Opera publică îl recomandă drept un nihilist, un sceptic și un gânditor care a încurajat îndelung ideea suicidului la om. Viața privată a lui Emil Mihai Cioran face însă demonstrația unor trăiri mai nuanțate – iar la Pixul cu mină am mai scris despre plăcerile existenței cărora li se abandona, când și când, filosoful român.
Puteți constata aici sau aici. Totuși, Cioran a rămas prin excelență un trecător prin viață.
Partenera nihilistului din Rășinari, Simone Boué, își amintea cum mai bine de treizeci de ani pe biroul lui Emil Cioran a stat un caiet mai mereu închis.
Nu era niciodată același caiet, cum a crezut Simone Boué, erau treizeci și patru, toate arătând la fel, cu aceleași coperți.
Caietele lui Cioran acoperă insomniile, nevrozele și melancoliile filosofului între iunie 1957 și 1972. În România, Caietele au fost publicate la editura Humanitas.
Ce era în mintea lui Emil Cioran?
1957
Ce aș fi, ce m-aș face fără nori? Majoritatea timpului mi-o petrec privindu-i cum trec.
1958
Viziunea unor prăbușiri. Cu ele trăiesc de dimineață până seara. Am toate infirmitățile unui profet, nu însă darurile lui.
Mă simt contemporan cu toate spaimele viitoare.
Singurul lucru ce mă satisface e sfârșitul lumii… Nevoie de spaimă sau infinită lașitate?
Aproape tot ce fac spre a-mi câștiga existența poartă această pecete de inutilitate, căci tot ce nu mă interesează în mod absolut îmi pare de-o absurditate vecină cu supliciul.
1959
De douăzeci și cinci de ani, trăiesc prin hoteluri. Ceea ce are un avantaj: nu ești fixat nicăieri, nu ești legat de nimic, trăiești o viață de trecător. Sentimentul de a fi mereu pe punctul de a pleca, percepție a unei realități absolut provizorii.
Am citit prea mult… Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că “fac” ceva, că mă justific în fața “societății”, că am o ocupație, că-mi spăl rușinea de a fi un trândav – un om inutil și inutilizabil.
1960
N-am vorbit cu Camus decât o singură dată, în 1950, cred; l-am vorbit de rău cât am putut, iar acum mă simt lovit de o cumplită și nejustificată remușcare.
Rămân blocat în fața unui cadavru, mai ales când e atât de respectabil. Tristețe de nespus. (n.r. – Emil Cioran a scris aceste rânduri pe 6 ianuarie 1960, la două zile de la moartea lui Albert Camus).
Orice moarte naturală e compromițătoare.
“Să nu scrii pe zăpadă” – una din interdicțiile lui Pitagora. Ce sens poate să aibă? Lipsa de durată?
Există un singur dor: dorul de Paradis. Și poate cel de Spania.
Omul este un animal vag.
Vulgaritatea e molipsitoare întotdeauna, delicatețea, niciodată.
Un caracter puternic nu e deschis, ci închis: forța lui stă în refuzuri, în refuzurile sale masive.
Cât sunt de nefericit să trăiesc într-o epocă în care cuvântul “disperare” e discreditat, iar cine-l folosește se compromite!
1961
Nu poți câștiga bani decât cu prețul onoarei.
Degeaba mă avânt, un sânge de plumb mă trage în jos.
Nu prețuiesc un om decât în măsura în care e în dezacord cu epoca sa, după cum nu-l admir decât pe cel care o părăsește, sau și mai mult: trădează timpul și istoria.
Vindecat de anxietate, n-aș avea nici măcar consistența unei fantome.
În afara singurătății extreme, când suntem reduși la noi înșine, trăim din impostură, suntem impostură.
De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez, că înșel pe cineva în mine.
În Europa occidentală, Spania e ultima țară ce mai are un suflet.
1962
Un scriitor nu suportă nicio critică la adresa a ceea ce face. Se îndoiește suficient de sine ca să poată înfrunta îndoielile celorlalți în ceea ce-l privește.
Auzită la piață. Două bătrâne grase, la sfârșitul unei discuții. Una îi spune celeilalte: “Ca să fii liniștit, trebuie să rămâi în normalul vieții”.
Iar m-am lăsat de fumat. Astă-noapte, m-am trezit cu o asemenea ură împotriva tutunului, că am distrus pachetul de țigări ce-l mai aveam în casă și tot arsenalul celei mai grotești intoxicări.
Cu o viziune a lucrurilor ca a mea, e îndoielnic că altul ar fi reușit s-o ducă atâția ani. Iată de ce, oricât de ciudat ar părea, sunt zile în care îmi par un erou.
1963
Am remarcat că aproape totdeauna sunt vesel când toți ceilalți sunt nefericiți.
Țara mea: farmec, vulgaritate și disperare.
Când nu mai poți să te gândești decât la propria-ți copilărie, atunci se încheie ciclul unei vieți.
Eram făcut pentru mânăstire sau pentru salon; nu ca să fiu un scriitor care nu scrie.
Orice femeie pare sau curvă, sau învățătoare.
Binecuvântat de zei e omul care nu se atașează de nimeni.
1964
M-am întors acasă la patru dimineața, cam afumat. Străzile din arondismentul XVI pustii, obloanele lăsate pretutindeni: ai fi zis că e un oraș abandonat, ba nu, un oraș în care toți locuitorii zac morți în apartamentele lor. Cum de se poate circula ziua?
Primăvara – am îndurat deja cincizeci și trei la număr – s-a străduit întruna să-mi deschidă toate rănile.
Ce tristețe să vezi un om acolo unde cândva puteai să contempli un cal!
Nu aș spune ca Emil Cioran era un nihilist, din contra, viziunea lui era una a trăirii vieții cu toata pasiunea, chiar dacă viața în sine este absurdă. Sinuciderea era mai degrabă elementul de siguranță, dovada că viața trebuie să reprezinte ceva, având în vedere că avem la îndemână sinuciderea și totuși nu o facem. Chemarea lui era către viața viscerală, către origini. Să renunțăm la rațional și să ne avântăm cu toată forța în vâltorile vieții.