În România s-au născut, în 1967, 528.000 de copii. Am ales anul 1967 pentru că a fost anul în care s-a interzis avortul prin lege. Și apoi am avut în jur de 314.000 de nașteri în 1990, iar în 2020 – 178.509 de nașteri. (…) Iată ne dau de gândit aceste cifre.
Declarația de mai sus îi aparține președintelui UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România) Hunor Kelemen și a fost făcută pe scena Summit-ului pentru Demografie de la Budapesta, organizat în luna septembrie.
Înșiruind comparativ date statistice fără a le însoți cu un minim context socio-istoric (mai ales în privința anului 1967!), astfel de poziționări politice pot lăsa mereu loc de interpretări. Cineva poate crede, de pildă, că mesajul pe care a vrut să-l transmită Hunor Kelemen a fost că interzicerea avortului ar putea fi o măsură pentru creșterea natalității.
Împrejurările nu sunt deloc de ignorat în această privință, căci în România tocmai a fost înființat un minister al familiei croit – chiar pe fondul acțiunilor politice întreprinse recent de UDMR – după modelul maghiar. Ungaria lui Viktor Orban mizează și ea – de câțiva ani deja – pe creșterea natalității, cu un pachet de măsuri care au fost preluate în această toamnă și la București, aproape în regim copy-paste.
Declarația lui Hunor Kelemen citată mai sus are un defect major: ignoră toate efectele interzicerii avorturilor în România comunistă, mizând exclusiv pe indicele de natalitate crescută. Ca și cum acesta ar justifica, de unul singur, consecințele dezastruoase ale Decretului 770, instrumentul legal prin care regimul Ceaușescu a criminalizat întreruperile de sarcină.
Iar Decretul 770 este încă trecutul ale cărui efecte le trăim în prezent. E un trecut pe care generațiile recente nici nu-l mai cunosc, în niște vremuri în care se discută iar – chiar pe continentul european – despre limitarea sau interzicerea avortului.
Credem că, atunci când politicienii vor să ne întoarcă în anul 1967, fie doar și cu exemplul comparativ, jurnalismul trebuie să le reamintească oamenilor că a existat un loc comun al tragediei demografice, chiar dacă uneori mascate de creșterea natalității.
Aceasta a fost, până la urmă, miza proiectului Jurnalul Decretului, pe care Dela0.ro l-a coordonat în această toamnă și în cadrul căruia au fost publicate 14 articole de profunzime despre consecințele legislației ceaușiste anti-avort. Și despre cum ajunge să arate o lume care operează cu astfel de interdicții.
Jurnalul Decretului
Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.
Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.
Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.
Jurnalul Decretului rămâne un proiect jurnalistic unic. Unic pentru că a adus la aceeași masă trecutul, prezentul și viitorul. Unic pentru că a tratat subiecte despre care nu vorbim public nici la treizeci de ani de la căderea comunismului. Unic pentru că, studiind istoria recentă, s-a ancorat în prezentul pe care aceasta îl determină.
Actualitatea dezbaterilor despre întreruperile de sarcină nu e dată doar de ceea ce se întâmplă în Europa și America pe tema avortului. E dată și de ce se întâmplă chiar acum în țara noastră.
România este o țară în care femeile au dreptul la întrerupere de sarcină. Cu toate acestea, în practică, dreptul lor este restricționat de refuzul spitalelor publice de a face această procedură. Dreptul este limitat și de faptul că medicii din spitalele publice trimit solicitantele să facă avort la cabinetele lor private.
Este relativ ușor pentru politicieni să spună, în acest context, că nu susțin interzicerea avortului. De ce să mai interzici ceva ce deja este limitat?
Jurnalul Decretului a arătat de ce protocoalele care reglementează oferirea acestei proceduri în spitalele publice sunt atât de importante. Pentru că, în ultimă instanță, nu e vorba despre alegerea medicilor (de a face sau nu avort), ci despre obligația unităților sanitare de a furniza servicii de avort la cerere.
În lipsa acestor protocoale scrise, spitalele pot refuza acordarea unui drept fără presiunea tragerii la răspundere sau pot chiar comite abuzuri prin faptul că nu informează femeile despre ce presupune exact o întrerupere de sarcină.
România este totodată țara care ocupă primele locuri când vine vorba de mame minore și avorturi în rândul minorelor. Cu toate acestea, educația sexuală este opțională în școli, iar serviciile de sănătate sexuală pentru tineri sunt complet absente.
Centrele de planificare familială, de unde tinerii puteau obține gratuit prezervative, sunt pe cale de dispariție. Ele au fost înființate tocmai pentru a contracara lipsa de informare în ceea ce privește metodele contraceptive. După 22 de ani în care avortul fusese interzis, fără posibilitatea de a achizitiona mijloace contraceptive, după 1990 avortul a fost vreme de ani de zile metoda contraceptivă principală.
Alte motive pentru care Jurnalul Decretului este un proiect relevant țin de funcționarea a două sisteme publice în care se pot vedea cel mai bine efectele interzicerii avortului.
Primul este sistemul de nașteri, unul care continuă să ignore nevoile mamei. Care continuă să fie, pe alocuri, traumatizant. E un sistem care vede încă femeia ca pe un mijloc de producție. Până și felul în care sunt organizate secțiile de maternitate reflectă încă acest fel de gândire.
Al doilea este sistemul de protecție a copilului. Moștenirea Decretului 770 înseamnă și copiii lăsați să moară de foame și de frig în căminele-spital ale statului comunist. O formă de exterminare pe care România și-a construit în 1997 ceea ce este astăzi protecția copilului. Orice decident care vrea să reformeze azi protecția copilului trebuie să pornească de la consecințele interzicerii avortului asupra abandonului și instituționalizării.
Dar interzicerea avortului nu a influențat doar sisteme, a dat peste cap tot ce ține de viață personală, intimitate, de viață sexuală, de relaționare. Vorbim de consecințe sociale care s-au tot rostogolit vreme de câteva decenii.
Timp de 22 de ani am dezvoltat ca societate o toleranță la abuz, cosmetizat de sistemul comunist și prezentat ca iubire, datorie, normalitate. Și am rostogolit această vedere deformată și după ce regimul Ceaușescu a căzut. O vedem în felul în care ne raportăm la violență domestică, în felul în care justificăm violul făcând referire la îmbrăcămintea victimei, în felul în care descriem traficul de persoane ca o relație pasageră între un bărbat cuceritor și o tânără dornică să se afirme.
Jurnalul Decretului este relevant pentru că toate temele documentate și explicate în cadrul proiectului sunt teme pe care le regăsim frecvent în discursurile celor care militează pentru politici menite să întărească familia și națiunea, crescând natalitatea.
Există o legătură – uneori mai vizibilă, alteori mai puțin vizibilă – între cei care propun politici pronataliste și cei care susțin că avortul nu este un drept, ci o crimă. Există o legătură între cei care propun politici pronataliste și cei care se declară împotriva introducerii educației sexuale în școli. Ceea ce înseamnă că avortul limitat legal nu e doar povestea de ieri. E încă povestea consecințelor de astăzi. Și poate fi povestea alegerilor greșite de mâine.
