Foto: Captură video Oameni și cărți / Libris.ro

Iată că Mircea Cărtărescu nu-i condamnat la expunere publică doar toamna, în preajma Premiilor Nobel. Când o militantă anti-vaccin precum Olivia Steer îi ține lecții publice de gramatică scriitorului – supărată mai puțin pe gramatică (totuși) și mai mult pe îndemnul la vaccinare lansat de literat -, Mircea Cărtărescu își poate face loc în titlurile publicațiilor și iarna.

Știm prea bine câtă frivolitate zace în societate românească. Poate n-ar fi rău să încercăm să profităm de această frivolitate. Și dacă tot e atâta interes, zilele acestea, în jurul celor spuse și scrise de Mircea Cărtărescu, am zis să ne întoarcem – la Pixul cu mină – la una dintre cărțile frumoase apărute în România anul trecut, pentru a-i cunoaște pe poeții și poetele lui Cărtărescu.

E bine că suntem racordați la dispute publice actuale, precum cea iscată recent între scriitorul de cărți Cărtărescu și scriitoarea de postări pe Facebook Steer. Dar e bine să ne-apucăm și de literatura ceva mai serioasă. Am putea începe, de pildă, cu volumul „Creionul de tâmplărie” (Humanitas, 2020).

În „Creionul de tâmplărie”, printre cele mai frumoase pagini sunt cele de „memorii”: rânduri în care Mircea Cărtărescu, el însuși poet, își amintește de scriitorii pe care i-a cunoscut pe drumul vieții, îndeobște poeți și poete. 

Sunt portrete în câteva tușe, care merită să fie citite și apoi recitite – iar, cel puțin unele, să nu fie uitate. La ce inflație de vedete publice fără identitate și fără operă avem, numele acestor poeți și poete pot fi măcar un început de reașezare.

Poate că Mircea Cărtărescu în dezbatere cu Olivia Steer e un succes cert de audiență. Dar întâlnirile lui Cărtărescu, dincolo de Olivia Steer, par să poarte semnificații valorice mai consistente decât simpla dimensiune a audienței.

Iată, așadar, poeții și poetele lui Mircea Cărtărescu – fragmente. Vă recomandăm, ca de fiecare dată, să încercați să-i cunoașteți mai bine pe toți cumpărând cartea și citind-o integral. 

ÎNTÂLNIREA CU POETUL IOAN ALEXANDRU

Cu „părintele” Ioan Alexandru m-am întâlnit la Cochirleni, la practică agricolă. Treceam în anul al doilea de facultate, când am fost duși cu toții o lună la cules struguri în podgoria de la Cochirleni, unde-am fost cazați în clădirile scunde ale unei foste cazărmi. Fetele stăteau într-un dormitor, băieții în altul, asta teoretic, căci nu trecuse prima săptămână și nu se mai știa care al cui dormitor e. La struguri eram duși cu niște remorci trase de tractoare și, odată intrați în vie, trebuia să culegem strugurii Afuz-Ali, cu boabe uriașe, chihlimbarii, pe care-i așezam delicat în lădițe pentru export. Era în 1978.

Grupa noastră avea doi instructori diametral opuși și care fire, și ca înfățișare. Primul era profesorul de filozofie marxistă Traian Podgoreanu, băiat de viață ce se afișa doar în slip și vorbea adeseori măscări, brunet ca tăciunele, și poetul Ioan Alexandru, profetic și grav, cu o privire înfrigurată de om care-a primit o mare misiune pe pământ.

„Părintele”, cum îi spuneam cu toții, era un roșcovan spelb, voinic, cu trăsături aproape grotesc ardelenești, cu accent puternic în vorbire. Spinare lată și gârbovă, costum uzat, deschis la culoare, cu cămașa mult descheiată. 

Când intram cu Podgo în vie, ne țineam numai de bancuri. Nu culegeam mai nimic. (…) În schimb, în diminețile în care eram păstoriți de părințel, știam ce avea să urmeze. Poetul ne așeza roată în jurul lui pe iarbă și, timp de o oră, ne ținea o predică în toată regula. Vorbea avântat, cu gesturi de amvon, privea către cer de parcă i-ar fi zâmbit de acolo o cohortă de îngeri nevăzuți.

Ne îndemna să ne-grijim de sufletul nostru, ne spunea că Roman Melodul (de care nu auzise nimeni) era cel mai mare poet al lumii, și că Baudelaire a fost unul de mâna a doua. Fetelor le recomanda să-și păstreze fecioria ca pe bunul cel mai de preț, recomandare tardivă, din păcate, pentru cele mai multe dintre colegele noastre. 

