Istanbul, magnificul. O poveste si-o inmormantare

Andrei Craciun a fost la Istanbul pentru a-i lua urma sultanului Suleyman Magnificul, cel mai important lider din lume in secolul al XVI-lea (a domnit intre 1520 si 1566). Ce viata a mai avut si Magnificul! Ce intrigi de iatac, o, la cate nu se deda nevasta-sa, Roxelana, ce crime pasionale, o nebunie – de i-au facut turcii de la Kanal D serial mare, frumos, succes international in peste patruzeci de tari.

Vlad Stoicescu a fost la Istanbul pentru a calca pe urmele cortegiului funerar al lui Ahmet Ertegun, mogulul care a schimbat pentru totdeauna destinele industriei muzicale, fondand Atlantic Records si aducandu-i sub reflectoare pe Ray Charles si Rolling Stones. Intr-un fel, si pasii acestia au fost facuti tot pentru o nevasta. O cheama Mica si, daca experimentul comunist nu si-ar fi instalat laboratoare si in Romania, ar fi ramas Ioana Maria Banu, nevasta aviatorului Stefan Greceanu.

Am mers la Istanbul, fiecare din motive diferite, fara a ne da seama ca suntem in cautarea aceluiasi lucru. In cautarea amestecului de vitalitate si optimism care a ridicat cel mai mare oras al Turciei din cenusa imperiala si l-a propulsat in randul megalopolis-urilor globale.

Amestecul poarta, si in urbea sultanilor, acelasi nume ca peste tot – ambitie – si e vizibil pretutindeni pe malurile Bosforului, de la periferiile din tabla si beton ale jumatatii asiatice la miezul globalizat din centrul orasului, acolo unde cele doua continente care au marcat istoria Istanbulului se inclesteaza precum placile tectonice din adancul oceanelor.

Si Suleyman, si Ertegun sunt, in fond, doua povesti despre ambitia ridicata din colbul Anatoliei si trimisa sa cucereasca lumea veche. In Istanbulul de astazi, si urmele primului, si amintirea ultimului s-au cam estompat, dar mostenirea lor continua sa sufle in panzele velierelor care taie apele nelinistite ale Bosforului.

 

Sultanul. Povestea

Nu am plecat spre Istanbul la inceputul anilor `90, n-am adus nici blugi, nici mohair de la turci, mai ales ca eram in scoala primara pe atunci. Cand te-ai nascut in anii `80, ca mine, copilaria are gustul gumelor Turbo, nu ai ce sa mai faci. E o oarecare melancolie la mijloc. Dar uite ca treceau anii si tot tineam vestul.

Ce Istanbul?! Ma asteptau Parisul, Londra, Roma, Barcelona, largile bulevarde, vitrinele, totul. Imi renegasem copilaria (naivitati!) si ii dadusem deja toata dreptatea lui Emil Cioran: dintre toate imperiile lumii, numai otomanii au lasat in urma doar gunoi. Eram fanatic, progresist, poate chiar socialist stiintific. Ma apara istoria insasi! Stateam inca de veghe la portile Vienei, traiam previzibil intre un cliseu si o prejudecata. Pe scurt, eram un dobitoc.

Faceam, alandala, fara rigoare, inventarul acestor cuvinte: ciubuc, bacsis, spaga, pesches, salvari, slapi, bairam, rapirea din Serai, giugiuc, sugiuc, giugea, ibric si poate chiar buric, baliverne, naiba sa le ia! Ce sa caut eu la Istanbul? Bineinteles, mai era si Orhan Pamuk.

„Viata cea noua” a fost,  in anii austeri ai studentiei (fiecare student sarac  ar trebui sa aiba dreptul sa-si ucida camatareasa, macar in vis), cartea mea preferata, nu as gresi, nici macar nu as exagera, daca as spune ca am trait in autobuzele din aceasta carte fermecata, insa nici macar Pamuk nu putea sa mai salveze orasul.

Il respingeam aprioric si, gandeam, rational: doar de la Istanbul venea insuportabila cultura a adevarului relativ, intotdeauna negociabil, tot ce detestam mai mult. Viata nu este un bazar, cum sa o risti la alba-neagra?

