Primul volum din opera auctorială a președintelui – publicat la editura Curtea Veche în toamna prezidențialelor din 2014 – este cel în care Klaus Iohannis (pe atunci candidat la funcția supremă în stat) se prezintă în fața românilor.
Vorbim de un Iohannis în viziunea lui Iohannis însuși, așadar. De ce e important să apelăm astăzi la această auto-descriere? Pentru că – dat fiind profilul public al președintelui aflat în funcție, rezervat în declarații, mai degrabă absent – citit după cinci ani volumul dă o mărturie despre cine e și ce vrea Klaus Iohannis.
Am publicat un prim episod rezultat după lectura volumului Pas cu pas.
Acesta este al doilea – și în el se vede, parcă și mai bine decât în episodul anterior, solemna mulțumire de sine a actualului președinte.
Cum personajul a tot tăcut în ultimii cinci ani, am fost curioși să (re)vedem ce e în mintea sa, cum gândește Iohannis despre sine, despre țara noastră și viitorul ei (chiar dacă „Pas cu pas” e un volum în care rolul principal e jucat de administrarea orașului Sibiu, unde Iohannis a fost 14 ani primar).
Iată ce am văzut.
Iohannis știe ce solidarizează oamenii: un lider politic cu o prezență activă
Observ de la o vreme cum reacționează oamenii, ce-i face să bată în retragere și ce-i motivează, de ce aleg să se solidarizeze cu un anumit tip de model și să rămână opaci la altul. Cred că ceea ce îi coalizează pe oameni în jurul unui lider este nevoia de o prezență activă, care să profileze și să promoveze ceea ce ei prețuiesc.
Iohannis, ocupând o funcție (cea de primar al Sibiului), constată că a știut dintr-o dată aproape tot
Nu este pentru nimeni o noutate faptul că eu nu sunt om care să vorbească foarte mult. Însă, chiar fără să pun întrebări, oamenii vin la mine și îmi comunică tot felul de lucruri. Așa a fost mereu. Când am devenit primar, mi s-a întâmplat un lucru interesant: am știut dintr-o dată foarte mult, aproape tot, și până astăzi așa a rămas.
Și este normal: primarul trebuie să știe foarte multe pentru ca să poată lua decizii bune pentru oraș. Oamenii vin de la sine să-mi spună tot felul de lucruri. Și lucruri importante pentru mine, și lucruri care nu sunt neapărat de interes. Însă eu absorb toată informația și cred că o gestionez bine. Fiecare lider ajunge să degaje un stil personal, deci presupun că acesta este stilul meu.
Iohannis și fântânile arteziene
Mi-a plăcut mereu ca, pe lângă funcționalitate, orașul să degaje un aer de calm și de armonie. Majoritatea oamenilor care au vizitat Sibiul în ultimii ani s-au lăsat magnetizați de această atmosferă, pe care orașul a început să o degaje din nou, după o perioadă de somnolență și decădere. Îmi amintesc foarte clar, de exemplu, că atunci când am ajuns primar, Sibiul avea doar două fântâni, niciuna funcțională.
Am considerat că fântânile sunt un loc de recreere, de liniște, care dau o notă foarte plăcută unei zone. Așa că am decis să le recuperăm. Sibiul are acum 13 fântâni arteziene, atât de multe încât cineva s-ar putea întreba dacă nu este cumva o tradiție pe care am trezit-o la viață. Nu, este vorba numai de mici artificii care să-i lege pe oameni într-un mod mai plăcut de orașul în care trăiesc.
Iohannis și turismul
Turistul normal din ziua de astăzi este foarte pretențios: vrea să ajungă foarte repede și foarte comod la obiectivul pe care și l-a propus să-l vadă, deci este nevoie de autostrăzi, aeroporturi, comunicații foarte bune, totul până foarte aproape de obiective. Iar la fața locului vrea să identifice condiții decente: nu doar pensiuni curate și cu mâncare bună, ci și drumuri bine întreținute.
Vrea să se poată plimba, să existe apă curentă, să nu dea peste canalizare cu probleme. Să existe condiții bune nu numai în pensiune ci în întreaga zonă, chestiune care de multe ori ține de infrastructură, în tot ce are ea mai concret.
Iohannis, mediul universitar și schimbarea radicală
Dacă ar fi să compar o universitate din România cu una din Statele Unite, aș spune că prima diferență dintre ele este determinarea ceva mai mare a studenților americani de a învăța. Nu știu cum stau acum lucrurile într-o universitate, dar când am fost eu student (n.r. – la Fizică, la Cluj), am învățat, însă fără să mă simt apăsat de dorința de a acumula.
Cred că America este mai diferită de Europa decât de Japonia! Poate că arătăm la fel din punct de vedere fizic, dar în rest suntem total diferiți. Faptul că studenții de la noi nu au o motivație care să-i orienteze către performanță nu este doar un fapt izolat. Cred că întregul climat din societatea noastră merge pe o cale greșită. Când am venit cu mesajul – nou și pentru oamenii din partid, și pentru strategi – că vreau să generez schimbare, n-au prea înțeles ce spun.
