Panait Istrati și Nikos Kazantzakis, în URSS, în 1927 | Muzeul Național al Literaturii Române

Se împlinesc, curând, 103 ani de la producerea unuia dintre evenimentele semnificative ale secolului trecut: Revoluția din Octombrie, insurecția bolșevică prin care Lenin și acoliții săi au preluat puterea, practic actul fondator al Uniunii Sovietice.

La Pixul cu mină încercăm întotdeauna să aflăm (ce s-a întâmplat) și să înțelegem (cum a fost posibil). Ne întoarcem la doi scriitori care au crezut cu patimă, pentru o vreme, în comunism: la românul Panait Istrati și la grecul Nikos Kazantzakis. Cum a fost ziua în care cei doi au mers să-l vadă pentru prima dată pe creatorul realismului socialist în literatura sovietică, Maxim Gorki?

Am mai scris despre brăileanul Istrati: aici sau aici sau aici

Marele său prieten Kazantzakis, cretanul, l-a cunoscut chiar în Rusia, în 1927, pe când Revoluția bolșevică împlinea doar zece ani. 

Au tot călătorit împreună (și cu partenerele lor de viață) prin Uniunea Sovietică, ba chiar au fost și în Grecia împreună.

În 1929, drumurile lor s-au despărțit în fața unui hotel din Moscova. Istrati se trezise, văzuse că din visul unei revoluții care să îi ridice și pe oropsiții lumii se născuse o birocrație venală și coruptă, înțelesese chiar și că în față nu pot fi decât lagărele, nedreptatea continuă și sângele. Revoluția era pierdută. 

Comunismul, între fals și religie

Istrati se întoarce la Paris și scrie o carte tulburătoare: Spre o altă flacără. După șaisprezece luni în URSS. Spovedania unui învins

La acea oră Istrati era unul dintre marii scriitori europeni – cuvântul său avea greutate. Cartea a fost un pionierat: o disidență sonoră la bolșevism, mărturia copleșitoare a unui om care văzuse înaintea tuturor – și a lui Silone, și a lui Koestler, și a lui Gide – falsul.

Istrati a deschis o listă strălucită de intelectuali care s-au trezit din visul comunist și au înțeles că era un coșmar. 

Auto-orbirea lui Kazantzakis a durat. Întors din Rusia, și el a scris o carte foarte frumoasă: Jurnal de călătorie. Rusia. Este confesiunea unui credincios, care vedea în proletariat un nou Dumnezeu, în Lenin un nou Hristos și în Revoluția bolșevică singura cale spre mântuire. 

Cartea lui Kazantzakis este și o excelentă explicație pentru cum a fost posibil bolșevismul: a funcționat întocmai ca o religie. 

Istrati și Kazantzakis s-au regăsit epistolar târziu, în ultimii ani de viață ai scriitorului din Brăila, pe când acesta agoniza, bolnav de plămâni, părăsit de toți vechii prieteni după ce denunțase minciuna comunistă. Istrati a murit în aprilie 1935, pe când Kazantzakis călătorea în Extremul Orient.

Iluzii spulberate

Desprinderea lui Panait Istrati de comunism a fost totuși mai lentă decât am fi tentați să credem citind Spre o altă flacără. A mai avut o vreme iluzii, acestea fiind spulberate definitiv abia după ce a devenit el însuși ținta atacurilor și calomniilor propagandiștilor Kremlinului, care l-au demonizat în presa din URSS și din toată Europa, mai ales de la Paris, pentru că ʺa trădatʺ.

Istrati însă nu trădase comunismul, ci acesta în sine se dovedise o trădare a tuturor idealurilor pe care le clamase. 

Istrati a înțeles că nu mai poate adera la nimic în afara suferințelor semenilor săi. Ultimele scrisori dintre Kazantzakis și Istrati sunt încărcate de melancolie, tandrețe și regrete. 

Din Jurnalul rusesc al scriitorului grec care l-a dat literaturii universale pe Zorba, cele mai frumoase pagini sunt, poate, chiar cele despre Istrati.

Îi face – din câteva tușe – un portret generos acestui mare hoinar și risipitor de frumusețe, căutător de prietenie și sinceritate. Istrati a fost unul dintre marii atleți ai libertății care au existat cândva pe pământ și Kazantzakis a înțeles asta. 

În jurnalul său rusesc este descrisă întâlnirea lor cu Maxim Gorki, scriitorul comunist care pentru amândoi era un idol. 

De altfel, în toată lumea Istrati era cunoscut drept un Gorki al Balcanilor, așa cum l-a prezentat Romain Rolland, într-o extraordinară prefață la cartea care l-a impus în literatură: Chira Chiralina.