 

O pisica obeza, doi turci nemuritori

Dar acum, cand sunt aici si vad Bosforul si da in parg lumina sfarsitului de august, unde sa ma mai duc, unde sa fug de frumusetea, de cadana aceasta, nenorocita? Tac si ma imbat cu tot aurul leganat in galioane incolo, pe Marmara. Istanbulul: aici se sfarseste lumea, dar tot aici incepe, mereu incepe. Ciudat loc: aici unde alfa intalneste omega, dar chiar nu are nicio importanta – caci suntem in afara timpului.

Sunt crestin, ei imi vor spune necredincios, si recunosc: nu am simtit nimic nici in Moscheea Albastra, nici in muzeul Hagia Sofia. Sunt colosale, desigur, cu toate secolele din urma lor, dar tot in Domul din Koln mi-as lasa sufletul. Vin apoi orele rugaciunilor, iti inalti privirea catre minarete si te gandesti ca indiferent ce profet venit din desert ai urmat, cerul nu s-a schimbat.

E groaznic de cald, cald ca in infernul lui Dante. La Istanbul, Europa intalneste Asia – asa scrie in ghidurile pentru turisti, insa este fals. Aici, Europa este cucerita, recucereste si se lasa din nou cucerita, intr-un joc infinit de seductie si ura.

O pisica obeza incearca sa se catere pe o lada de gunoi, nu reuseste, cade, renunta, naduseste si se intinde definitiv la soare. Alaturi, doi turci isi joaca tablele si isi fumeaza narghileaua. Orasul asta clocoteste, baskanii isi fac averile, credincioasele isi acopera trupurile intr-un mister pe care nu il vom mai castiga niciodata, peste tot numai contraste!, si turcii astia doi isi joaca tablele cu o indiferenta care continua sa ma fascineze si sa ma inspaimante.

Au burti proeminente, parca sunt doua baclavale, par sa nu dea doua lire pe cantitatea optima de grasimi, hidrati de carbon, vitamine si ce i se mai cuvine unui organism sanatos. Ma intriga ca nu le vad mormintele pe umeri. Sunt aici, fara varsta, imuni, ma gandesc. Pisica obeza deschide, pe jumatate, un ochi verde.  Vad turcii nemuritori, dar vad si zgaraie-norii. Finantele mondiale isi fac de cap la Istanbul.

 

Imperiul si-a sfarsit siesta

Am nimerit, cateva clipe, dar puteau sa fie si cateva veacuri, aici, stiti deja, e totuna, pe contrasens intr-o multime careia, inexact cum sunt, ii voi spune cata frunza-cata iarba. Ma simt pierdut, sunt ca un jucator falit in noaptea in care i-au intrat numai carti proaste.

Ancorez in Palatul Topkapi, trec de Poarta Fericirii, vad sabia lui Stefan cel Mare (ce mica e!), dar si pe cea a lui David si simt maretia fugii din Egipt in toiagul lui Moise, ma ratacesc in harem. Credem ca stim, dar nu stim istorie. Otomanii acestia veniti de la cort, care acopereau pamantul cu covoarele lor, au stapanit lumea.

 

Totul este, credem, explicabil – militar, politic, economic, social, religios, cultural. S-au si dat explicatiile, mari, grele, savante, desi adevarul este, ca de fiecare data, mai simplu: invinge acela care lupta cel mai mult pentru victorie (nu cel mai bun, nu cel mai drept, nu despre morala e vorba aici).

Nu trebuie sa fii specialist in idei globale ca sa intelegi ca Turcia nu mai este „omul bolnav al Europei”. Secolul XIX s-a sfarsit de mult, Imperiul si-a terminat convalescenta, este din nou in expansiune.  Gata cu siesta!

 

El e Aladin, Aladin!

Eu beau o bere, Aladin bea un rachiu. E beat Aladin. E musulman, dar bea, religios vorbind, turcii nu sunt fanatici, imi spune, si eu il cred. E beat, dar nu e prost Aladin. E fericit, de ce sa nu fie?, dar nu e mai fericit decat era acum zece-cincisprezece ani, si nu doar fiindca pe atunci inca juca Hagi, nu. Mare figura esti, Aladine! Pupa ziaristele noastre, face spirite cu ele, mai-mai sa scoata o lampa.

