„In viata te poti bate cu 100 de oameni, nu cu un sistem”

Alexandru Matei este, probabil, cel mai bun percutionist roman contemporan. Are 57 de ani si conduce ansamblul de percutie al Universitatii de Muzica din Bucuresti, pe care l-a infiintat acum 20 de ani. Profesor, mentor si bricoler, Matei e un creator prin excelenta - isi face singur instrumentele si chiar mobila.

1

Alexandru Matei este, probabil, cel mai bun percutionist roman contemporan, desi nu doar atat. E si un om cu o energie fantastica pe care o transmite, de pe scena, publicului, in clasa studentilor si oricarui intra in contact cu el. Si sunt multi cei care o fac. Strabatand culoarele Conservatorului bucurestean catre Sala de Percutie, de la subsol, studenti si profesori deopotriva il saluta cu incantare pe profesorul Matei. Fiecare are parte de cateva secunde de cuvinte si zambete sau pur si simplu de o bataie prieteneasca pe umar.

Zilnic, la clasa, profesorul Matei descopera cate un sunet nou sau afla de cate un instrument de percutie pana atunci necunoscut. E tonic si rade mult. Reversul medaliei este ca si sufera mult. Ar vrea sa aiba puterea sa schimbe sistemul, sa faca sa fie un pic mai bine pentru oameni. Pentru studentii lui, pentru copiii lui, pentru pustii din satul Dealu Stefanitei din Maramures, carora le face opinci.

Suferinta lui, insa, e dublata de responsabilitate. Alexandru Matei isi face, zilnic, treaba impecabil. Cu entuziasm si pasiune, in “rezervatia” lui, cum glumeste citand un coleg, dedicat muzicii si formarii viitorilor instrumentisti.

E un om timid si modest, un creator din toate punctele de vedere – isi face singur instrumentele de percutie – un mentor si un bricoler, la propriu si la figurat. Aduna emotii si stari, ganduri, temeri, dorinte si le da drumul, exploziv, cu fiecare bataie de instrument.

L-am intalnit prima data pe scena Ateneului, la mijloc de octombrie, la spectacolul dedicat sarbatoririi a 150 de ani de Conservator la Bucuresti, cand a deschis concertul cu un fragment din Xenakis.

Peste o saptamana, la interviu, mi-a spus si povestea lui Iannis Xenakis, compozitorul grec nascut la Braila, care a fost urmarit toata viata de o drama: altcineva a murit in locul lui. In timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Xenakis, care la vremea respectiva traia in Grecia, a fost condamnat la moarte pentru ca participase la lupta impotriva trupelor britanice. Altcineva a fost executat insa in locul lui, iar el s-a putut refugia in Franta.  

Drama aceasta se regaseste in intreaga sa opera, de un tragism greu de redat prin instrumente, alaturi de sentimentul instrainarii, caci toata viata s-a mutat dintr-o tara in alta, explica profesorul Matei, care se poate lauda ca l-a cunoscut destul de bine pe Iannis Xenakis. L-a intalnit cu putin timp inainte de anul mortii (2001), cand au pregatit impreuna un concert la Sala Radio.

 

INFINITA LUME A PERCUTIEI

Dela0.ro: La cate instrumente stiti sa cantati?

Alexandru Matei: E o intrebare la care nu pot sa raspund pentru ca e similara cu intrebarea cate instrumente de percutie sunt. Iar eu nu stiu sa cant la toate instrumentele de percutie.

Si cate instrumente de percutie sunt?
Nu se stie. In momentul in care noi stam de vorba sunt convins ca cineva inventeaza un instrument nou. Plus ca exista si instrumentele de percutie traditionale, dar  la care noi nu avem acces.

Practic, percutia este cea mai dinamica ramura de instrumente?
Da. Instrumentele cu coarde sau cele de suflat sunt limitate, sigur ca se mai adauga cate o clapa, cate ceva. Ele evolueaza foarte mult sub aspect expresiv. Instrumentele din percutie, din fericire, inca nu sunt suficient descoperite, se descopera permanent instrumente noi si chiar ne consideram favorizati. Problema noastra este, insa, alta. Noi trebuie sa cantam ce scriu compozitorii. Noi descoperim destul de bine instrumentele, compozitorii, insa, nu prea au timp sa le descopere. Daca un compozitor invata instrumentele de percutie numai din dictionare,  fara sa treaca pe clasa de percutie, de exemplu, e pe un drum gresit. In urma cu multi ani am facut un concert al lui Xenakis, la Sala Radio, si Xenakis a stat tot timpul cu mine in sala de percutie sa vada cum suna  instrumentele si ce schimbari se pot face. Compozitorii adevarati chiar pun mana pe instrumente.

