Istoria recentă este în bună măsură istoria capacității statelor moderne de a întemeia și oferi politici publice de educație, sănătate și locuire.
Statul român caută de mai bine de un secol și jumătate formule administrative să aplice această axiomă. Deocamdată nu se poate face demonstrația faptului că a reușit să construiască școli, spitale și locuințe decente. Istoria noastră recentă e în bună măsură istoria incapacității publice de a educa, trata sau caza în bune condiții membrii societății.
Suntem încă în căutarea formulelor nimerite pentru a servi public comunitatea de cetățeni. Politicile noastre colective se bizuie încă pe ideea că fiecare e dator să își procure educația, sănătatea sau locuirea – iar acest fel de a gândi public produce lipsă de educație, o sănătate precară și condiții de locuire demne mai degrabă de începutul secolului trecut.
Pixul cu mină este o rubrică de presă scrisă care își propune și în 2022 să găsească și să înțeleagă (în perspectivă) condițiile devenirii noastre publice din ultimele două secole. Încotro mergem e în bună măsură rezultatul locurilor din care venim.
Și pentru că lucrurile stau așa și nu altfel, ne-am propus să începem acest an cu o serie în trei episoade despre câteva din condițiile educației, sănătății și locuirii la români.
Acum două săptămâni am scris despre școală: în urmă cu un secol, la fiecare o sută de copii din mediul rural, 45 rămâneau analfabeți în Vechiul Regat.
Săptămâna trecută am scris despre sistemul sanitar: acum trei sute de ani, când s-au înființat primele unități sanitare din București, spitalul (ca spațiu social) era rezultatul intențiilor caritabile, fiind destinat bolnavilor săraci (dar și boierilor scăpătați, care își ruinaseră averile)
Încheiem astăzi această serie cu locuirea, uitându-ne la prima statistică a clădirilor din România (Vechiul Regat), întocmită pe baza recensământului general al populației din decembrie 1912.
Ca de fiecare dată, documentarea ne-a îndreptat pașii spre bibliotecă, unde am găsit o lucrare a lui Leonida Colescu, director general (în epocă) al Direcțiunii Statistice. Statisticianul compila la 1920 date referitoare la starea clădirilor (și a locuirii) din România dinainte de Primul Război Mondial.
Iată ce am aflat.
Sate statornice și sate migratoare
Odată cu numărătoarea populațiunii din Decemvrie 1912 s-a făcut și o cercetare statistică amănunțită asupra caselor și asupra locuințelor populațiunii din tot cuprinsul țării.
Așezarea caselor în grupuri de cătune și sate este cea mai obișnuită în România. Departe în mijlocul unei moșii se găsește un conac sau o stână; la vadul unui râu sau la o încrucișare de drumuri se găsește un han; pe un râu, departe de sat, se găsește instalată o moară sau o fabrică. În cercetările ce s-au făcut s-a căutat să se stabilească toate aceste clădiri singuratice.
În genere, așezările de sate și cătune sunt statornice. Nu rareori s-a întâmplat să se constate că unele sate sau cătune, care figurau în tabelele comunelor ținute la Ministerul de Interne, nu se mai găseau în acea localitate. Populația se mutase cu totul într-un alt loc, satul sau cătunul dispăruse și vechea vatră a satului devenise un câmp arabil sau un loc pustiu.
Aceste migrațiuni de sate sunt însă excepții de la regula generală a statorniciei. Dar sunt grupări de cătune veșnic mișcătoare, care se alipesc vremelnic unui sat și care se mută după câtva timp, în altă comună și chiar în altă regiune. Sunt sălașele de țigani. Aceștia își alcătuiesc case ușor de purtat, de multe ori carele lor învălite servesc de locuință, transformându-se în corturi, sau își fac colibe ori bordeie ușor de desfăcut.
Bordeiele, mai numeroase decât instituțiile publice
Numărul total al clădirilor înregistrate la recensământul general din 1912 este de 1.489.700. O diferențiere specială a clădirilor, după importanța, suprafața de construcție sau valoarea lor nu s-a putut face. Am deosebit numai bordeiele de casele propriu-zise.
Ar fi fost extrem de interesant să putem compara situațiunea numerică a clădirilor de acum cu aceia din trecut. Din nenorocire nu se găsește nici o urmă în publicațiunile statistice vechi ale României asupra acestei chestiuni.