Imi tine, in aparte, o lectie despre libertate si patriotism, imi vorbeste despre Mustafa Kemal (asa ii spun turcii de rand marelui Ataturk) si despre cum s-au vandut conducatorii de acum americanilor. Daca ar sti el, mi-ar canta din Hotel Cismigiu, mi-ar recita din Chirila, asta ar face: „Americanii-s de vina, futu-i in gura sa-i fut!”. Dar nu stie. Vede insa dincolo de zgaraie-nori:  toate acestea nu exista, totul e credit, suntem ai lor, gata!

Aladin insa nu vrea sa fie al americanilor, el vrea sa ramana turc si numai turc, nu ii trebuie lui nici Uniunea Europeana (cele mai recente sondaje de opinie arata ca turcii nu mai sunt de acord cu aderarea la UE), el vrea sa fie liber. Liber! Stiu eu ce inseamna liber? Nu stiu. Si iar:  americanii-s de vina, ei cu banii lor, au venit si au corupt tot, au stricat familiile, au intaratat pe musulmani contra crestinilor si a evreilor, ca sa ii tina dezbinati si sa ii poata controla.

Americanii  i-au luat lui Aladin libertatea, asta au facut, dar stiu ce face el pe banii lor?, stiu?, stiu?, aia face! Da, da, aia! Ii spun cateva nume de politicieni turci din ultimul deceniu, de fiecare data da din cap, ii neaga, si-mi raspunde: „American”. Are, la 42 de ani, trei fiice. Munceste, face pe chelnerul si pe clovnul ca sa le tina in scoli: „Eu am invatat pe strada, ele trebuie sa invete din carti”.

Ce sa ii zic eu lui Aladin? Nu ii zic nimic, desi il inteleg. Te inteleg, Aladine ca traiesti ca in Hotel Cismigiu: ai dreptate, e gunoi si e curve, da` si alea vrea bani. Si daca vreti sa stiti, daca vreti adevarul pana la capat, cuvantul „shakadam”, facut celebru de interpretul Tarkan, nu inseamna nimic in limba turca. E o interjectie si ea, acolo.

 

Ertegun. Inmormantarea

La poalele cartierului Uskudar, ale carui contururi impadurite se vad, peste intinderea de apa, din partea europeana a Istanbulului, e o agitatie – iata un gand de om alb, vorba lui Radu Cosasu – asiatica. Ai trecut Bosforul, de-acum esti deja dincolo, peste granita care desparte doua continente si parca nimic din ceea ce se intampla in vechiul Constantinopol nu te mai poate atinge.

O ploaie violenta s-a abatut peste Istanbulul european, sunt fulgere deasupra palatelor si moscheilor de pe Batranul Continent, au fugit pana si pescarii de pe Podul Galata sa se adaposteasca din calea norilor, dar soarele continua sa straluceasca violent deasupra pantelor abrupte ale Uskudarului. Nicio urma de ploaie, desi peste Bosfor natura e dezlantuita. Ce-or fi cautat sultanii acolo, ce Cassandre misterioase i-or fi impins sa viseze la cuceririle vechiului Bizant si, mai departe, la portile Vienei?

E o retorica inutila, desigur, dar nicaieri nu se mai simte parca mai pregnant diferenta dintre doua lumi aduse laolalta. Doua lumi care, vorbind aceeasi limba – iar asta era suficient pentru Mustafa Kemal, „Turcia e tara celor care vorbesc acelasi grai” obisnuia sa spuna –, sunt divizate pana si de clima, desi se afla la o aruncatura de bat una de alta.

Si ce ironie ca Ahmet Ertegun sa fie inmormantat chiar aici, unde memoria intinderilor nesfarsite ale Anatoliei este oricum mai aproape decat cea a campiilor de la Kosovo Polje, care au gazduit acum cateva sute de ani batalii decisive in campaniile otomane de subjugare a Balcanilor.

Si ce ironire ca de la primele pante ale strazii Huseyin Baykara sa se strecoare, printre crapaturile de vegetatie, semetul Istanbul european, cu aglomerarea sa sufocanta de istorie.

 

Cuirasatul la bordul caruia a capitulat Japonia

De aici, de la poalele Uskudarului, de la intrarea serpuitoare de pe Baykara, a plecat in 2006 cortegiul funerar al lui Ahmet Ertegun. S-a mai oprit doar sus, dupa un drum istovitor, la vizuina calugarilor musulmani – chiar asa se cheama, in traducere libera –, intr-o curte patrata care gazduieste mormintele mai multor membri ai familiei.

