De o lună de zile în Ucraina se desfășoară o invazie militară care arată pe alocuri ca un război de exterminare. În conflictul armat pornit de Federația Rusă cei atacați nu sunt doar soldații părții adverse, ci și civilii (femei, copii, bătrâni) din orașele asediate ale Ucrainei.
Vedem astăzi cu ochiul liber, chiar în Europa, cum arată un război în care este bombardată o clădire în care se află copii. Vedem că printre mijloacele militare se află și blocarea aprovizionării civililor sau atacarea culoarelor umanitare sau, pur și simplu, uciderea cu sânge rece a unor oameni neînarmați, vinovați de faptul că încercau să se refugieze din calea bombardamentelor.
Nu este prima dată când Ucraina se află într-o astfel de situație tragică. În urmă cu 80 de ani țara (parte, la momentul respectiv, din URSS) trecea printr-un alt război de exterminare. Atacatorii erau Germania nazistă și aliații ei (printre care și România mareșalului Ion Antonescu).
Despre fețele acelei invazii ne-a lăsat rânduri nemuritoare jurnalistul și scriitorul Curzio Malaparte, într-una din cele mai bune cărți de război scrise în secolul XX – Kaputt.
Un personaj controversat, membru al Partidului Național Fascist italian în anii 1920, Malaparte a fost trimis pe frontul de est, în cel de-al Doilea Război Mondial, în calitate de corespondent al ziarului Corriere della Sera.
Am ales să scriem la Pixul cu mină despre Kaputt pentru că, dincolo de înclinațiile ideologice ale lui Malaparte, cartea sa este despre tragedia războiului, despre cruzimea atacatorilor, despre mijloacele exterminării. Toate petrecute (și) pe teritoriul Ucrainei.
Malaparte notează în debutul volumului său că a început să scrie la Kaputt în vara anului 1941, într-un sat din Ucraina, în casa unui țăran pe care îl chema Roman Suchena.
În fiecare dimineață mă așezam în grădină, sub un salcâm, și mă apucam de lucru în vreme ce țăranul, stând pe jos lângă cocină, își ascuțea securile ori toca sfecla și varza pentru porci
, scrie Malaparte.
Rândurile sale sunt tulburătoare – cu siguranță printre cele mai crude și adevărate rânduri așternute vreodată pe hârtie despre nenorocirea pe care o provoacă în oameni dorința de exterminare a adversarului. Am ales din Kaputt patru scene pe care le-am considerat relevante.
Ca de fiecare dată vă recomandăm să citiți întregul volum, despre care scriitoarea Margaret Atwood spunea că este esențial pentru oricine vrea să înțeleagă tragedia umană a celui de-al Doilea Război Mondial. Și – completăm noi – pentru oricine vrea să înțeleagă tragedia oricărui război de exterminare.
Scena I. Cizmele mareșalului Antonescu
Ajunsesem la câteva mile de Nemirovskoe, lângă Balta, în Ucraina. Vara lui 1941. Se făcuse deja întuneric și am oprit într-un sat părăsit, în fundul uneia dintre acele imense depresiuni care taie de la nord la sud nesfârșita câmpie dintre Nistru și Nipru.
În zori am pornit pe drum. Mă întâlneam uneori cu lungi șiruri de furgoane militare românești. Soldații pășeau înaintea cailor, pălăvrăgind cu voce tare și râzând, sau dormeau întinși pe sacii de pâine, pe lăzile cu cartușe, peste mănunchiurile de sape și cazmale.
De-a lungul malurilor, pe bancurile de nisip din mijlocul râurilor, se zăreau câteodată clătinându-se trestiile și sălciile, ca și cum cine știe ce animale sălbatice s-ar fi ascuns de teama oamenilor. Iar soldații, strigând șoarecii! șoarecii! luau puștile agățate de furgon ori și le scoteau de pe umăr și trăgeau înspre păpuriș.
De acolo se vedea fugind încoace și încolo, împiedicându-se, căzând, ridicându-se câte vreo femeie, ori vreo fată ciufulită, vreun bărbat îmbrăcat cu un caftan negru ori vreun băiețandru. Erau evreii din satele învecinate care fugiseră și se ascunseseră printre trestii și sălcii.
Când și când, între drum și râu apărea răsturnat un tanc sovietic. Tunul ieșea din turelă, capacul turelei era deschis, totul era deformat de explozia unui proiectil: înăuntru se vedea un braț ieșind din mâlul care pătrunsese în tanc. Era hoitul unui tanc. Puțea a ulei și benzină, a vopsea arsă, a piele arsă, a fier ars. Era un miros ciudat. Un miros nou. Mirosul nou al unui război nou. Hoitul acela de tanc îmi inspira milă, era o mașină moartă, o mașinărie în descompunere.