Eu vreau să schimb tot, inclusiv atitudinea societății față de ea însăși. Mi se place că ne complacem într-un dolce far niente și că preferăm să ne plângem, în loc să muncim ca să schimbăm lucrurile. Iar acesta este un aspect vital. Ca să ai o societate motivată, trebuie să ai oameni motivați, iar pe oameni începi să-i motivezi încă din școală. Mai târziu va fi mai greu, deși nu imposibil.
Iohannis se credea considerat starul politicii locale, de aceea găsea just să primească numeroase personalități din lumea diplomației
Este adevărat, am intrat în legătură cu personalități importante din lumea diplomației și pentru că eram considerat starul politicii locale din România. Oricine venea în România trecea și pe la mine.
Și Guvernul a trimis foarte multe delegații la Sibiu. Ca orice guvern, vrea să le arate oaspeților străini ceva deosebit, așa că delegațiile sunt trimise în Maramureș, în Moldova și în Sibiu. În Maramureș văd Cimitirul Vesel, în Moldova vizitează mănăstirile, iar în Sibiu se întâlnesc cu un primar sas!
Ce i-a prezis Julio Iglesias lui Klaus Iohannis
Prin natura lucrurilor, fiind unul dintre actorii principali din viața comunității, am întâlnit și demnitari, și oameni de cultură, și artiști, și monarhi, chiar și cântăreți pop. Dintre ultimii, îmi aduc aminte de Julio Iglesias, pe care îl pomenesc și pentru că m-a amuzat foarte tare o predicție de-a lui despre viitorul meu politic (…). Era un om deschis; îmi aduc aminte că am stat vreo două sau trei ore la povești.
M-a întrebat cum e să fii primar, cum au loc alegerile. Nu cunoștea pe nimeni, nici din Sibiu, nici din România. După vreo două ore mi-a spus: „Dumneavoastră o să fiți președintele României! Am cunoscut sute de politicieni la viața mea. Știu cum arată un viitor președinte.” N-am mai primit, între timp, asemenea profeții.
Klaus Iohannis și fondurile europene
Percepția potrivit căreia România nu a reușit să atragă suficiente fonduri europene se datorează guvernărilor ineficiente pe care le-am avut și le avem în continuare. Ceea ce fac municipalitățile sau județele sunt proiecte pe axa de programe operaționale regionale și aici fondurile vor fi consumate fără probleme în proporție de 100%.
Noi suntem performanți în acest sector (…) Cred că această disparitate dintre ceea ce se întâmplă la nivel local și ceea ce (nu) se întâmplă la nivel guvernamental este legată de mecanismele prin care sunt aleși decidenții. Primarii sau președinții de consilii județene sunt aleși direct.
Ei au o presiune directă, vor să performeze și, ca urmare, performează. Membrii din Guvern nu sunt aleși de nimeni. Ei sunt numiți, de multe ori pe criterii mai degrabă politice decât pe criterii legate de eficiența managerială. Am văzut cu toții recent câteva exemple de miniștri care nu au performat absolut deloc, cu excepția aparițiilor la televizor. Și aceste lucruri au efecte foarte grave.
Iohannis și cum era să nu afle că Sibiul a primit propunerea să fie capitală culturală europeană
Discuția cu privire la proiectul „Sibiu CCE” (n.r. – Sibiu Capitală Culturală Europeană) se purtase în diferite cercuri, și în Luxemburg, și la București, și la Sibiu, iar hotărârea de a invita Sibiul să devină Capitală Culturală Europeană a fost luată la Luxemburg și i s-a transmis oficial, în decembrie 2003, Ministerului Culturii din România.
Numai că Ministerul Culturii din București, condus la acea vreme de domnul academician Răzvan Theodorescu, a uitat să ne comunice acest lucru. Și în ianuarie 2004 m-a sunat domnul Guy Dockendorf – Director General în Ministerul Culturii din Luxemburg, cel care a fost piesa centrală a legăturii cu Luxemburgul – și m-a întrebat: „Ce faceți, de ce nu răspundeți la scrisoare?”. „Ce scrisoare?”. „Păi, v-am invitat să candidați cu noi, să fiți Capitală Culturală Europeană”. Evident, nu auzisem nimic despre așa ceva. Mi-a spus despre ce este vorba și apoi am întrebat la minister. „Da, sigur, am uitat”.
Iohannis nu a fost invitat de români la semnarea Tratatului de Aderare al României la Uniunea Europeană. Dar a participat – l-au invitat cei din Luxemburg
Anul 2005 a avut o însemnătate foarte mare, istorică aș putea spune, fără să exagerez: a fost anul în care s-a semnat Tratatul de Aderare a României la UE. Pe 25 aprilie, participam la semnarea Tratatului, în cadrul unei ceremonii care a avut loc în Luxemburg, țară care deținea, la acel moment, Președinția UE. Îmi amintesc un lucru curios: se pregătise semnarea tratatului și Guy Dockendorf m-a sunat și m-a întrebat dacă vin la semnare.
Și i-am spus: „Da, dacă e cazul, vin, numai că Guvernul nu m-a invitat.” „Nu-i nimic, te invit eu”, mi-a zis el și așa am ajuns la semnarea Tratatului de Aderare al României la UE ca invitat al Ministerului Culturii din Luxemburg. În mănăstirea în care s-a semnat – un loc frumos, cu o curte interioară acoperită – eu am stat împreună cu delegația luxemburgheză. Guvernul României nu m-a considerat important.