Marțian (n.r. – Dionisie Pop Marțian, statistician, a organizat primul recensământ modern din România) nu s-a ocupat în numărătoarea de la 1859 de clădiri, nici de locuințe, așa că orice comparațiune cu trecutul este imposibilă. Investigațiunea noastră din 1912 este cea dintâi care a îmbrățișat acest important capitol în raporturile ce ating populațiunea țării.
Totalul de 1.489.700 clădiri se împarte în 186.239 înregistrate în comunele urbane și 1.303.461 în comunele rurale.
Clădirile aparținând persoanelor particulare sunt în număr de 1.424.138.
Clădirile aparținând societăților comerciale și industriale sunt în număr de 2742.
Clădirile aparținând instituțiilor publice sunt în număr de 30.453.
Bordeiele sunt în număr de 32.367.
Cele mai multe bordeie sunt în județele Iași (1104 astfel de așezăminte, la 39.747 de clădiri particulare), Vaslui (1285 bordeie, la 31.072 de clădiri), Teleorman (3545 bordeie, la 55.708 clădiri), Dolj (4144 bordeie, la 87.097 clădiri), Romanați (7505 bordeie, la 48.047 clădiri), Constanța (2516 bordeie, la 37.147 clădiri).
Locuirea la orașe
»» În cele 21 de orașe din Moldova, erau 265 de bordeie, la un total de 55.372 de clădiri particulare. 1% din clădirile particulare din orașul Iași erau bordeie.
»»În cele 27 de orașe din Muntenia, erau 346 de bordeie, la un total de 87.829 de clădiri. Peste 3% din clădirile particulare din orașul Călărași erau bordeie.
»»În cele 10 orașe din Oltenia, erau 627 de bordeie, la un total de 19.639 de clădiri. Aproape 20% din clădirile particulare din orașul Caracal erau bordeie.
»»În cele 14 orașe din Dobrogea, erau 457 de bordeie, la un total de 15.071 clădiri. Peste 15% din clădirile particulare din orașul Cernavodă erau bordeie. În aceeași situație se aflau 10% din locuințele din orașul Babadag.
Din Moldova se relevă Iașii cu 8007 clădiri, adăpostind 75.229 locuitori stabili. Galații, deși cu o populațiune mai mică, 71.641, posedă 9235 clădiri, ceea ce dovedește că locuitorii trăiesc aici mai răsfirați decât în a doua capitală a țării, remarcabilă prin care înghesuite și insalubre.
În Muntenia, avem în prima linie Bucureștii, unde s-au înregistrat 32.860 clădiri la o populațiune de 341.321 locuitori. În Ploiești, 56.460 de locuitori sunt adăpostiți în 9328 clădiri.
Locuirea la sate
»»În comunele din cele 13 județe ale Moldovei erau peste 7 mii de bordeie și aproape 400 de mii de case particulare. Asta înseamnă că aproape 2% din locuințe erau bordeie. Județul Vaslui conducea în acest top, cu aproape 1300 de bordeie la nici 30 de mii de case particulare.
»»În comunele din cele 12 județe ale Munteniei erau aproape 8 mii de bordeie și aproape 530 de mii de case particulare. Județul Teleorman conducea în acest top, cu peste 3400 de bordeie la circa 43 de mii de case particulare.
»»În comunele din cele 5 județe ale Olteniei erau peste 12 mii de bordeie și circa 271 de mii de case particulare. Asta înseamnă că peste 4% din locuințe erau bordeie. Județul Romanați conducea detașat în acest top, cu aproape 7 mii de bordeie la 36 de mii de case particulare.
»»În comunele din cele două județe ale Dobrogei erau peste 3 mii de bordeie și circa 49 de mii de case particulare. Asta înseamnă că aproape 7% din locuințe erau bordeie. Județul Constanța conducea în acest top, cu peste două mii de bordeie la mai puțin de 27 de mii de case particulare.
Exactitatea datelor statistice la români
Pentru orașe, în stabilirea suprafeței lor perimetrale, ne-am izbit de multe dificultăți fiindcă mare parte din primării nu posedă încă lucrări tehnice serioase asupra întinderii orașului. În unele părți nu este bine determinată nici raza cât ocupă orașul, așa că în cifrele care ni s-au comunicat s-a amestecat suprafața propriu-zisă cu câmpurile de arătură și pășune din jurul orașului sau de pe moșiile ce îi aparțin.