Va dau mai multa libertate instrumentele de percutie?
E un fel de a spune libertate, pentru ca libertatea asta presupune foarte multa cunoastere. Poti sa iti permiti un soi de libertate atunci cand cunosti un instrument foarte bine, pentru ca altfel poti sa bati campii.

 

NESANSA VIORII, NOROCUL TOBEI

Cum v-ati intalnit cu percutia si de ce ati ales-o?
Aaa, e o poveste lunga. Eu am terminat primele trei clase undeva langa Dej, intr-un sat, dupa care, in clasa a patra, am plecat la Liceul de Muzica de la Cluj.  Acolo am facut 4 ani de viola, pana in clasa a VII-a.

Viola?
Nu puteam sa fac vioara pentru ca ar fi trebuit sa incep din clasa I, nu puteam sa fac pian pentru ca ar fi trebuit sa incep de la 3 ani, asa ca m-au pus la viola. Numai ca fiind mic de statura si cu o mana foarte mica, eram in clasa a VII-a si cantam cu corzi de viola pe o vioara, care nici macar nu era intreaga (rade). Noroc ca stateam la internat si aveam prieteni foarte buni percutionisti. Mai studiam eu la viola, dar toata ziua eram in clasa de percutie. Si in clasa a VIII-a a trebuit sa iau o decizie pentru ca nu puteam sa continui cu viola si atunci le-am sugerat profesorilor sa ma treaca la percutie. Si asa am ajuns sa fac percutie. Iar dupa un an de zile a fost o conjunctura foarte fericita, am si plecat la un festival in Anglia, unde am fost cooptat intr-o orchestra internationala. A dirijat Leopold Stokowski, a fost un repertoriu superb si, va dati seama, numai dupa un an de zile de percutie, eram timpanist.

Deci ati studiat la Cluj.
Am studiat Liceul de Muzica si apoi la Conservatorul la Cluj. Apoi am cantat un an de zile in Filarmonica, eram student. In anul IV m-am angajt la Opera Romana cu actele in regula. Pe vremea aia terminai facultatea si primeai repartitie. Si am avut de ales la repartitie sa raman profesor la Cluj, la Liceul de Muzica, sau sa imi gasesc un post intr-o orchestra. Si cea mai buna orchestra pe care o aveam eu la dispozitie atunci era la Opera din Iasi. Si cum orice tanar viseaza sa fie mare artist, eu am zis profesor nu voi fi in viata mea, ma duc si cant in orchestra, ceea ce am si facut. Asa am ajuns eu la Iasi. Numai ca nu e cum vrei in viata. Si iata se implinesc 23 de ani de cand sunt profesor.

In ce an ati ajuns la Iasi?
In ’80.

Si cat ati stat?
Trebuia sa stau trei ani, dar am stat patru ani. Dupa trei ani de zile, cand se termina repartitia, directorul nu a vrut sa imi dea drumul, a spus ca e nevoie de mine acolo si ca daca mai stau un an imi da transferul. Si am mai stat un an si nu mi-a dat transferul, asa ca am plecat prin demisie. Si a fost o catastrofa pentru ca atunci am pierdut toate gradele pe care le aveam in orchestra. Eram insurat, aveam un baiat, iar copilului i s-a luat alocatia toata pe sase luni, iar inca sase luni jumatate din alocatie.

Si cum ati venit in Bucuresti?
Am venit in Bucuresti prin concurs. Am dat un concurs o data la Opera din Bucuresti, am luat concursul, dar nu am primit transferul de la Iasi. Dupa un an de zile nu a mai fost valabil concursul, am mai dat o data concursul, am luat concursul si mi-am dat demisia si am venit la Bucuresti. In ’84.

 

UN SISTEM ABSURD

In perioada comunista plecati des?
Nu chiar foarte des. Cu Opera mai plecam, am fost prin Italia, dar mai mult tot prin tarile sovietice.