În mai toate metaforele lui de sorginte vădit apocaliptică apărea Mielul și, în general, oițele erau presărate prin toate luminișurile predicilor sale atât de avântate.

ÎNTÂLNIREA CU MIRCEA IVĂNESCU

Pe vremuri eroii erau cei ce luptaseră fie cu spada, fie cu pana. Lor li se înălțau statui, ei erau exemple pentru copiii națiunii. Azi nu mai există eroi și-a dispărut sentimentul nobil al admirației. Azi ura și disprețul, sentimentele dintotdeauna ale celei mai josnice pegre, ale celei care a căpătat gură în medii și pe internet și exprimă acolo zilnic fără vreun merit sau vreo competență, sunt singurele ce se dezlănțuie ca să schimbe lumea noastră în infernul pe care-l trăim zi de zi.

Nu l-am cunoscut cu adevărat pe Mircea Ivănescu. L-am văzut doar o dată, în tinerețe, într-un amfiteatru plin. Era un om mărunt, cu un fel de ceață peste trăsăturile feței. Avea mâini remarcabile, care mi-au rămas în minte. Am schimbat câteva vorbe fără să-mi treacă prin minte că aceea avea să rămână singură noastră încrucișare pe pământ.

ÎNTÂLNIREA CU VIRGIL MAZILESCU

Am fost, în iarna lui 1979, la lansarea volumului Va fi liniște, va fi seară al lui Virgil Mazilescu, la librăria de la Scala. Ningea greu, se lăsase noaptea și farurile mașinilor de pe Magheru te orbeau. Așteptam afară, în fața librăriei, sporovăind cu câțiva poeți optzeciști, dintre care doar unul sau doi debutaseră deja. Era o atmosferă mondenă, lumea venea ca să se vadă, să mai schimbe noutăți.

Mazilescu era un poet încă tânăr, foarte la modă, și eu, care nu-l văzusem niciodată, așteptam să deslușesc în mulțime, în lumina tremurătoare a nopții, pe cineva care să semene cu poezia mazilesciană pe care-o știam deja bine din primul său volum. 

„Uite-l”, îmi zice Madi, colega mea de facultate, ce avea să devină poeta Mariana Marin, și ochii ei cafenii, migdalați, se aprind deodată. Madi avea să rămână, până la moartea lui Mazilescu, și apoi până la propria ei moarte tragică, nu o admiratoare, ci mai degrabă o preoteasă a cultului poetului ce se lansa în seara aceea. A devenit și iubita lui într-o vreme, pentru că în boemă dragostea se împărtășește prin trup și poezie cu aceeași înfrigurare. Amândoi acești poeți nefericiți au ars lumânarea la ambele capete, topindu-se înainte de vreme odată cu ea.

Și iată-l pe Mazilescu, trecând printre noi, fără să ne-arunce nicio privire, bărbos, ursuz, cinic, cu un aer de duritate care m-a contrariat. Nicio legătură între figura sa și versurile elaborate intelectual și emoțional, aducând cu Kavafis, când cu Pessoa, din Va fi liniște, va fi seară. Mi-a fost de la-nceput antipatic și așa avea să-mi rămână până la capăt. N-am intrat în librărie, așa că nu știu cine-a vorbit la lansare, nici ce-a spus Mazilescu. Nu m-am dus să iau autograf pe cartea lui.

Un foarte tânăr poet, discipol obedient al maestrului, s-a dus cu cartea la el și a ieșit iarăși afară, în zăpada fleșcăită din fața librăriei, citind autograful, nedumerit și melancolic. S-a apropiat de noi, care tropăiam de frig, și ne-a întrebat: „Băi, ce-nseamnă chestia asta, ‘boule’, e-n franțuzește, nu-i așa? Parcă glob, sferă… Ce-o fi vrut să spună Mazilescu? S-o fi referit oare la poezia lui sau a mea?”. „Ia să vedem”, i-am zis, și am citit dedicația.

Cu litere lăbărțate pe-o pagină-ntreagă, Mazilescu îi scrisese doar atât: „Boule, învață de-aici să scrii poezie!”.

ÎNTÂLNIREA CU NICHITA STĂNESCU

Unii colegi ai mei se lăudau că-l cunosc pe Nichita personal, că-l frecventează, și-ntr-adevăr pierdeau nopțile în Piața Amzei, unde poetul ținea casă deschisă, înconjurat de o camarilă întreagă. Traian Coșovei, pe-atunci prietenul meu cel mai bun (și căruia-i port și azi cea mai tandră afecțiune) mă ducea câteodată, foarte rar, pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, ca să cunosc și eu fauna ce se-nvârtea acolo în jurul doamnei Miți, un fel de zeiță a locului.