De jur împrejur, pe o rază de mile și mile, nu era decât fier mort. Hoituri de mașini, sute și sute de hoituri de oțel. Norii de praf pe care vântul îi ridica de la marginile depărtate ale acelei imense câmpii nu duceau cu ei un miros de substanțe organice, ci un miros de pilitură de fier.
(…) După o bucată bună de mers m-am oprit să mănânc un pic din pâinea mea uscată și din brânză, într-un sat părăsit. Incendiile distruseseră o mare parte din case. Tunurile băteau în spatele meu. Pe fațada unei case era pictată o emblemă mare cu secera și ciocanul. Am intrat, era un birou sovietic.
Un portret enorm al lui Stalin era prins de perete. Un soldat român scrisese cu creionul sub portret aiurea. Stalin era în picioare, pe o colină, pe fundal erau tancuri și furnale, cerul era brăzdat de stoluri de avioane. La dreapta, într-un nor roșu, se ridica o imensă fabrică metalurgică, co mulțime de macarale, de poduri de oțel, de coșuri înalte, de mari roți dințate. În partea de jos era tipărit cu litere groase – Industria grea a URSS pregătește arme pentru Armata Roșie. Sub această lozincă era scris cu creionul, în românește, aiurea – prostii.
(…) Cu siguranță că fusese un țăran român cel care scrisese aiurea, un biet țăran român care n-a văzut niciodată o mașină de aproape, care n-a atins în viața lui un șurub, o piuliță, care n-a montat un motor – un necăjit de țăran român pe care mareșalul Antonescu, câinele roșu cum îi spun ofițerii săi, îl împinsese cu forța într-un război al țăranilor împotriva uriașei armate de muncitori industriali ai URSS.
(…) Am auzit pași în curte, am ieșit în ușă, erau câțiva soldați români. M-au invitat să beau un pahar de ceai cu ei. I-am urmat prin sat. După câtva timp am ajuns la o casă pe jumătate dărâmată, iar acolo cinci-șase soldați m-au primit cu bucurie, m-au invitat să iau loc și mi-au oferit o gamelă de ciorbă de pui. Am început să povestim, soldații îmi spuseră că erau o subunitate de legătură în acel sat cu divizia care se găsea mai înainte.
(…) Într-un ungher întunecat, așezat pe jos, am zărit un om. Era îmbrăcat în uniformă kaki, avea pe capul ras o bonetă galbenă, era desculț. Un tătar.
Unde l-ați prins?, am întrebat.
Era în tancul din piață.
De ce i-ați luat cizmele?
Bună pereche de cizme, spuse caporalul, priviți domnul căpitan ce fel de cizme au porcii ăștia de ruși. Sunt îmbrăcați mai bine decât noi, spuse caporalul arătându-mi bocancii lui scâlciați.
Este o dovadă că au o patrie mai bună ca a voastră, am spus.
Porcii ăștia n-au patrie, spuse caporalul, sunt niște animale.
Și animalele au o patrie, am spus eu, o patrie mai bună decât a noastră.
Soldații mă priveau fix, mestecând în tăcere bucățelele de pui din ciorbă. O pereche de cizme de astea ar veni cel puțin două mii de lei. Soldații dădeau din cap, ei, da, spuneau, o pereche de cizme ca astea, cel puțin două mii de lei, pe puțin. Și dădeau din cap țuguindu-și buzele.
Erau niște țărani români, iar țăranii români nu știu ce sunt animalele, nu știu nici măcar că animalele au o patrie, nu știu ce sunt acelea mașinile, că și mașinile au o patrie, că și cizmele au o patrie, mult mai bună decât a noastră. Sunt țărani și nici măcar nu știu ce înseamnă să fii țăran; legea Brătianu a dat pământ țăranilor români așa cum ai da o bucată de pământ unui cal, unei vaci, unei oi.
Știu că sunt români și ortodocși. Strigă trăiască regele, strigă trăiască mareșalul Antonescu, strigă moarte URSS, însă nu știu ce este regele, ce înseamnă mareșalul, ce e aceea URSS. Știu că o pereche de cizme costă cel puțin două mii de lei. Sunt niște țărani necăjiți și nu știu că URSS e o mașină, că ei se războiesc cu o mașină, cu mii de mașini, cu un milion de mașini.