Si cum era relatia cu regimul?
Imi amintesc de un turneu in Cehoslovacia, din opt instrumentisti, violoncelistei Anca Bartolomei nu i-a iesit viza. Si oamenii regimului erau foarte senini, pai nu-i nimic, spuneti si voi ca i s-a rupt piciorul sau ca nu a putut sa plece. Nu se punea problema ca noi nu putem sa cantam. Adica erau situatii caraghioase.

Ati cochetat vreodata cu ideea de a pleca din tara?
In primul turneu in care am fost eram elev, am fost in Anglia, am stat la festivalul acela vreo doua luni de zile, era prima mea sansa. Eram mic, mi-a trecut prin cap sa raman, eram in clasa a VIII-a. Totusi, asta este o optiune personala a fiecaruia. Si-atunci, ca si acum. Diferenta este ca acum daca te intorci inapoi nu te inchide nimeni. Puteam sa raman si in Italia, au fost cateva turnee cu Opera. Dar nu. Si nici azi nu as pleca din tara.

De ce nu?

Pentru ca depinde ce vrei de la viata. Si cei care pleaca astazi, pleaca din motive financiare. Sigur, atunci aveai si motivul politic, regimul era criminal. Am intalnit foarte multi oameni in Occident, si atunci si acum, care dupa ce si-au rezolvat problemele materiale si-au dat seama ca nu e mare lucru, ca viata nu e facuta doar din partea materiala, ba dimpotriva. La un moment dat eram in Franta si luam trenul si ne-am intalnit cu o romanca de peste 70 de ani, plecata de copil in Franta, realizata material foarte bine si care a plans o ora intreaga, ne invidia ca noi venim acasa. Venim, i-am spus noi, dar acasa nu e gaz, nu e apa calda. Si ce daca, a zis ea, as vrea sa nu am apa calda, dar sa fiu acasa. N-as pleca pentru ca nici acum pentru mine partea materiala nu este cel mai important lucru. Nici pe departe.

Dar care sunt cele mai importante lucruri pentru dumneavoastra?
Stiti cum e…cand incepi sa te bucuri de lucrurile mici, atunci de fapt incepi sa te bucuri de lucrurile mari. Sunt mult mai importante alte lucruri decat cele materiale. Eu stau intr-o garsoniera de 20 de metri patrati, cu Antonie care e in clasa a IV-a, si sotia mea – mai am un baiat care are 30 de ani – si e foarte bine pentru ca ne impacam foarte bine. Nu iti trebuie cinci camere ca sa te simti bine in familie.

 

UN SISTEM BOLNAV

Cum se traieste din percutie in Romania?
Se traieste cumva mai bine decat din alte instrumente, mai ales in conditiile astea in care, in loc sa se infiinteze orchestre si filarmonici, se desfiinteaza. Aproape toti studentii mei au cate o colaborare. Noi suntem aici in zona muzicii culte, dar mai mergi la o nunta, exagerez un pic acum, mai faci o formatie de hip-hop, de jazz, mai ajuti pe cineva. Mai sunt portite. La fagot sau la cor, unde sa te duci? Este foarte greu.

Cum sunt studentii dumneavoastra?
Finantarea pe student este o catastrofa pentru invatamantul romanesc. In momentul in care intr-o institutie, mai ales una vocationala, esti obligat sa ai cantitate, esti pe un drum gresit. Nu mai avem bani, bagam studenti mai multi, iar studenti mai multi inseamna automat sa scazi nivelul de calitate. La Cluj eram 100 de studenti in toata Academia de Muzica. Eu cred ca la noi in universitate acum, la cele doua facultati, sunt 1.000 de studenti. Reali eu nu cred ca sunt mai multi de 100. Acum sunt un pic mai dur, dar asta e adevarul. Si la mine la clasa, din pacate, a inceput sa apara cantitatea, desi inca am putini studenti. Sunt 12 studenti in ciclul de licenta si de master, deci inca foarte putini. Studentii in general sunt in regula, unii exceptionali, altii mai putin, unii mai slabuti, dar vor sa invete, altii pot dar nu vor. E destul de pestrita clasa, ca sa spun asa. Dar nivelul e dat de nivelul liceului de muzica, de unde vin din ce in ce mai slab pregatiti. Ajung intr-un sistem universitar, ar trebui sa ne ocupam de interpretare, dar ne ocupam mai mult de abecedar.

