Președintele Klaus Iohannis a primit Premiul Carol cel Mare – Pentru unitatea Europei, probabil cea mai importantă distincție acordată vreodată unui om politic român.
Ceremonia de decernare a avut loc în ziua imediat următoare celei în care, într-un spital public din România, un incendiu a ucis șapte români internați în secția de terapie intensivă. Spitalul deservea una dintre cele mai mari comunități urbane din România, orașul Constanța, ba chiar era unul de boli infecțioase, aflat în prima linie de intervenție și tratament împotriva COVID-19.
Incendiul nu era primul astfel de eveniment intraspitalicesc produs în ultimul an (când, pe fondul pandemiei, se presupune că autoritățile publice au depus eforturi pentru a asigura suplimentar capacitatea unităților sanitare de a salva vieți – ori măcar de a nu le pierde din pricina dezagregării sistemice). Incendiul nu era nici măcar al doilea astfel de incident. Era al treilea. Total români morți în spitale în ultimele 11 luni, în secții care au luat foc din cauza bazei materiale precare: 37.
La fiecare dintre incendiile anterioare, președintele românilor promisese solemn o intervenție hotărâtă, acțiuni ferme de corecție și o cât mai grabnică reformă sanitară.
Nu mai departe de finalul anului trecut, aflat în plină campanie electorală pentru Partidul Național Liberal, președintele se folosise de o tragedie similară, petrecută la Piatra Neamț, pentru a face demonstrația publică a corupției din PSD. Totul pentru a puncta electoral, însă – căci același președinte refuza să privească simultan și către cazurile de proastă gestiune sanitară locală în care erau implicate figuri importante din formațiunea liberală.
Klaus Iohannis nu vorbise – și nu a vorbit vreodată – despre felul în care județul Suceava, de pildă, a devenit Lombardia României la startul pandemiei, sub luminata conducere a baronului galben Gheorghe Flutur.
Rupți, la propriu, de realitatea din spitalele țării, unde mergând să se trateze își găsesc mai degrabă moartea, românii trec prin valul 4 al pandemiei cu un șef de stat care nu e doar dezinteresat politic să spună adevărul (selectând strict faptele care îi sunt convenabile într-un moment sau altul). Diagnosticul e mai grav: președintele românilor se comportă ca un om desprins complet de realitate.
Un președinte cu apetit pentru medalii
Klaus Iohannis ar fi trebuit să primească prestigiosul Premiu Carol cel Mare anul trecut, în mai 2020 – dar pandemia a amânat decernarea cu mai bine de 16 luni.
A fost, practic, ghinionul președintelui să nimerească cu acest prilej, indubitabil capital pentru sine, într-un moment în care orice zâmbet poate să fie interpretat drept rânjet, iar orice mulțumire de sine riscă să pară indecentă, dacă nu chiar inumană, în raport cu suferința unei țări ai cărei bolnavi sunt uciși, pe bandă rulantă, în incendii intraspitalicești.
Poate că, pe plan extern, Klaus Iohannis trăiește acum ora sa de glorie – dar intern, imaginile cu președintele stând la poză, cu medalia sa aurită atârnându-i de grumaz, ar putea fi în contextul dat chiar vârful ascuțit al prăbușirii sale într-un hău de dezgust public.
Iohannis nu e primul președinte român pe care finalul de mandat îl pândește cu acest deznodământ. Emil Constantinescu și Traian Băsescu au încheiat, la rândul lor, mandatele prezidențiale ca niște umbre jalnice, în contrast total cu speranțele iluzorii pe care le proiectaseră inițial. Prăbușirea lui Klaus Iohannis are toate datele să fie și mai spectaculoasă.
Actualul președinte al României a părut gol de la început. Singurul lucru remarcabil în cariera publică a acestui om a fost (și este) un orgoliu nemăsurat. Apetitul pentru ceremonie și medalie e steaua polară care îi ghidează existența politică. Klaus Iohannis n-a tunat și fulgerat niciodată pentru că statul pe care îl conduce e un naufragiu sistemic de la un capăt la celălalt. Dar Iohannis a tunat și a fulgerat pentru că protocolul nu i-a luat repede paltonul din brațe, atunci când a coborât din limuzină.
Goliciunea interioară a președintelui a fost mereu vizibilă. Iar disprețul său pentru norme democratice elementare – total. Klaus Iohannis a trecut printr-o campanie prezidențială fără să accepte un dialog public cu adversarii săi, ba chiar fără să accepte să fie interogat într-un interviu neregizat.
Iar românilor li s-a spus că e absolut normal ca acest lucru să se întâmple, că e dreptul președintelui să-și construiască strategia cum dorește și să refuze vecinătatea contracandidatei Viorica Dăncilă. Nu era: singurul drept într-o campanie electorală e al publicului de a afla cine îi cere votul – și pentru ce.