Mareșalul Antonescu, am spus, are o sută de perechi de cizme mai frumoase decât astea.
O sută de perechi?
O sută, o mie, am zis, și mult mai frumoase decât astea. N-ați văzut cizmele mareșalului Antonescu? Din piele neagră, din piele roșie, din piele albă, cu rozetă de aur sub genunchi. Și cizmele lui Mussolini sunt frumoase, numai că nu folosesc la nimic. Nu sunt bune nici să mergi pe jos, nici călare. Sunt bune numai ca să stai la tribună, în timpul parăzilor, să vezi cum defilează soldații cu bocancii rupți.
După război, am zis, o să mergem să luăm cizmele mareșalului Antonescu.
Și a domnului Hitler, zise un soldat.
Și a domnului Mussolini, zise altul.
Toți au început să râdă.
Scena II. O, bietul Ivan! O, bietul Piotr!
Ploua de zile întregi, mareea neagră și profundă a noroiului Ucrainei urca încet către orizont. Noroiul se umfla încetul cu încetul, ca un aluat pentru pâine pus la dospit.
(…) Soldații germani care se întorceau de pe linia întâi a frontului, odată ajunși în bătătura satelor, își aruncau puștile la pământ, în tăcere. Erau acoperiți de noroi negru din cap până la picioare, aveau bărbii lungi, ochii adânciți în orbite, păreau ochi de floarea-soarelui. Ofițerii se uitau la soldați, la puștile aruncate și tăceau.
Războiul fulger se terminase. Acum începea războiul fulger de treizeci de ani. Războiul câștigat se terminase. Acum începea războiul pierdut. Iar eu vedeam cum în fundul ochilor stinși ai soldaților germani se năștea pata albă a fricii, o vedeam cum se mărește încet încet. Când germanul începe să se teamă, (…) aspectul său este jalnic, cruzimea sa este tristă, curajul său este disperat.
(…) Începură primele lecții deschise, primele exerciții de lectură în curtea colhozurilor. Singura dată când s-a întâmplat să asist la una dintre acestea a fost lângă Nemirovskoe. Apoi am refuzat să mai iau parte la astfel de exerciții de lectură. De ce nu doriți să participați?, mă întrebau ofițerii germani. E un experiment foarte interesant, sehr interessant.
Prizonierii erau aliniați în curtea colhozului. Ploua și prizonierii erau uzi până la piele. Stăteau acolo de câteva ore, în picioare, în tăcere, erau băieți blonzi, cu țeasta rasă, aveau mâini mari și bătătorite, aproape toți erau țărani.
La un moment dat intră în curtea colhozului un subofițer german însoțit de un interpret. Urma să se facă examenul de citire. Fiecare prizonier urma să citească cu voce tare un fragment de ziar – cine va trece cu bine examenul va fi repartizat ca funcționar la birourile lagărului; ceilalți, care nu vor trece, vor fi trimiși să lucreze pământul, să fie hamali sau la săpat șanțuri.
(…) Cinci prizonieri făcură un pas înainte, fiecare dintre ei întinse mâna ca să ia ziarul, erau numere vechi din Izvestia și Pravda, și începu să citească cu voce tare. Ploua și ziarele se îndoiau, fleșcăindu-se în mâinile prizonierilor care se împiedicau în cuvinte, pierdeau rândul, se bâlbâiau, greșeau accentele.
Halt!
Cei cinci prizonieri își ridicară ochii de pe ziar și așteptară. Cei care au fost respinși la stânga, cei care au trecut, la dreapta, acolo. Patru o luară în silă către stânga. În rândurile prizonierilor se auzi un râs tineresc, vesel și batjocoritor, un râs de țărani. O, sărmanii, ziceau prizonierii, o să vă trimită la șanțuri, să cărați pietre cu spinarea – și râdeau.
Urmară alți cinci – și aceștia se străduiră să citească bine, fără să stâlcească cuvintele. Halt! Cei cinci ridicară privirea, ștergându-și sudoarea cu ziarul. Voi trei, la stânga, voi doi, la dreapta!
O, biedni Ivan! O, biedni Piotr!, pietre, o să cărați la pietre, îi luau peste picior camarazii. Toți râdeau.
(…) Atunci când ultima tură de prizonieri ajunse la expirarea minutelor de lectură, colonelul se adresă aghiotantului. Numărați-i. Cei căzuți la examen erau optzeci și șapte, cei din dreapta erau treizeci și unu.
