Acesta nu este un rezumat al activității prezidențiale întreprinse de Klaus W. Iohannis. Nu este nici măcar un portret cu lumini și umbre al mandatului său.

Suntem chemați însă, ca jurnaliști, la (a avea) memorie – și ceea ce ne amintim din președinția lui Klaus Iohannis e mai degrabă conturul adesea absent al unui șef de stat care a plutit suveran deasupra societății.

Memoria noastră este, desigur, parțială – doar o bucățică a vremurilor care ne-au trecut. Dar ea nu e mai puțin importantă, pentru că oferă o perspectivă asupra epocii Iohannis care, chiar fiind parțială, e totuși adevărată.

Klaus Iohannis vrea al doilea mandat, ni-l cere la urne, într-o cursă prezidențială cum n-a fost alta de insipidă și previzibilă. Actualul președinte aleargă într-o cursă aproape câștigată dinainte, infinit diferită de confruntarea electorală din 2014.

Poate că judecăm președinții-în-funcție-care-candidează cu mai multă exigență. Dar și moștenirea lor e mai grea decât a celorlalți prezidențiabili – pentru că, în cazul lor, e vorba despre ce-au crezut, spus și înfăptuit deja în calitate de președinte.

Sunt câteva lucruri care rămân cu noi și memoria noastră la acest mijloc de toamnă în care evaluăm candidații pentru fotoliul de la Palatul Cotroceni.

Sunt mici flash-uri de acțiune prezidențială a domnului Iohannis în primul sfert de mandat pe care nu le putem lăsa în urmă. Și-am luat ca unitate de referință doar primele 15 luni ale președinției sale, când energia instituțională a fost la cote mai bune decât în celelalte care au urmat.

» Ne amintim, de pildă, cum în ianuarie 2015 președintele Iohannis susținea vesel că ministrul Transporturilor face parte din Consiliul Suprem de Apărare a Țării, pe care președintele îl conduce. Ministrul numit nu face parte.

» Ne amintim, de asemenea, cum în mai 2015 președintele Iohannis a decorat un medic cercetat pentru luare de mită. Cu Ordinul „Meritul Sanitar” în grad de Cavaler.

» Ne amintim și că în februarie 2016, în plin proces de evacuare a televiziunilor familiei Voiculescu din clădirile confiscate de stat (pe fondul unei sentințe definitive), președintele Iohannis a condamnat public acțiunile ANAF, numindu-le „abordări heirupiste”.

» Ne amintim, în culori vii, și prieteșugul politic cu Gabriel Oprea din primul an de mandat. Iohannis și-l construia pe liderul UNPR ca aliat, o alternativă la Victor Ponta. Așa ajunsese Oprea să zburde nestingherit la vârful puterii și să se facă „punte între Palate”. În 2015, generalul cu patru stele circula în peste 1500 de ocazii cu antemergător, în regim de coloană oficială, și împărățea cu real succes peste rețeaua academică de impostori pe care o construise în zona instituțiilor de siguranță națională (justiție, servicii de informații, ministere).

» Ne amintim, de asemenea, cum în octombrie 2015, la moartea polițistului Bogdan Gigină, produsă în timp ce deschidea coloana ministrului Gabriel Oprea, președintele Iohannis n-a zis nimic despre contextul întâmplării. A vorbit la o săptămână după accident, subliniind comunicarea defectuoasă a instituțiilor implicate și evitând o discuție pe fondul faptelor.

» În context, ne mai amintim și cum mergea președintele Iohannis, fără să-și facă prea mari probleme, la întrunirile Academiei de Științe ale Securității Naționale (fondată de Gabriel Oprea), un organism-fantomă care reunește laolaltă o multitudine de personaje din sfera instituțiilor de forță (cărora le oferă, desigur, rente pe viață).

Și dacă cele pe care ni le amintim n-au fost suficiente, aflați că ne mai vine uneori în gând și ziua în care președintele  Klaus Iohannis a apelat la o cale judiciară extraordinară de contestare a unei sentințe definitive, într-un proces vizând proprietatea unei case din Sibiu.

Procesul durase 16 ani și se încheiase irevocabil cu neplăcuta concluzie că dreptul de proprietate al familiei Iohannis asupra imobilului decurgea dintr-o procedură care implicase acte falsificate. De pe urma casei, Iohannis câștigase într-un deceniu peste 300.000 de euro, au arătat mai multe anchete Rise Project.

În cele din urmă, contestația în anulare introdusă de avocații președintelui Iohannis a fost respinsă – dar impresia unui șef de stat care nu acceptă deciziile justiției din propria țară a tot rămas.

Sunt alte și alte lucruri care pot fi reamintite și spuse din perioada primului mandat al lui Klaus Iohannis. Pe cele pozitive le va sublinia, negreșit, chiar candidatul în campania prezidențială care urmează.

Și fiecare va cântări pentru sine cum înclină balanța.

A făcut Klaus Iohannis suficiente lucruri pentru a fi reales? Probabil că nu – dar câți ar îndrăzni astăzi să spună că Victor Ponta ar fi fost o opțiune mai bună?

Va face Klaus Iohannis suficiente lucruri pentru a lăsa ceva palpabil după un al doilea mandat? Din nou, mai degrabă nu – dar câți ar îndrăzni astăzi să spună că Viorica Dăncilă ar fi o opțiune mai bună?

Mai sunt, evident, și alte opțiuni electorale – doar că ele există mai degrabă pe hârtie decât în realitate, niște siluete statistice fără un contur prezidențial definit.

Domnul Dan Barna, prezidențiabilul USR, e atât de important în peisaj încât până și în propriul partid dezbaterea intensă a zilelor noastre e despre candidatura lui Nicușor Dan pentru Primăria Capitalei. Alegerile locale sunt programate în 2020. Cele prezidențiale bat la ușă.

Domnul Mircea Diaconu, candidatul Pro România-ALDE, e o caricatură. Nu una atât de sinistră ca Alexandru Cumpănașu, candidatul crimelor de la Caracal – dar, totuși, de refuzat fără remușcări.

Domnul Theodor Paleologu, candidatul PMP, nu vede nici măcar delațiunile la Securitate ale tovarășului său de drum politic Traian Băsescu – cum am putea miza pe buna sa vedere în orice altă chestiune?

Acceptarea lui Klaus Iohannis se construiește, de ani și ani de zile, pe inacceptabilul întrupat de adversarii săi politici.

Adevărul e că nici măcar Klaus Iohannis nu-și poate probabil explica norocul chior care l-a lovit.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

O sută de zile de protest
O călătorie prin cele trei luni de proteste care au marcat Hong Kong-ul. Și câteva întrebări despre cum va arăta viitorul în această zonă. 

Un serial
Este vorba de Mindhunter, o “expoziție” de criminali în serie, tehnici de interviu și metode a înțelege cum operează un psihopat presărate cu personaje diverse împinse în situații limită. Totul pe o coloană sonoră pe măsură.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

O carte
Îți vând un câine, de Juan Pablo Villalobos, Editura Paralela 45.

O altă carte
Orașul în mantie purpurie, de Asli Erdogan, Editura Polirom.

Încă o carte
Falco, de Arturo Perez-Reverto, tot la Editura Polirom.

Și încă una (pentru doamne și domnișoare, mai ales)
Cât de greu poate fi?, de Allison Pearson, Editura Polirom.

Încă una și gata
Eugenia, de Lionel Duroy, Editura Humanitas.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Întrebări pentru domnii Papahagi, Neamțu, Baconschi, Voinescu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.