Primăria Odobești nu a fost în măsură să cunoască nici cu aproximație suprafața teritorială. Am făcut abstracție de acest oraș.
Pentru alte orașe, ca Slănic, Curtea de Argeș, Tg. Ocna, Mizil sau Sulina, am înscris datele comunicate cu adâncă rezervă în privința exactității lor.
O nenorocire în rândul locuințelor omenești
Este îndeobște cunoscut că la noi clădirile lasă mult de dorit sub raportul salubrității și al confortului modern. Mai ales casele de la țară se prezintă în genere în condițiuni rele. Din punct de vedere extern al clădirii, am acordat un loc deosebit pentru înregistrarea bordeielor, care apar încă din nenorocire în rândul locuințelor omenești din România, pe alocuri în număr însemnat.
Potrivit instrucțiunilor date, agenții statistici au întocmit câte un buletin și pentru clădirile (ce serveau de locuință omenească) care se compun numai dintr-o colibă, bordei.
În clasificarea bordeielor n-am mai ținut seama de modul lor de construcție. Felul bordeielor variază de la o regiune la alta, prezentându-se în unele localități numai ca simple gropi făcute în pământ și cu un acoperiș mai mult sau mai puțin ridicat deasupra solului.
În alte părți ele se înfățișează ca niște construcții mai îngrijite, din lut sau cărămidă, ridicate deasupra pământului și prevăzute cu acoperiș din stuf, paie, coajă de brad sau din nuiele cu lut. Asemenea bordeie sistematice se întâlnesc cu deosebire în Oltenia.
În România, la 100 de clădiri întâlnim 2 bordeie unde se adăpostesc locuitori. Cea mai mare parte din aceste bordeie se găsesc firește la țară – 95%.
În orașe prezența bordeielor ca locuințe omenești a devenit din fericire o raritate. Găsim însă în schimb în orașe multe locuințe instalate în magazii, grajduri, șoproane și alte dependințe.
Cine erau proprietarii locuințelor
La 1912, 54% din locuințele din România erau dobândite prin moștenire, 18% prin cumpărare, 10% erau primite ca zestre și 13% construite de proprietarii lor.
Este semnificativ cât de diferit se prezintă aceste proporții la sate și la orașe. În comunele rurale din Oltenia, de pildă, coeficientul dobândirii imobilelor prin moștenire urcă la aproape 70%, în dauna celorlalte moduri de dobândire a proprietății – ceea ce dovedește că circulațiunea bunurilor este puțin activă.
În Dobrogea situațiunea este cu totul particulară. Aici două treimi din imobilele existente la 1912 sunt construite de proprietarii lor actuali. Moștenirea nu a adus în stăpânirea proprietarilor decât 11,5% din imobile.
În București, situațiunea clădirilor din punctul de vedere al dobândirii proprietății este următoarea: 60% au intrat în stăpânirea proprietarilor prin cumpărare; moștenirea a adus 19% din clădiri; de zestre sunt 10,5%; prin construcție proprie sunt 5%.
Câte etaje aveau casele românilor
La sate, construcțiunile cu caturi (n.r. – etaj, nivel) sunt rare. Deabia s-au numărat 4491 în toată țara, ceea ce dă 0,3 (case cu etaj) la 100 de clădiri. Asemenea construcțiuni se întâlnesc mai mult în satele din Oltenia, unde pe alocurea s-a păstrat obiceiul culelor, adică al caselor ridicate de la pământ și având la partea inferioară crama, magazia sau altă încăpere deosebită de locuința de sus.
Casele cu caturi intră mai mult în obiceiul orașelor. Aici s-au numărat 19.795, ceea ce reprezintă 8,3% din totalul caselor.
În București s-au găsit 7653 case cu un etaj sau mai multe, adică 15% din totalul caselor.
La 1912, în toată România, se găseau 1.670.076 de corpuri de casă fără caturi. Alte 21.356 de unități locative aveau un etaj. Încă 2.872 aveau două sau trei etaje.
Cu patru sau mai multe etaje erau doar 58 de clădiri în întreaga țară. 46 dintre ele erau în orașele din Muntenia. Jumătate din numărul caselor înalte din România se găseau în București (1536 de case cu două sau trei etaje; 29 de clădiri cu patru sau mai multe etaje).