 

FASCINATIA  INSTRUMENTULUI

Ce presupune pregatirea la instrumentele de percutie?
Oooo! Constanta! Adica daca astazi nu studiezi deloc si maine studiezi 4 ore, nu inseamna ca ai studiat doua ore pe zi. Nu, nu, nu. Mai bine cate doua ore pe zi, decat munca in salturi. La percutie este foarte greu, poate mai greu decat la alte instrumente pentru ca si la noi s-a ajuns foarte sus. Obligativitatea este sa invete sa cante la toate instrumentele de percutie studiate. Iar daca cineva simte o atractie mai mare pentru un instrument, trebuie sa studieze in timpul lui.

Dumneavoastra de care sunteti mai atras?
Nu m-am gandit la intrebarea asta, pentru mine toate instrumentele sunt fascinante. Eu le descopar in fiecare zi. Adica un gong pe care il am de 30 de ani, maine dimineata sunt convins ca va suna cum n-a sunat niciodata. Dar cumva ma definesc mai bine in zona instrumentele ritmice, imi plac si vibrafonul si marinbafonul.

 

Compozitorii dumneavoastra preferati care sunt?
Compozitorii destepti, adica cei care stau de vorba cu instrumentul cand scriu cate o lucrare. Compozitorii preferati, e un pic greu de raspuns, in orice caz, tinand cont de lucrarile cu care am intrat in contact: Tiberiu Olah, Stefan Niculescu, din vechea garda, Myriam Marbe. Dintre noii compozitori Doina Rotaru, Dan Dediu, Liviu Danceanu, compozitori de valoare care au scris bine pentru instrumente.

Gasiti diferente intre generatiile de studenti de acum si cele de acum 20 de ani?

Gasesc, calitativ vorbind, un numar mic de studenti adevarati, cum eram noi odata. Sigur, treaba asta despre cum eram noi odata nu e bine, dar in profesia noastra lucrurile sunt destul de simple. Si acum ca si atunci, ca sa ajungi la un anumit nivel trebuie sa muncesti foarte mult. Din pacate, si aici ma refer la sistemul cultural, inainte de 1989 era bine, stiai pentru ce studiezi, stiai ca daca esti foarte bun vei ajunge intr-o orchestra foarta buna. Sigur, si atunci erau tampenii, ca faceai Conservatorul si daca nu erau posturi in anul respectiv te trimiteau sa faci cor la IMGB, dar acolo stateai doar o perioada. Pe urma, insa, iti gaseai post. Sistemul muzical functiona foarte bine, chiar daca nu aveam deschiderea pe care o au copiii acum. Acum, insa, ei fac parte dintr-un sistem ucigas, criminal.

E un diagnostic dur.
Liviu Danceanu (n.r.-compozitor contemporan, dirijor si publicist) avea o expresie, ca noi suntem un fel de rezervatie. Nu e deplasata expresia. Sistemul e de vina, sistemul educational e bolnav, cel cultural la fel. Mai sunt si altele. Eu ma refer la ce ma doare in primul rand. Nu intamplator elevii vin slabi pregatiti de la liceele de muzica. Ei vin slab pregatiti pentru ca sistemul educational este prost.

 

NU EXISTA SALVARE COLECTIVA

Si-atunci care este salvarea?
Eu sunt convins ca salvarea este individuala. Nu trebuie asteptata o salvare colectiva. Vorbim, totusi, de o facultate vocationala si un interes pentru tinerii acestia ar trebui sa existe, in conditiile in care se desfiinteaza orchestre si liceele de muzica sunt in cadere libera. Din pacate lucrurile nu sunt roz nici in tarile occidentale. Sistemul Bologna ne-a bagat in aceeasi oala pe toti. Nu stiu ce se poate face, eu astept sa ies la pensie.

Cand iesiti la pensie?
Rade. La 65 de ani (n.r. Alexandru Matei are 57 de ani), dar exista si pensia la cerere. Mie imi place foarte mult ce fac, dar nu ma mai regasesc in sistemul asta care e bolnavicios. Nu ma mai simt bine, chiar daca la noi la clasa se face perfomanta, chiar daca studentii abia asteapta orele de instrument sau urmatorul concert. Dar e din ce in ce mai greu.