Povestea Ertegunilor e, intr-un fel, povestea tinerei republici turce si a ambitiilor sale, mostenite integral de la imperiul care a precedat-o. Nascut in 1923, Ahmet si-a trait doar prima parte a copilariei la Istanbul, mijlocul anilor ’30 gasindu-l deja la Washington, acolo unde tatal sau fusese numit ambasador al Turciei.

Unul dintre consilierii de seama ai lui Mehmet al VI-lea, al 36-lea si ultimul sultan otoman, Munir Ertegun, tatal, avusese intuitia istorica de a se alatura idealurilor promovate de Mustafa Kemal si sprijinise decisiv abolirea imperiului. Mai multe functii diplomatice in Elvetia, Franta si Marea Britanie il pregatisera pentru postul din capitala americana, de altfel ultimul pe care l-a detinut.

Munir a murit in 1944, la Washington, iar trupul sau neinsufletit a fost adus la Istanbul in 1946, dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, intr-o demonstratie de respect si forta fara precedent: cuirasatul USS Missouri, care asigurase in urma cu un an de zile scena capitularii Japoniei, a transportat sicriul lui Munir la Istanbul.

Trupele americane au urcat, probabil, aceleasi pante spre cimitirul familiei Ertegun, unde decenii mai tarziu aveau sa fie adusi si fii: Nesuhi, baiatul cel mare indragostit de pictura suprarealista si de lucrarile lui Victor Brauner (dupa moartea sa, Muzeul Guggenheim din New York a si gazduit o expozitie a artistului cu tablouri din colectia lui Nesuhi Ertegun) si Ahmet, deja aureolat ca fiind una dintre cele mai importante figuri ale industriei muzicale ale secolului.

 

Vaduva

Povestea lui Ahmet, pe scurt: dupa moartea tatalui a ramas, alaturi de fratele Nesuhi in America, fondand legendara marca Atlantic Records si aducandu-i sub lumina reflectoarelor pe Ray Charles, Otis Redding, Aretha Franklin, Led Zeppelin, The Rascals, Eric Clapton sau Rolling Stones. In 1961, Ahmet s-a casatorit cu Mica, un fost model Dior despre care nu se stiau prea multe si care avea sa ajunga, peste ani, unul dintre cei mai importanti designeri de interior din New York.

Mai tarziu, la inceputul anilor ’70, Ahmet a sprijinit decisiv infiintarea legendarei echipe de fotbal New York Cosmos, convingand la mijlocul deceniului fotbalisti precum Pele, Chinaglia sau Beckenbauer sa joace pentru clubul american.

Povestea Micai primea o expunere publica de proportii abia in 2012, dupa ce o stire din presa britanica a fortat curiozitatea jurnalistilor: vaduva lui Ahmet Ertegun dona mai bine de 30 de milioane de euro Universitatii Oxford, pentru a fonda un program academic care sa poarte numele familiei.

Mica este, de fapt, Ioana Maria Banu, fiica lui Gheorghe Banu (ministru al Sanatatii in Guvernul Octavian Goga), fosta sotie a aviatorului roman Stefan Greceanu, fugita din Romania pe 30 decembrie 1947 cu trenul regal al lui Mihai I. Stabilita initial in Elvetia, ulterior in Canada, Mica a fost model al Casei Dior in anii ’50. Ajunsa la New York, l-a cunoscut pe Ahmet la resedinta ambasadorului turc la ONU, s-a indragostit si a ales. In 1961, s-au casatorit.

Patruzeci si cinci de ani mai tarziu, Mica, inconjurata de Tarkan, Kid Rock si Abdullah Gul (actualul presedinte al Turciei, ministru de externe al republicii in decembrie 2006, la momentul funeraliilor) urca pantele de pe Huseyin Baikara.

Era decembrie, luna in care pana si Istanbulul obliga paltoanele sa iasa din sifoniere, iar Ahmet se ducea pentru totdeauna alaturi de Munir si Nesuhi, tatal si fratele, alaturi de ceilalti Erteguni care au trait ultimele clipe ale Imperiului Otoman si le-au construit pe primele ale Republicii.