Incursiune printre refugiati in Gara Keleti

Saptamana trecuta, colegul Iulian Andrei a fost in gara Keleti din Budapesta si a vazut "Exodul" refugiatilor. Lasa aici marturie o scurta introducere in acel univers care a inceput deja sa schimbe profund batrana Europa, divizand-o brutal intre umanisti si xenofobi. Mai e loc, totusi, pe insula extremistilor de centru?

0

S-a intamplat sa ajung in Gara Keleti pe cand refugiatii inca nu plecasera spre Germania – nici pe jos, nici cu trenurile. Toate rutele internationale erau pe atunci suspendate.

Era inspre noapte cand am coborat la statia de metrou care deserveste gara. I-am vazut: oameni, sute, poate mii, barbati, femei, copii, oameni unii langa altii, zacand pe paturile intinse direct peste asfalt. Totul era coplesitor – un tablou in viu a tot ce poate omul.

Erau acolo, erau toate acolo: mizeria, deznadejdea, speranta, marea frumusete, ura. Din subteran ieseau maghiarii care se intorceau de la serviciile lor. Unii intorceau capul, dar il intorceau degeaba, sirienii erau pretutindeni, unii isi strangeau narile sa nu le mai puta – era zadarnic, putea, cum ar fi putut fi altfel?

Dar, ca intotdeauna, cand e mult rau in jur, binele se repliase si el. Am vazut oameni care ii ajutau pe refugiati – mai ales pe copii. Se jucau cu ei, dansau cu ei, le aduceau banane si scutece, le puneau desene animate.

Timpul este prezent, chiar daca au trecut zeci de ore de atunci. Imi scot, deci, carnetelul de ziarist batran si scriu aceste cuvinte, in deschiderea unui text care va mai astepta pana cand se va potoli furtuna din suflet. Nu va mai fi atunci in actualitate? Cu atat mai mult, cu atat mai bine! Textul acela nu trebuie scris sub imperativul imediatului. Dimpotriva.

Scriu:

“Ce e uluitor aici: sa le vezi picioarele acestor oameni. Picioare de hobbiti alungati, picioare murdare, picioare obisnuite sa indure, picioare spalate la cismeaua din gara, caci nimeni nu urca incaltat pe patura sa de refugiat. Picioare, talpi, sandale rupte, pantofi rupti, munti de incaltari, ca in orice lagar.

Oamenii acestia nu se vor opri. Vor merge, vor merge, vor merge, pana la capatul sperantelor.

Sunt si fete patibulare pe aici, desigur, exista multi refugiati cu smartphone-uri, exista refugiati care joaca whist inainte de culcare!, dar si mai multi sunt copiii.

O fata isi deseneaza un sotron pe asfalt, si, in talpile goale, sare dintr-un patratel in altul. O vad de sus, de pe platforma garii. A ajuns la cifra 3.”

In fata problemelor refugiatilor, si umanismul si xenofobia par raspunsuri improvizate, fara prea mare legatura cu o realitate mult nuantata, in ambele sensuri.

Si tot in fata acestor probleme, alte lucruri pot parea de prisos. Nu sunt de prisos – caci Gara Keleti nu e singurul tablou in viu a tot ce poate omul. Mai sunt. Va recomandam alte cateva si saptamana aceasta.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Supunere

Nu sunt o mare fana a lui Michel Houellebecq, am citit tot ce a scris, unele carti mi-au placut mult, cum ar fi „Particulele elementare”, altele mai putin. Nu puteam, insa, sa ratez noua sa carte, despre care s-a tot scris si scris. Amicul de la care am luat-o cu imprumut m-a avertizat ca e cam extrem scenariul ei. Oare ce o fi insemnand asta, m-am intrebat. Stiam subiectul cartii, citisem cateva articole despre ea. Dar nu eram familiara cu tonul volumului.

Acum ca am citit-o am ramas cu un sentiment de lipsa de optiuni, de genul traieste-acum-cat-iti-mai-organizezi-singura-viata si chiar ma intreb daca si-a propus, printre altele, teribilul Houellebecq sa ne traga o palma peste ceafa. S-a scris despre roman ca ar fi zguduit deja Occidentul, ma tem ca e deja un pic supralicitat, sigur, cartea e buna, e intertextuala, e in stilul lui Houellebecq, e plina de referinte culturale si propune un scenariu un pic cam science fiction (genul chiar se cheama political fiction).

Asa ca cititi-o si spuneti-ne si voi ce credeti.

  • Un ziarist

De ce s-a facut Vlad Odobescu ziarist si ce a invatat din asta, cititi AICI.

  • Un articol

Informatia ar trebui sa te ajute sa intelegi lumea in care te misti. Dar ce te faci cand nu mai are sens si simti ca te plictiseste? Raspunsul intr-o analiza foarte buna AICI.

 

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • O amintire din 1 septembrie 2014

Pe strada Suvenirului, un tiganus de vreo opt ani, seminud, pretinde ca vorbeste la telefonul mobil. Tine o piatra lata la ureche si vorbeste la ea. Zice: „Razvanele, sa nu te fut eu in gat pe tine?”, apoi aparent nervos tranteste piatra si conchide: „Aseaaaaa”. Ma uit la el si incepe sa urle. Il intreb omeneste „Ce dracu’ ai, ma?” si-mi raspunde fireste „Du-te naiba!”. Si fuge.

  • A unsprezecea porunca

Cel mai drag prieten al meu mi-a propus candva o tema de meditatie: cum ar fi fost istoria lumii daca Decalogul ar mai fi avut o porunca. A unsprezecea: sa nu exploatezi! O propun mai departe.

  • Ce este istoria

Istoria nu e genetica. Istoria nu e nici demografie pura. Istoria nu e nici atat morala. Istoria nu poate fi dictata si nici prezisa, desi se repeta. Istoria opereaza cu nuante. Istoria e o suma de culturi si civilizatii, care se succed, se distrug, se saboteaza si se autosaboteaza, se tolereaza, se completeaza, se dezvolta, si nici macar asta nu e totul. Omul abia ce a dat Auschwitz-ul si Hiroshima, si nu se va opri. Traim in milenii diferite, desi suntem contemporani.

De aceea e atat de greu si atat de multi nu inteleg absolut nimic. Noapte buna, domnule Fukuyama. Istoria nu se sfarseste decat cand canta ultima Grasana.

Ca om simplu, care a pus piciorul in ultimele luni si in gara Keleti si pe pamantul sfant al milionarilor din Monte Carlo, pot sa dau marturie ca pretul bogatiei e foarte scump, ca lacomia trebuie, totusi, candva decontata, ca va fi. Cu cat mai mare lacomia, cu atat mai mare nota de plata.

Se va plati. Arareori o platesc vinovatii, dar de platit se plăteste.

  • Clandestinilor

O coloana sonora, AICI.

  • Intoarcerea acasa

Trecuse binisor de miezul noptii cand am descins in mahalaua Teilor zambind. Orientalizarea Europei?

Mahalaua mirosea sarbatoreste a saorma cu de toate. Era nunta in cartier, balade orientale se inaltau, deci, la ceruri si femei in haine sclipicioase dadeau – cum se da – din buric.Barbati cu mustata si fara le incurajau sa dea.

Europa nu stie, dar mahalaua noastra e mereu in avangarda. Aici, viitorul deja a inceput.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • „Scanteile” generalului Oprea

 

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.