În continuare, am folosit chiar pagini din cartea Jurnal de călătorie. Rusia, de Nikos Kazantzakis (traducere din limba greacă de Ion Diaconescu, prefață de Vladimir Tismăneanu), publicată la editura Humanitas în anul 2015.

CÂT CREDEA ISTRATI ÎN CAUZA MUNCITORILOR: CE A FĂCUT ÎNAINTE SĂ-ȘI TAIE GÂTUL ÎNTR-O GRĂDINĂ PUBLICĂ DIN NISA

Într-o zi, în ianuarie 1921, s-a săturat să mai rabde de foame și să se chinuie și a hotărât să-și curme viața; și-a luat așadar briciul și a intrat într-o grădină publică din Nisa să se sinucidă. Înainte cu doi ani îi scrisese lui Romain Rolland o scrisoare de douăzeci de pagini, în care îi povestea viața lui, amărăciunea vieții lui și dorința arzătoare de a asculta un glas prietenesc și de a strânge mâna unui om adevărat.

Marea pasiune a lui Istrati a fost, toată viața, aceasta: să găsească un prieten. Peste dragostea pentru femei, peste bogății și glorie, prietenia joacă în viața și opera lui Istrati rolul cel mai însemnat, de o importanță supremă. Să se dăruiască unui prieten, să i se dăruiască unui prieten, să străbată împreună marea aventură a vieții, nedespărțiți.

De multe ori căzuse în dulcea capcană, dar prietenii l-au trădat; și iarăși a rămas Panait singur-singurel în pustiul neomenos. Îi scria, așadar, deznădăjduit, prietenului său spiritual, singurul care rămăsese statornic, neprihănit, în mijlocul patimilor ce sfâșiau în bucățele și înjoseau Europa (n.m. – Kazantzakis se referă la Rolland și atitudinea acestuia, în timpul Primului Război Mondial, când a scris Au-dessus de la mêlée, un extraordinar strigăt umanist împotriva războiului; de altfel, Rolland a și primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1915).

Istrati îi mărturisește toată viața sa și îi cere un cuvânt bun drept ajutor. Dar Romain Rolland nu răspunde; deznădăjduit de-acum, Istrati ia hotărârea să se sinucidă.

Își taie beregata, se adună lume, îl duc la spital, se luptă cu moartea, este salvat și, după cincisprezece zile, pe jumătate mort, pe jumătate însănătoșit, îl aruncă afară în drum. Îi găsiseră în buzunar o scrisoare către ziarul comunist LʹHumanité, unde saluta, cu puține ore înainte să se sinucidă, Revoluția rusă și noua lume care avea să se nască din chinurile de azi ale Rusiei. Îndată ce a găsit scrisoarea, poliția franceză a dat ordin ca răzvrătitul acela să fie alungat din spital. 

Iarăși pe drumuri, Panait, dar fericit de-acum; pentru că, în sfârșit, primise răspuns de la Romain Rolland: ʺNu mă interesează de ce ești nefericit – scria acest ideolog neprihănit -, nu mă interesează de ce ești nefericit, pentru că strălucește în tine flacăra dumnezeiască a sufletului. De-acum nu-mi mai scrie scrisori, scrie cărțiʺ.

CE A FĂCUT ISTRATI CÂND L-A VĂZUT PRIMA DATĂ PE KAZANTZAKIS

Când am bătut la ușa camerei lui din hotelul Pasaj din Moscova, eram într-adevăr bucuros că aveam să văd un ʺomʺ. Biruisem neîncrederea care mă stăpânește ori de câte ori e vorba să-mi fac o nouă cunoștință și mergeam plin de încredere aici, la acest Istrati.

Zăcea bolnav, întins pe pat, dar, de cum m-a văzut, s-a ridicat în capul oaselor, a sărit de la locul lui și a strigat bucuros în grecește (n.m. – tatăl lui Istrati a fost grec, chefalonit; scriitorul brăilean a crescut fără tată, care a murit pe când el nu învățase încă a vorbi; greaca a deprins-o ca băiat de prăvălie la un cârciumar din mahalaua grecească a Brăilei):

– Măi, bine-ai venit! Bine-ai venit, măi! 

Primul contact, cel hotărâtor, fusese deci afectuos. Ne priveam unul pe altul, ca și cum am fi încercat să ghicim; ca două furnici care se ating cu micile lor antene.