Din ce erau făcute casele românilor
O înfățișare justă despre starea generală a clădirilor din România se prinde din studiul materialului de căpetenie ce intră în construcțiunea lor și din felul cum sunt acoperite.
Sunt părți din țară în care întrebuințarea cărămidei nu stă pe primul plan. În Moldova, în genere, în orașele de munte majoritatea caselor sunt făcute din lemn. Dar în orașele de deal și șes abundă din nenorocire încă clădirile din vălătuci (n.r. – amestec de lut și paie) – așa e în Hârlău, Tg. Frumos, Vaslui, Huși, Bârlad, Tecuci și chiar în Iași și Galați.
La nivelul întregii țări, statistica arăta că în 1912 peste 50% din casele de la sate erau construite din lut cu nuiele sau paie. Doar 8% din clădirile rurale aveau ca material de construcție cărămida.
Datele strânse mai indicau faptul că o treime din locuințele rurale aveau acoperișuri realizate din paie (sau stuf), coceni sau – pur si simplu – pământ.
Cum erau configurate clădirile
În 1912, raportat la numărul clădirilor înregistrate, s-au identificat 1.634.511 de locuințe (totalitate încăperilor în care se adăpostește un menaj sau o gospodărie).
La noi, spre deosebire de țările cu caracter industrial pronunțat, tipul clădirii, mai cu seamă la țară, este acela compus dintr-o singură locuință. Grupa aceasta, care corespunde caselor mici, reprezintă în țara întreagă proporția de 87,9%. Clădirile cu câte 2 locuințe urmează în importanță. Totalul lor reprezintă un procent de aproape 10%.
Case cu câte 3 locuințe s-au înregistrat în total 1,4%. În fine, grupa caselor mari cu câte 4 sau mai multe locuințe este compusă din 1% clădiri.
În București, 42% din clădirile locuite au o singură locuință, 24% au 2 locuințe, 14% au 3 locuințe și 20% sunt compuse din 4 sau mai multe locuințe.
Chestiunea igienei precare
O chestiune importantă pentru igiena locuințelor este aceea a modului cum sunt alimentate cu apă.
a) Prin țevi: acesta reprezintă mijlocul cel mai perfecționat și care denotă o stare de salubritate ridicată. Din nenorocire, alimentarea cu apă pe această cale este redusă până acum în România numai la câteva orașe mari: București, Galați, Brăila, Iași, Craiova, Ploiești, Focșani, Botoșani, astfel că felul acesta de aducere a apei în locuințe nu reprezintă decât procentul de 19,6% din totalul clădirilor urbane.
b) De la fântâni sau puțuri săpate în curtea casei sau pe stradă, șosea. Prin acest sistem primitiv s-au găsit alimentate 8,6% din totalul clădirilor.
c) Al treilea mod de aducere a apei în casă este cu sacaua sau donițele de la râul care trece prin oraș sau în apropierea lui. Totalul clădirilor în care se întrebuințează acest sistem este de 5,3% din total.
d) Cel mai mare număr de clădiri s-a înscris în a patra rubrică, care cuprinde căratul cu donițele de la cișmeaua sau puțul din apropiere. Numărul caselor alimentate astfel se ridică la aproape două treimi din totalul clădirilor orășenești.
S-a întrebat prin buletinul statistic și dacă imobilul este sau nu prevăzut cu canal pentru scurgerea apelor murdare. Răspunsurile adunate ne arată că din totalul clădirilor urbane, numai 10% sunt înzestrate cu asemenea instalațiuni.
Dealtminteri prezența canalurilor de scurgere este legată de instalațiunile orașelor – și cum canalizările nu sunt introduse până acum decât în câteva centre, și încă și aici pe raze scurte, se explică pentru ce numărul caselor prevăzute cu acest mijloc de salubritate este atât de redus.
Constatări tot atât de puțin favorabile avem de făcut și în privința latrinelor din locuințele orășenești. Cifrele ne arată că din totalul locuințelor urbane numai 41% sunt prevăzute cu latrină aparte. 48% sunt locuințe care au latrina în comun.
S-au înregistrat zeci de mii de locuințe în orașele noastre care n-au nici o latrină în cuprinsul clădirii. Un procent destul de însemnat, 8%, denotă această stare primitivă a clădirilor din orașele țării. În Oltenia se arată mai accentuată această lipsă a celei mai elementare instalațiuni de salubritate.