Un mare susținător al corectitudinii
Cariera prezidențială de dată recentă a lui Klaus Iohannis e și mai găunoasă. Trecut prin pandemie ca gâsca prin apă, neatins, imperturbabil, interesat doar să-și urmeze nemăsuratul orgoliu și să facă jocurile în partidul aflat la guvernare, incapabil să cuprindă consecințele dezastrelor sistemice ridicate la suprafață de epoca noului coronavirus, inabil până și în a da semnalele corecte în timpul campaniei de vaccinare, lui Klaus Iohannis îi mai lipsea astăzi tichia de mărgăritar.
A primit-o, în sfârșit. Este laureatul Premiului Carol cel Mare – Pentru unitatea Europei. Poate vă întrebați de ce. Citiți AICI justificarea decernării distincției. Și gândiți-vă dacă l-ați asociat vreodată pe Klaus Iohannis cu următoarele atribute: dedicare enormă, reușită epocală, mediere de top.
“A great proponent of fairness”, se notează despre președintele românilor în argumentația conclavului care l-a laureat. Dinspre România, țara în care dedicarea enormă a lui Klaus Iohannis produce un inventar înfricoșător și tragic, lucrurile se văd totuși altfel. Președintele nostru nu a fost, nu este și nu va fi vreodată altceva decât “a great proponent of himself”.
Și ca să vedeți că lucrurile stau exact așa, și nu altfel, aflați că momentul de reculegere (pentru victimele de la Constanța) cerut de președinte la Aachen, acolo unde i s-a acordat Premiul Carol cel Mare, nu a fost altceva decât un gest marginal, teatral, jucat din instinct politic pe o scenă mică.
Ceremonialul a avut două momente distincte: un forum de discuții, organizat în cursul zilei de vineri, și festivitatea propriu-zisă de decernare, organizată sâmbătă. Forumul este locul în care președintele Iohannis a cerut un moment de reculegere. Asistența, altfel perfect respectabilă, era compusă din “profesorul Prefi”, “doctorul Linden”, “domnul Drewes”.
Sâmbătă, de față cu Charles Michel, Herman Van Rompuy, Martin Schulz, Wolfgang Schäuble, Věra Jourová, Zuzana Čaputová sau Dalia Grybauskaitė, președintele Românilor n-a mai zis nimic. Deși a vorbit zeci de minute de la tribună, n-a mai găsit în cadrul ceremoniei oficiale (transmise în direct la televizor) niciun cuvânt despre tragedia de la Constanța.
După cum n-a găsit niciun cuvânt despre adevărații promotori români ai unității europene: milioanele de conaționali ai săi care s-au răspândit în ultimele decenii în toate colțurile Europei, lucrând în agricultură sau în construcții sau în transporturi și întrupând – dincolo de orice discurs politic sforăitor – idealurile practice ale libertății de mișcare, pieței comune și luptei (evident inegale) pentru drepturi egale.
În sala din Aachen unde Carol cel Mare îl privea din picturi murale pe președintele românilor Klaus Iohannis primindu-și distincția și medalia, cineva a rostit totuși câteva cuvinte și despre pacienții români uciși la Constanța din incompetența propriului stat.
Acest cineva a fost Charles Michel, președintele Consiliului European. Așezat în jilțul său, în centrul asistenței de pe scenă, distinsul Iohannis a încuviințat scurt condoleanțele, apoi a mers zâmbitor mai departe.
Ceremonia era totuși despre el, nu despre alții.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un proiect
Au trecut 55 de ani de la decretul ceaușist care scotea în afara legii dreptul femeilor de a cere o întrerupere de sarcină. Suntem încă moștenitorii acestei decizii anti-avort din 1966. Și pentru că lucrurile stau așa, și nu altfel, ne-am propus ca în următoarele săptămâni și luni să vorbim despre acest subiect care stârnește controverse în toate epocile, abordându-l din multiple perspective.
Facem asta pe Jurnalul Decretului lansat pe 1 octombrie cu un material despre prezentul în care dreptul la avort la cerere este restricționat. Cum? Aflați AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #23
Auto-definit drept Superman, Florin Vasile Cîțu pare mai degrabă un Superman de Dâmbovița. Zborul său salvator e, de fapt, un zbor în vrie deasupra unei țări prăbușite. I-am dedicat o Judecată întreagă acestui personaj politic apărut din spuma mării care dovedește, în fiecare zi, că este lipsit de reflexe democratice fundamentale.
Judecata de Acum este podcastul săptămânal pe care Dela0.ro îl realizează în parteneriat cu Centrul de Investigații Media (CIM).
Ia să vedeți (și să ascultați), AICI.