Fața lui Panait era slabă, era roasă, adânc brăzdată, mult încercată; părul său drept, gri-lucitor, îi cădea dezordonat pe frunte, ca al unui copil, ochii îi stăluceau plini de aventură, berbantlâc și dulceață, iar mâinile îi atârnau, ca de țap, senzuale. Figură de comitagiu (n.r. – membru al unei organizații revoluționare bulgare din Macedonia) macedonean chinuit și înflăcărat. 

Am citit, mi-a spus el, discursul pe care l-ai rostit deunăzi la congres. Mi-a plăcut. Bine le-ai mai zis. Neghiobii de apuseni! Cred că tot întorcând-o pașnic din condei o să oprească războiul sau, chiar dacă o să izbucnească războiul, că muncitorii, luminați, chipurile de propaganda lor, o să fie de acord să arunce armele! Proștii! Proștii! Muncitorii, îi știu bine! O să fie târâți iarăși în măcel și o să omoare. Bine le spui: vrem, nu vrem, o să izbucnească un nou război mondial. Să fim pregătiți! 

M-a privit drept în ochi, a întins mâna lui osoasă și mi-a strâns genunchiul. A râs.

Îmi spuseseră că ești, chipurile, mistic. Dar văd că de fapt ești tare și nu te mai saturi cu aer proaspăt. Asta înseamnă mistic? Știu și eu? Vorbe! Vorbe! La naiba cu tine! Dă-mi mâna!

Ne-am strâns mâna râzând și dintr-o mișcare a sărit jos din pat. Omul acesta are ceva de pisică sălbatică, în mișcările lui sprintene, bruște, în ochiul ager, în grația lui neîmblânzită. A atins imediat lampa cu spirt și a pus deasupra un ibric.

Una mijlocie fierbinte! a strigat melodios ca un ospătar.

Și-a amintit de Grecia, sângele lui chefalonit i-a clocotit în vine, și a-nceput Istrati să cânte niște cântece străvechi pe care le auzise în mahalaua grecească a Brăilei, în taverna lui kir Leonidas. ʺUn fluture de-aș fi / aș zbura aproape să-mi viiʺ.

Grecia urca din străfundurile măruntaielor lui la lumină, tatăl se trezea la viață înăuntrul lui, și acum fiul, nepotolit, dorea aprig să se întoarcă în Grecia. Și dintr-odată, cu avânt chefalonit, ia hotărârea:

Măi, dă-mi mâna iar! Ia ascultă: o să mă-ntorc cu tine în Grecia! 

A obosit, tușește, se întinde iarăși pe pat și își soarbe ultimele picături de cafea.

CUM AU MERS KAZANTZAKIS ȘI ISTRATI SĂ-L VADĂ PE GORKI

Trebuie să plec. Mă tem că te-am obosit.

N-o să pleci nicăieri! O să rămâi să mâncăm împreună și după-amiază o să mergem undeva tot împreună.

Unde?

O să-l vizităm pe Gorki. Mi-a dat de veste că mă așteaptă. O să-l văd astăzi pentru prima oară pe acest vestit ʺIstrati al Europeiʺ! a spus și glasul lui, jignit, ascundea gelozia copilărească față de marele lui model.

A sărit jos din pat într-o clipită, s-a îmbrăcat și am ieșit. Mă ținea strâns de braț.

O s-ajungem prieteni, îmi spunea, o s-ajungem prieteni, pentru că încep deja să simt nevoia să-ți dau un pumn în figură. Doar știi: nu poți simți prietenie fără pumni. Trebuie din când în când să ne certăm, să ne spargem capetele, auzi? Asta înseamnă dragoste.

Am intrat într-un restaurant și ne-am așezat. Și-a scos de la gât, unde o avea atârnată cu o sfoară, ca pe un talisman, o sticluță cu ulei și și-a turnat puțin în mâncare. Apoi a scos din buzunarul de la vestă o cutiuță cu piper și a presărat din belșug în supa groasă cu carne pe care ne-o serviseră.

Ulei și piper!  a spus, lingându-și buzele. Ca la Brăila!

Bine ne-am întâlnit! am zis eu ridicând paharul plin. Bine ne-am întâlnit, cum spunem noi în Creta!

Am mâncat cu voie bună. Istrati își amintea, încet-încet, greaca și ori de câte ori mai învia în el câte-un cuvânt bătea din palme bucuros ca un copil.

Bine-ai venit! Bine-ai venit! îi striga fiecărui cuvânt. Bine-ai venit! 

