Deprofesionalizarea presei din România a fost în ultimul deceniu una dintre cele mai dezbătute teme în spațiul public.
Spunem deprofesionalizare și ne gândim la patronii de presă care fac ce doresc cu entitățile media pe care le stăpânesc sau la publicațiile branșate la publicitatea de stat sau la instituțiile de presă care calcă în picioare regulile meseriei. Ne mai gândim, poate, la reporteri nepregătiți și la lipsa conținutului relevant, de interes public.
Rareori spre deloc, însă, discutăm public despre o altă manifestare perversă a deprofesionalizării – pendularea jurnalistului între presă, comunicarea politică și administrație.
Facem știri despre jurnaliștii care lasă presa pentru diferite poziții publice sau în solda partidelor, dar nu mai găsim resurse de dezbatere atunci când aceiași jurnaliști revin în presă după perioade mai lungi sau mai scurte petrecute la Guvern, prin campania electorală a unui prezidențiabil, prin vreo instituție a statului, pe la Cotroceni sau în staff-ul unui birou parlamentar.
Într-un ipotetic registru al intereselor din presă, toate aceste mișcări profesionale ar trebui totuși asumate, consemnate și aduse în permanență la cunoștința publicului. Care are dreptul fundamental să știe dacă jurnalistul care i-a livrat vreo informație sau alta a fost sau este arondat unei structuri partizane.
Transparența actului de presă nu înseamnă doar acționariat la vedere și declararea surselor de publicitate. Înseamnă și un cod deontologic care să stipuleze clar că jurnalistul aflat într-o situație de conflict de interese (orice fel de conflict de interese) trebuie să-și precizeze public calitatea.
În mod evident există nuanțe și nuanțe care fac diferența de la caz la caz. Uneori, lipsa de opțiuni într-o meserie atât de instabilă precum jurnalismul te poate împinge să iei o decizie greșită. Alteori poate să fie o decizie luată din convingerea că ai încheiat conturile cu presa după o perioadă lungă în care nu ți-ai găsit loc nicăieri.
Dar cum facem să deosebim astfel de situații punctuale de cele în care e vorba strict de interese personale și de bani? Și cum stabilim că o situație e mai digerabilă decât alta?
Sunt întrebări care necesită o discuție și răspunsuri publice. Pentru că în presa din România nu a existat niciodată o dezbatere clară pe acest subiect. S-a mers pe burtă, într-un du-te / vino care a scos jurnaliști din redacții, i-a purtat (ca simbriași) prin sedii de partide sau ministere, apoi i-a readus în media de parcă nimic important nu s-ar fi întâmplat.
Un jurnalist aflat în echipa de campanie a unui prezidențiabil care continuă să semneze texte în calitatea sa de jurnalist are vreo obligație de transparență față de public? E în regulă ca el să se prezintă jurnalist în același timp în care consiliază vreun politician sau meșterește la strategii de comunicare partizane? Deprofesionalizarea presei înseamnă și toate aceste lucruri.
În urmă cu cinci ani unui reporter Dela0.ro i s-a propus să facă parte din echipa de campanie a unui candidat la prezidențiale. Discuția a fost scurtă, pentru că lucrurile erau clare: acceptarea unei astfel de poziții ar fi însemnat renunțarea cu totul la presă. Nu exista (pentru reporter) opțiunea întoarcerii la jurnalism după o lună, două sau trei de campanie politică.
Cum i-ai fi explicat cititorului această scurtă oprire? Cum s-ar mai fi putut asigura cititorul că îți faci meseria cu obiectivitate? Cum te-ar mai crede cititorul că urmărești în toate situațiile interesul public și nu un viitor (sau prezent) interes propriu? De ce nu ar crede cititorul că tot ce semnezi nu e decât o încercare de a-ți pregăti următoarea plecare?
Sunt întrebări pe care un jurnalist ar trebui să și le pună. Sunt răspunsuri la care publicul are dreptul.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Libertatea de exprimare
Ce mai înseamnă ea astăzi în era rețelelor de socializare? Care sunt limitele?Ar trebui să existe limite? Ce este acceptabil și ce nu? Sunt teme puse în discuție de cei de la Der Spiegel într-un articol de neratat care e de găsit .
Un editorial despre un președinte care știe că are toată puterea. E poate testul cel mai bun pe care-l poate primi un politician.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
O carte
Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie, de Jonathan Coe. Editura Polirom.
Un festival de teatru (care urmează)
Festivalul Caleido. Detalii AICI.
O carte în limba franceză
La promenade. De Robert Walser, la Gallimard.
Un film documentar
Cold Case Hammarskjöld. Selecționat în acest an pentru Premiile LUX, oferite de Parlamentul European. Urmăriți când apare în cel mai apropiat cinematograf de lângă dumneavoastră. O să vă uimească acest caz.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Observații după primul tur al prezidențialelor