O să rămâneți aici până mâine, iar mâine veți pleca în lagărul de muncă, spuse aghiotantul grupului din stânga. Apoi se întoarse către grupul din dreapta, acela al reușiților, și le ordonă să se așeze în șir. Stânga împrejur, înainte marș!
Prizonierii se întoarseră și se puseră în mișcare, iar când se aflară în fața zidului de incintă, aghiotantul ordonă Halt!, și întorcându-se către echipa SS care se afla în spatele prizonierilor cu pistoalele mitralieră ridicate, își drese glasul, scuipă pe jos și strigă: Feuer!
La țăcănitul salvei, colonelul își trecu palma peste față, ca și cum s-ar fi șters de sudoare.
Ah, trebuie să curățăm Rusia de toată murdăria asta intelectuală. Țăranii și muncitorii care știu să citească prea bine sunt periculoși. Toți sunt comuniști.
Scena III. Câinii antitanc
Erau primele sate căzăcești pe care le întâlneam în marșul nostru nesfârșit, greoi către Est.
Cazaci bătrâni și bărboși stăteau în pragul caselor, se uitau cum trec coloane de transport germane și din când în când se uitau în sus, la cerul care se încovoia încet și delicat deasupra câmpiei nesfârșite, acel minunat cer al Ucrainei sprijinit la orizont de coloanele dorice ale norilor imaculați, izvorând din adâncul stepei purpurii de toamnă.
Câteodată, noaptea, mă îndepărtam de casa în care îmi găsisem adăpost și mă duceam să mă întind în lanul de grâu, undeva lângă sat. Haite de câini hoinari se apropiau flămânde de mine, mă adulmecau, dădeau din coadă, câini mărunți, corcituri ale Ucrainei cu păr gălbui, cu ochii roșii, cu picioarele strâmbe.
Stai blând, Dimitri – și mi se părea că vorbesc cu un om, cu un rus. Stai blând, Ivan – și mi se părea că vorbesc cu unul dintre prizonierii care se străduiseră să citească corect, care fuseseră admiși la examen, iar acum zăcea în noroi cu fața mâncată de varul nestins, acolo, lângă zidul de incintă, în curtea colhozului din acel sat.
Într-o bună zi nemții începură vânătoarea de câini. Inițial am crezut că s-au descoperit ceva cazuri de turbare și că se dăduse ordin de exterminare a câinilor. De cum intrau într-un sat, înainte de a începe vânătoare de evrei, începea vânătoarea de câini.
Grupe de SS-iști alergau pe străzi trăgând cu pistoalele mitralieră și aruncau cu grenade în nenorociții ăia de câini cu păr gălbui, cu ochii roșii și picioarele strâmbe, îi scoteau din grădini, din tufișuri, îi urmăreau fără milă peste câmpuri. Soldații germani intrau în case, scoteau câinii din ascunzători și îi omorau cu patul puștii.
De ce? Întrebați-i pe câini, răspundeau sec și îmi întorceau spatele.
Bătrânii cazaci râdeau pe sub mustăți, bătându-și palmele de genunchi. Săracii câini, spuneau, biedni sabaki, și râdeau malițios ca și cum le-ar fi fost milă nu de bietele animale, ci de bieții nemți. Bătrânele care stăteau în portița grădinii, fetele care coborau la râu după apă, copiii care se duceau să îngroape pe câmp animalele asasinate – toți aveau un surâs trist și malițios.
(…) Într-o dimineață mă aflam într-un post de observație a artilerie, ca să urmăresc de aproape atacul unei divizii de panzere. Era o dimineață limpede și rece, eu mă uitam înspre câmpul strălucind de brumă, și dintr-o dată am văzut coloana de tancuri ieșind din pădure și desfăcându-se în evantai pe câmpie.
(…) Tancurile, urmate de unitățile de asalt, pătrunseseră adânc în câmpia pustie când, dintr-o dată, dintr-o lizieră îndepărtată, țâșniră niște puncte negre, apoi altele și altele, se mișcau iute, dispăreau printre tufișuri, apăreau iarăși, din ce în ce mai aproape, venind iute în întâmpinarea panzerelor germane. Câinii! câinii!, strigau cu voce înspăimântată soldații din jurul nostru. Vântul aducea un lătrat vesel și feroce, lătratul unei haite ce urmărește o vulpe.
Panzerele începură să alerge în zigzag, trăgând cu furie. Păcănitul mitralierelor se auzea neted și ușor, ca un zăngănit de sticlă. Apoi se auzi bubuitul surd al unei explozii, apoi încă una, apoi altele, două, trei, cinci Panzere săriră în aer, șenilele de metal legănându-se în fântâni înalte de pământ.
