Legenda lui Niki Lauda, cel care a ars de viu pentru a reinvia mai smerit, mai uman, cum si legenda lui James Hunt, care a trait cum a condus, nebuneste, si a murit de tanar, dupa ce isi bause ficatul si abia ceruse in casatorie o noua femeie, legendele acestor doi piloti intrecandu-se, detestandu-se, avand nevoie unul de celalalt trebuiau ecranizate si e bine ca au fost ecranizate asa.
Se va spune ca filmul Rush are ceva de melodrama, ceva de telenovela, o forma primara de sentimentalism. Si ce daca are? Cinema-ul nu e numai arta, cinema-ul e, mai ales, cultura populara, cinema-ul e si cliseu, oamenii merg la cinema ca sa vada eroi, sa creada in ei si sa se intoarca apoi, daca se poate, altii, la vietile si la slujbele lor de cele mai multe ori mizerabile. Oamenii se duc la cinema ca sa viseze. Rush nu le ia acest drept.
Cand insuportabilul profet Jeremy Clarkson le-a spus celor din Marele Circ sa mai lase sa moara un pilot-doi pe an pentru a reinvia Formula au spus ca nu e corect politic si l-au facut de nebun. Nu era. Clarkson intelesese evidentul: de aceea au fost venerati pilotii, de aceea aveau cele mai frumoase fotomodele, de aceea erau zei. Ei flirtau cu moartea. Filmul lui Ron Howard (sa ne asumam aceasta formula stupida, desi un film nu e niciodata doar al regizorului sau, niciodata) reda demnitatea acestei idei elementare.
Da, aici e centrul lui de greutate: in aceasta capacitate de a pricepe intimitatea cu moartea. Cine a fost mai mare: Lauda sau Hunt? Statisticienii stiu raspunsul, e evident. Rush nu-l da. Cine? Lauda care a ars aproape murind, dar si care s-a retras cand riscul de moarte era prea mare? Sau Hunt? Golanul simpatic, risipitorul, cel care si-a condus, cu atata maiestrie, viata inspre tragic?
Si asa, fara sa spuna, lasandu-te sa-l iubesti cand pe Lauda, cand pe Hunt, pe unul pentru ce avea mai bun, pe celalalt pentru ce avea mai rau, pe Lauda pentru echilibru, pe Hunt, vanitos pana la prabusirea in mizerie, pentru orgoliul, pentru nonsalanta cu care isi etaleaza geniul, si, fireste, pentru cum isi bate joc de acest geniu, pentru pumnii pe care ii da in gura reporterului care-i insulta rivalul (cine mai face, azi, asa ceva?), pentru valul de poezie in care parca traieste, Rush ajunge un film care va ramane.
Detest marketingul. Detest filmele facute ca sa satisfaca directorii de marketing. Poate ca si Rush isi plateste tributul pentru aceasta religie defecta a zilelor noastre, fireste ca incearca sa stoarca emotii, deci bani, din patrimoniul comun de amintiri al spectatorului care stie ca a existat viata inainte de Senna, desi n-a mai existat dupa el.
Raspunde si Rush unor indicatori de consum, dar cumva reuseste sa nu raspandeasca lumina modesta a filmelor facute dupa dictare. Are in el acel romantism, desi facil, al inceputurilor, al unei varste de aur iremediabil duse, pana la urma, asadar, al unui timp definitiv trecut.
Da, asta este: Rush e frumos ca timpul trecut.