Și înainte de toate și-a amintit vorbele de ocară, sudalmele, cuvintele murdare. Vedea că mă schimb la față enervat și el izbucnea în râs. Însă avea grijă, din când în când se mai uita la ceas, și dintr-odată a sărit ca ars, zicând: 

Gata, e timpul să mergem! 

A chemat ospătarul, a luat patru sticle de vin bun de Armenia, și-a umplut buzunarele de la palton cu pachete de mezelicuri, zakuska (n.r. – e scris în rusă în original), și-a umplut tabachera cu țigări și am pornit.

Istrati era emoționat; avea să-l vadă pentru prima oară pe Gorki! Sigur aștepta îmbrățișări, masă-ntinsă, lacrimi și râsete, ʺrecunoaștere ca-ntre frațiʺ – și toată atmosfera asta tulbure, romantică, plină de fum de țigară, de strigăte și amabilități, pe care atât de mult o iubea.

Unde te așteaptă? l-am întrebat eu.

La Gosizdat (Editura de Stat).

Panait, ești emoționat, i-am zis.

Dar n-a mai răspuns, ci a grăbit pasul, enervat.

DEZAMĂGIREA: CUM ERA GORKI

Încă nu-mi terminasem cuvântul, și iată că Gorki a apărut în capul scării, cu țigara între buze. Foarte înalt, osos, obrajii supți, maxilare proeminente, ochii mici, de un albastru închis, triști și neliniștiți, buze nespus de mâhnite. Niciodată nu văzusem pe buze de om atâta amărăciune. Istrati, îndată ce l-a văzut, l-a recunoscut, a urcat scările câte trei și i-a strâns mâna.

Panait Istrati! a strigat el gata să cadă pe umerii lui Gorki.

Gorki a întins mâna în liniște și s-a uitat cu atenție la fața lui Istrati. Fața lui nu lăsa să se întrevadă nici bucurie, nici curiozitate. Îl privea pe Istrati cu atenție, tăcut.

Peste puțin, a spus: 

Să mergem înăuntru.

A luat-o înainte cu pas mare, liniștit, și Istrati l-a urmat nervos, iar din buzunarele de la palton se ițeau gâturile celor patru sticle de vin și gustările. 

Ne-am așezat la un mic birou, plin de lume. Gorki nu știa decât rusește. Cu greu s-a pornit vorba. Istrati, țac-pac, cu mare emoție, a și-nceput să povestească. Nu-mi amintesc ce-i spunea, dar nu-i nimic; importante erau flacăra din cuvântul lui, tonul din glasul lui, gesturile lui largi, privirea lui arzătoare.

Gorki răspundea cu calm, în puține cuvinte, cu voce dulce, așezată, aprinzându-și tot mereu țigări de foi rusești. A vorbit despre copilăria lui, cum a fost muncitor brutar în Nijni Novgorod, cu ce râvnă citea la lumina lămpii cu petrol sau la lună plină, în nopțile de vară. 

Zâmbetul său amărât dădea vorbei lui liniștite un adânc tragism. Simțeai că-i un om care a suferit mult și care încă suferă mult, care a văzut priveliști atât de respingătoare, încât nimic, nici serbările sovietice și aclamațiile, nici cinstirile și gloria, nu le mai poate face să dispară. În dosul privirii lui albastre șiroia o tristețe mocnită, de nevindecat.

Cel mai mare dascăl al meu a fost Balzac. Balzac! Îmi amintesc când îi citeam romanele, ridicam pagina în lumină, o priveam și spuneam uimit: ʺDar de unde vin oare vivacitatea atât de mare și forța atât de mare din paginile acestea? Unde se ascunde taina asta mare?ʺ.

Și Dostoievski, Gogol? am întrebat eu.

Nu! Nu! Dintre ruși, numai unul, Leskov (n.m. –  Nikolai Semionovici Leskov, prozator rus din secolul XIX, a scris sub pseudonimul M. Strebnitskii; a criticat societatea rusă și a realizat tranziția către proza de la începutul secolului XX)

A tăcut puțin.

Dar viața le întrece pe toate. Am suferit mult, l-am iubit mult pe omul care suferă. Nimic altceva.

Și a tăcut, mijind ochii și urmărind fumul albăstriu de țigară.

Panait a scos sticlele de vin și le-a pus pe masă, apoi a scos și gustările. Pachete, pachețele. Dar n-a avut curajul să le deschidă.

A înțeles imediat, nu era potrivit, nu se crease atmosfera pe care o dorea el. Să bea și să strige cei doi atleți chinuiți, purtători ai victoriei, să spună cuvinte mari, să verse lacrimi de bucurie, să danseze, sărbătorind sângeroasa victorie finală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.