„În sat îmi spun ăla de la spital”, povestește Z.I., un adolescent instituționalizat într-un cămin-spital din România, în cadrul interviului realizat acum douăzeci de ani.
Mărturia sa și mărturiile altor tineri cu destine frânte de sistemul de protecție a copilului moștenit din comunism sunt consemnate într-o cercetare din 2002, „Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din România”, realizată de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului (IOMC). Colectivul Jurnalul Decretului se află în posesia acestui document.
Viața lui Z.I., raportată sec în câteva hârtii incluse la dosarul său medical, a început cu abandonul său în secția de distrofici a unui spital în vara lui 1983. Și a continuat cu o serie de transferuri aleatorii în instituții de „ocrotire” ale statului comunist.
România traversa Epoca de Aur – dar traversa, mai ales, epoca Decretului 770 care interzisese în 1966, aproape complet, avorturile la cerere. Pe fondul decretului, se dezvoltase un întreg sistem de protecție a copilului. Dar protecția era doar o butaforie. Ceaușismul avea nevoie ca abandonații să trăiască la naștere și atât – în rest, viața lor nu mai conta pentru nimeni.
Din spital, Z.I. a fost mutat într-un leagăn pe 22 noiembrie 1983. Încă nu împlinise cinci luni.
Despre primii săi trei ani de viață, petrecuți în leagăn, nu au rămas decât informații medicale: vaccinurile primite, o măsurătoare a dimensiunilor corpului său, bolile copilăriei prin care a trecut. Nimeni nu a consemnat nimic despre relația cu părinții sau despre comportamentul copilului. Nimeni nu a consemnat un rând despre evoluția psihică a celui luat în ocrotire de România ceaușistă.
Z.I. era doar un corp ce trebuia ținut în viață, ca să fie bifați indicatorii de natalitate doriți de regim. Peste o sută de mii de minori, găzduiți în condiții înfiorătoare în leagănele și căminele-spital ale statului, se aflau în 1989 în această situație.
România aflată în zorii democrației nu știa ce să facă cu ei. Așa că a continuat să-i țină captivi în același sistem-lagăr.
Baby-boom
Natalitatea s-a dublat în România în 1967, pe fondul adoptării legislației anti-avort. Dar statistica aceasta are și un revers.
Forțate să nască copii pe care nu îi doreau sau pe care pur și simplu nu îi puteau întreține, mii de mame i-au abandonat în maternități sau spitale. De acolo ajungeau în leagăne, instituții unde erau găzduiți copiii în vârstă de până la 3 ani.
Infrastructura existentă la momentul respectiv nu făcea față miilor de bebeluși abandonați, așa că a trebuit extinsă. Baby-boom-ul din 1967 a dus la o regândire a întregului sistem de „ocrotire” a copilului din România, scrie cercetătoarea Luciana Jinga în volumul „Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu”.
În 1967, de pildă, funcționau în țară 33 de leagăne, cu o capacitate de 4.451 locuri, acoperind doar 50% din necesarul la acel moment.
Legea 3 din 1970 a replanificat tot sistemul de protecție a copilului. Domne’ dacă nu vă puteți crește copilul lăsați-l în grija statului, fără nicio sancțiune. Avem noi grijă de el, rezumă filosofia Bogdan Simion, președinte al Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC).
Legea prevedea funcționarea mai multor tipuri de instituții de „ocrotire”, în funcție de vârsta copilului, dar și de dizabilitățile pe care le avea, numite „deficiențe”.
Sistemul era împărțit practic în trei, explică Bogdan Simion.
Ministerul Sănătății avea grijă de leagăne, unde erau copiii cu vârsta de la 0 la 3 ani. „Personalul era strict medical. Nici nu se punea problema de stimulare emoțională. Leagănul Sf. Maria din Iași aveau 500 de locuri.”
După leagăn, copiii abandonați erau transferați în casele de preșcolari (3-7 ani) și de acolo în casele de școlari fete și băieți, unde stăteau până la 18 ani. Acestea aparțineau de Ministerului Educației.
Mai existau grădinițele speciale pentru copiii cu dizabilități ușoare și medii. După grădiniță aceștia mergeau la școala specială. Dacă aveau probleme neuropsihice mergeau, după vârsta de trei ani, din leagăn în secțiile de neuropsihiatrie infantilă până la 9 ani. După 9 ani, cei cu handicap grav, mergeau în căminul-spital. Aceste instituții de ocrotire erau în gestiunea Ministerului Muncii.
Legea din 1970 introducea și termenul de „nerecuperabili” pentru copiii care, în viziunea autorităților comuniste, nu mai puteau fi integrați în societate. În deceniile care au urmat, atât în comunism, cât și în democrație după Revoluția din 1989, termenul acesta a devenit sinonim cu o condamnare la moarte lentă. Nimeni nu știe dacă victimele din ultima jumătate de veac numără mii sau zeci de mii, pentru că România n-a fost vreodată capabilă să facă un bilanț.
Trimis într-un cămin-spital
În 1986, la vârsta de trei ani, Z.I. a fost mutat din leagăn într-un cămin-spital, instituție destinată copiilor cu handicap sever, considerați „deficienți nerecuperabili” pentru societate.
Conform traseului instituțional creat de statul comunist pentru copiii din sistemul de protecție, Z.I. nu avea ce să caute acolo, pentru că nu prezenta decât un handicap ușor. În limbajul de atunci, era „recuperabil”, deci ar fi trebuit plasat în alt tip de instituție.
Au existat chiar două recomandări ale unor medici psihiatri, făcute la distanță de zece ani, în 1986 și 1996, ca băiatul să fie transferat într-o grădiniță specială, apoi într-o școală profesională specială, instituții de „ocrotire” unde copiii primeau o minimă educație.
Ambele recomandări au fost ignorate. Z.I. a rămas în căminul-spital, un fel de ultimă haltă instituțională în sistemul de protecție. Copiii reprezentau doar niște corpuri dispensabile acolo.
„Deficienții nerecuperabili” erau lăsați să moară.
Dar nici în celelalte locuri ale sistemului de protecție a copilului din România, abandonații nu ajungeau neapărat să traiască. Facilitățile de ocrotire care îi găzduiau au trecut din comunism în democrație fără ca tranziția să însemne și o schimbare a practicilor de instituționalizare. Multă vreme după 1989, sistemul a continuat să funcționeze ca un lagăr. Iar pe ruinele sale s-a ridicat actualul cadru de protecție a copilului.
Jurnalul Decretului și-a propus să înțeleagă această moștenire fondatoare. Înainte de orice, pentru a obține răspunsuri trebuie să ne întoarcem în timp. În România lui Nicolae Ceaușescu. Întreg articolul, AICI.
