medicamente, produse de igienă, alimente etc. Uneori, mai putem trimite de aici ce au oamenii nevoie. Cea mai mare problemă sunt medicamentele. 

O cunoștință mai îndepărtată a fost rănită. Două obuze i-au lovit casa. O altă cunoștință a murit. Ambele cazuri au avut loc în suburbii. Slavă Domnului, nu există pierderi printre rudele mele. 

Fac voluntariat într-o organizație care ajută la relocarea oamenilor din orașele în care au loc evacuări. Mă ajută să nu mă simt atât de lipsită de sens. Îmi doresc foarte mult să mă întorc la Harkov și să începem să-l refacem. 

VII. Reconstrucția

După plecarea noastră s-au produs multe pagube în zona în care locuiam noi. Ne-au scris vecinii că a dispărut casa noastră. La început nu am înțeles ce vor să spună. Pur și simplu nu am înțeles mesajul. 

O bombă a lovit blocul. 

Două intrări au fost grav avariate. Scara noastră a fost distrusă într-o măsură mai mică. Balcoanele și ramele ferestrelor s-au prăbușit. 

Câteva zile mai târziu, un prieten de la fața locului mi-a făcut o poză detaliată a stării casei. Chiar a mers la etajul meu.

Am văzut ușa mea, geamurile mele…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.