Ah, câinii!, spuse generalul trecându-și palma peste obraz. Erau câinii antitanc, dresați de ruși să caute hrana sub tancuri. Erau aduși în zona unui atac iminent, ținuți flămânzi, iar atunci când panzerele ieșeau din pădure și se desfăceau în evantai pe câmp, soldații ruși eliberau haita flămândă, pașol, pașol.
Purtând pe spate o raniță cu exploziv, câinii alergau iute în întâmpinarea tancurilor să-și găsească hrana sub pântecul lor. Se vârau sub tancuri și tancurile săreau în aer. Die hunde! die hunde! strigau soldații în jurul nostru.
Și deveneau în fiecare zi și mai feroci, vânătoarea de câini continua cu o furie nemiloasă, iar cazacii bătrâni râdeau, lovindu-se cu palmele peste genunchi.
Într-o dimineață, i-am spus Sonderfuhrer-ului: Când o să-i omorâți pe toți, când n-o să mai fie nici urmă de câine, atunci băieții ruși or să vină sub tancurile voastre.
Ah, toți sunt din aceeași rasă, a răspuns, toți sunt niște fii de cățea.
Scena IV. Războiul copiilor
În toamna lui 1941 mă găseam în Ucraina, lânga Poltava. Regiunea era infestată de partizani. Păreau să se fi întors vremurile răscoalelor căzăcești.
Bande de partizani umblau prin pădurile și mlaștinile Niprului, împușcături și rafale de mitralieră porneau pe neașteptate din ruinele satelor, din râpi, din tufărișuri. Apoi se așternea tăcerea, acea tăcere plată, surdă, monotonă a imensei câmpii.
Într-o zi, un ofițer german trecea în fruntea coloanei sale de artilerie printr-un sat. Nu era picior de om, casele păreau părăsite de multă vreme. În grajdurile colhozului o sută de cai zăceau la pământ încă legați la stănoage, cu fânarul gol. Erau morți de foame.
Satul avea aspectul sinistru al satelor asupra cărora s-a năpustit furia represaliilor nemțești. Ofițerul privea casele pustii, paiele risipite pe prispe, ferestrele căscate, camerele goale și negre.
(…) Apusul era încă departe, însă primele umbre ale serii se îngroșau în frunzișul pădurii. Calul ofițerului era nerăbdător, arătând că este gata să o ia în galop după coloana care tocmai ieșea din sat. Ajuns în dreptul ultimelor case, ofițerul se ridică în scări, privind în spate. Drumul, piața, erau pustii, casele lugubre și goale. Ofițerul își duse mâna la frunte, apăsând-o pe ochi cu un gest plictisit.
Pe neașteptate o împușcătură îi șuieră pe la ureche.
Halt! Coloana se opri, o mitralieră de la bateria din coadă începu să tragă împotriva caselor din sat. După prima împușcătură urmară altele, focul partizanilor devenea tot mai viu. Doi artileriști fură răniți. La tunuri, strigă ofițerul, distrugeți totul. O furtună de obuze incendiare se abătu peste sat, despicând zidurile, spărgând acoperișurile, schilodind arobirii, ridicând nori de fum.
După scurt timp focul artileriei deveni atât de puternic încât satul se transformă într-un rug. Din mijlocul flăcărilor, un grup de partizani ieși cu mâinile ridicate. Împușcați-i, strigă ofițerul. După salva automatelor, coloana se puse în ordine de marș.
Tropotul cailor se îndepărta, topindu-se în noroiul drumului, când pe neașteptate o nouă împușcătură șuieră pe la urechea ofițerului. Bateria din coadă redeschise focul împotriva satului. Rare, dar regulate, împușcăturile străbăteau norul de fum. E numai o pușcă! Apoi, o umbră ieși alergând cu mâinile sus.
Soldații îl prinseră pe partizan. Ein kind! Era un puști, nu avea mai mult de zece ani – slab, zdrențăros, părul pârlit, palmele arse. Băiatul îl privea pe ofițer cu un aer liniștit, clipind des. Ofițerul avea și el un băiat acasă, la Berlin, un băiat de aceeași vârstă, poate Rudolf e cu un an mai mare. Doi pași mai încolo, interpretul aștepta atent, nervos.
De ce ai tras în soldații mei? Știi cine sunt germanii?
Apoi ofițerul făcu un gest și aghiotantul său își scoase pistolul din toc, luându-l de braț pe băiat.
Nu aici, puțin mai încolo, spuse ofițerul întorcându-se cu spatele.