Spuneti asta cu tristete.
Pai cu tristete pentru ca, chiar daca nu am visat eu cand eram tanar sa fiu profesor, ca profesori ne definim prin ce scoatem. In momentul in care tragi linie si vezi unde iti sunt absolventii tai dupa o viata de profesor, atunci iti dai seama daca ai fost un profesor bun sau nu. Eu pot sa trag si acum linie si sa ma gandesc ca am studenti in SUA, in Austria, Franta, Germania si in Romania in aproape toate orchestrele, profesori in scoli etc. Dar, repet, aici nu este o clasa de percutie particulara, este a unei universitati, universitatea nu e de capul ei, tine de un minister, ministerul nu e nici el de capul lui, tine de sistemul Bologna si de aici tragedia generala. Si de-asta sunt trist. De fapt sunt foarte vesel ca maine ma duc la pescuit in Delta si o sa stau vreo patru zile singur pe lac si asta o sa fie grozav.

 

MR. BRICOLAGE

Va place sa pescuiti deci. Ce alte pasiuni mai aveti?
De exemplu acum trebuie sa ma specializez in a face opinici. Noi avem o casa undeva la munte, in Maramures, si de Paste au venit copiii cu oua rosii, imbracati in costumele traditionale, dar in picioare nu prea aveau opinci. Erau cu adidasi, ghetute, iar cei cu opinci le aveau de musama. Si am intrebat pe cineva de ce nu au opinci. Pentru ca nu au bani sa le cumpere. Opincile de piele sunt foarte scumpe. Si atunci m-am dus la Valea Cascadelor (n.r. strada din Bucuresti), am cumparat niste metri patrati de piele, am invatat sa fac si acum trebuie sa fac vreo 15-20 de perechi de opinci pentru copiii din sat.

De la Valea Cascadelor va luati si materiale pentru instrumente?
Mai iau si de acolo. Asta depinde de ce imi trebuie.

Si ce instrumente faceti?
Pot sa fac si gonguri si chimes si tobite si o gramada de lucruri. Asta am invatat pe vremuri, cand eram inca elev, pentru ca nu aveam instrumente. Usor-usor mi-am dat seama ca instrumentele facute de mana au un sunet unicat. De exemplu am facut tobe tom-tom dintr-un trunchi din plop scobit pe dinauntru, piele de vitel si sistem de tras cu sfori.

Le folositi in concerte?
Un tom-tom facut de mine am folosit la Xenakis, la Sala Radio.

Suna mai tandru pielea?
Da, da. Este un sunet natural, cald. Si la timpane si la toate instrumentele membranofone pielea reda un sunet foarte incarcat in armonice.

Alte pasiuni, dupa pescuit si facut opinci?
Pai, am un atelier de tamplarie sus la Dealu Stefanitei, in Maramures, fac greble, scaune de muls vaca, tot ce inseamna bricolaj. Mi-am facut toata mobila din casa.

Aveti in Bucuresti mobila facuta la Dealu Stefanitei?

Si in Bucuresti. Locuiesc la kilometrul 0 si acolo am mobila facuta de mine.

Faceti sport?

Imi mai place sa merg cu bicicleta dimineata, intre 5.00 si 6.00, cand orasul e pustiu.

Domnule Matei, credeti ca Romaniei ii lipseste un proiect de tara astazi?
Da. E exact ce va spuneam vizavi de sistem. Adica invatamantul merge prost, in zona culturala lucrurile merg prost. Si toate astea pentru ca sistemul este prost.

Cum se schimba sistemul asta?
Sa stiti ca in viata te poti bate la modul serios cu unul, cu doi, cu trei sau cu o suta de oameni, dar nu cu un sistem. Si in momentul in care o tara are multiple sisteme bolnave…

Ce ramane de facut?
Eu va repet, salvarea este individuala. Si nu numai profesional. Ci si uman. Sa nu ne asteptam ca statul ocroteste familia, sau ca are grija de copii si batrani. Hai sa fim seriosi! Dar din pacate nu e bine ca salvarea este individuala, caci ne inchidem si devenim straini unii fata de ceilalti.

Fotografii de Zora Iuga.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.