Așa i-am văzut pe Ahoe (poetul Tudor George), pe Florin Pucă, pe Mazilescu, pe Eugen Jebeleanu (care avea masă rezervată la care mai lăsa uneori, generos, să stea și tinerii poeți ca noi), pe Ioana Crăciunescu și mulți-mulți alți boemi celebri. Cu Nichita am stat doar de vreo două ori la masă, dar am fost prea timid ca să scot vreo vorbă-n prezența lui. Gândiți-vă: cum să scoți un cuvânt măcar când stai la masă cu Eminescu? Abia peste câtva timp m-am aflat mai mult în prezența lui.

Îmi aduc aminte că eram la Onești, la „Zilele Călinescu”, manifestare culturală la care vreo treizeci de ani s-a adunat toată suflarea scriitorimii române (era un profesor inimos acolo, Constantin Th. Ciobanu, care organiza evenimentul). Venise și Nichita Stănescu, care-și lansa ultima carte de versuri, Opere imperfecte, la o librărie locală.

Am fost și noi la lansare, foarte emoționați, Nichita nu era doar poetul nostru preferat dintre contemporani, era eroul nostru. I-am cumpărat cartea, care costa o avere și, după ce coada imensă la autografe s-a mai subțiat, m-am așezat și eu frumos la rând, cu volumul la piept.

Ajuns în fața lui Nichita, m-am străduit câteva secunde să scot banderola cărții, care nu voia să alunece odată. Poetul s-a uitat amuzat la mine, cu ochii lui albastru-cenușii, foarte îndepărtați, apoi mi-a zis: „Bătrâne, nu se face așa. Dă cartea la mine ca să-ți arăt cum se face”. Și deodată a înșfăcat-o, și-a băgat degetul sub banderolă și a smuls-o cu brutalitate. Aluzia era evidentă. Apoi mi-a scris ceva și a semnat mare și expresiv.

Am și acum cartea în biblioteca mea, cu tot cu banderola sfâșiată.

ÎNTÂLNIREA CU MARIANA MARIN

Mariana Marin mi-a fost colegă de an la facultate și una dintre cele mai dragi prietene. E de necrezut cât de puternică era prezența ei pe atunci: o frumusețe „brâncovenească”, zdravănă și brună, o minte ironică și lucidă, care amenda imediat meschinăriile, pescuitul în ape tulburi, compromisurile de orice fel. Și-n același timp un deplin suflet de poetă, animat de aceeași fervoare pentru poezie de care noi toți eram contaminați pe atunci.

De pe-atunci bea destul de mult și trăia din plin, dar nu vicios, ci cu un fel de robustețe, de „zdrăvenie” care-i stătea bine. De-atâtea ori am plecat de la cursuri împreună și-am tăbărât la Negoiu, la Union sau la Capșa, unde-am stat ore-n șir la un pahar de votcă sau de coniac, vorbind numai și numai despre poezie.

Pentru Madi, poezia era o chestiune de viață și de moarte. Poet nu era cel care scria poezii, ci cel care trăia în poezie, care își trăia poezia până la ultimele consecințe. Nu dădea doi bani pe nimic altceva. (…) Trebuia s-o accepți așa cum era: excesivă în toate, dar mai cu seamă în admirație, nesăbuită și autodistructivă.

ÎNTÂLNIREA CU TRAIAN T. COȘOVEI

Prin Traian am descoperit un nou stil de viață, la care m-am străduit o vreme să mă adaptez. Hălăduiam zile în șir prin torpoarea orașului, ne cățăram pe vechi și ruginite locomotive cu aburi, băteam Podul Grant, ne întorceam în centru, unde beam pepsi pe terasa de la Dunărea.

Îmi împrumuta cărți de poezie, poeți americani din generația Beat, pe care apoi îi comentam cu superioritate: „Bătrâne, păi să fi publicat noi acolo îi rădeam pe toți”.

De câte ori îi citeam vreun poem de-al meu, îmi spunea: „Când îl publici, să atașezi la el și o lamă de ras, să-și taie confrații venele de disperare”. Îmi spunea și el „poante” pe care avea de gând să le bage în poeme. Alteori îmi povestea despre femei, iar eu, un începător, mă străduiam să țin minte câte ceva. În privința asta, Traian era în același timp un sentimental și un cinic, adică îmi plângea pe umăr despre marele lui amor și în același timp găsea din când în când câte o „dămuță”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.