In anii adolescentei tarzii, ai tineretii timpurii, dar si ai tineretii adulte – iar la unii chiar si mai tarziu – se decanteaza ambitii care ajung scopuri in sine de cele mai multe ori. Se contureaza lupte pe care vrei sa le lupti si in care vrei sa invingi, locuri sau persoane pe care vrei sa le cuceresti, lumi pe care sa le supui. E poate doar elanul varstei care face ca lucrurile sa para deopotriva realizabile si provocatoare.
Te lupti, deci, o vreme pentru aceste ambitii. Pe urma, cu timpul, energia si interesul investite in ele incep sa scada pana ajung aproape de zero. O vreme raman acolo, iar tu stii ca sunt tot la degetul tau mic, atacabile cum ar veni, e doar o chestiune de vointa sa te mobilizezi din nou.
Pe urma, brusc, uiti, te iei cu altele, mai trec niste ani, inveti sa faci selectii mai bine. Si intr-o zi, dintr-o pura intamplare, ajungi fata in fata cu proiectul ravnit cu ani in urma. Sau cu persoana dorita. Sau locul. Si toate usile iti sunt deschise, astrele iti zambesc favorabil, norii te imping de la spate, hai intra!, e sansa ta, acum, a venit clipa. Dar tu esti sceptic. Si refuzi. Anumite calatorii nu trebuie facute niciodata. La anumite locuri visezi ani de-a randul si cand hazardul te poarta spre ele atunci trebuie sa stii sa spui nu. De ce sa spui nu? La intrebarea asta am putea sa va raspundem, dar nu o vom face. (Poate o faceti voi).
Va oferim, in schimb, cateva halte in care sa opriti, in recomandarile saptamanii.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
Eleganta lui Paul Auster
Daca ati citit Paul Auster stiti deja la ce ma refer. Daca nu, ati putea incerca. Luati “Trilogia New York-ul” aceasta carte politista care nu este de fapt o carte politista si tocmai prin asta este cea mai buna carte politista pe care am citit-o vreodata. Luati apoi “Mr. Vertigo” si “Palatul Lunii” si , fireste, “Sunset Park” si veti intalni o scriitura eleganta, simpla, despre viata asa cum refuzam sa o vedem, despre voi si despre fricile voastre, despre trupul ce tradeaza in final numele pe care il poarta. Paul Auster este cel mai lucid creator de fraze pe care l-am descoperit in ultimii doi ani. Si ca sa intelegeti cum este posibil sa scrie asa, cititi un interviu cu el in care veti afla de ce il adora europenii si il urasc americanii.
-
O poveste ce trebuia spusa
Nu pentru ca imi e prietena o recomand aici si acum, ci pentru ca Oana Sandu – jurnalist la Decat o Revista – a documentat si a scris, de-a lungul anului trecut, un text ce trebuia demult scris. Va invit sa il cititi.
Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun
-
Fratele meu, Pat Hobby
Sunt in drum spre Chile. Citesc in avion “Povestiri cu Pat Hobby”, de Fitzgerald si “Femeia la treizeci de ani”, de Balzac. M-am indragostit de Pat Hobby, acest scenarist ratat, la 49 de ani, intotdeauna dator. Scrisul direct al lui Fitzgerald imi aminteste, si nu exagerez!, de extraordinara autobiografie pe care ziaristul Adi Dobre si-o scrie pe blog.
-
Valparaiso. Mirajul suicidului
Am vrut sa ma duc la Valparaiso si sa ma scufund in Ocean. Nu m-am dus, desi ar fi putut sa se scrie despre mine acest paragraf lamuritor: s-a nascut la Targoviste, Romania si a murit douazeci si noua de ani mai tarziu la Valparaiso, Chile. Ar fi putut sa ajunga poet.
-
Pe cine as ucide
Orice barbat care la varsta mijlocie isi paraseste familia. Scurt, de aproape, privindu-l in ochi, cu un singur glont, fara regrete.
-
Stewardesa
Ma gandesc la acea stewardesa trecuta de prima dintre tinereti si zambetul ei ramas ca un defect profesional in ciuda anilor. Stewardesele, ca ziaristii, ar trebui sa aiba norocul de a muri tineri.
-
Dimineata, in Santiago de Chile
Cand pe strazi nu e nimeni, scaunele din birouri sunt abandonate ca niste arme inutile, iar portarii de la intrarea in edificii dorm cu sepcile trase pe ochi. Dimineata, in Santiago de Chile, un timp pentru care merita durerea, neajunsul, de a fi.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
O fotografie
In vara anului 2009, cand am vizitat-o in apartamentul sau situat pe o strada cu nume martial din Bucuresti, Miriam Bercovici mi-a aratat o fotografie facuta la Campulung, in 1935. Apareau in ea douazeci si patru de persoane. Poza fusese facuta la nunta unei verisoare, Silvia.
Degetul aratator al lui Miriam a inceput sa se plimbe pe suprafata lucioasa a fotografiei. Al cincilea, pe randul de sus, unchiul lui Miriam, Marton Szabo. Ucis la Auschiwtz. Al saselea, alt unchi, deportat la Moghilev, in Ucraina de astazi. Al saptelea, fratele mirelui, arestat si impuscat de sovietici in 1941.
Pe randul al doilea, a cincea de la stanga la dreapta, Eva Szabo, moarta la Auschwitz. A sasea, o matusa, deportata in Transnistria. Pe randul al treilea, prima, o matusa impuscata la cariera de piatra pe Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedata in Transnistria, de foame. A treia, verisoara, mireasa, impreuna cu copilul ei de doi ani, impuscati la cariera de piatra pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat si impuscat de sovietici in 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber, mort de foame in Transnistria. A sasea, mama mirelui, decedata tot peste Nistru. Al saptelea, tatal mirelui, la fel. Jos: copiii Szabo, ucisi la Auschwitz, in 1944.
Fotografia aceea, cu toate vietile si toate mortile stranse laolalta, inca ma bantuie. Imi amintesc a de ea nu doar pentru ca a fost 27 ianuarie, Ziua Internationala de Comemorare a Holocaustului. Se spune ca cine salveaza o viata, una singura doar, nu a trait degeaba. Niciunul dintre noi nu poate schimba, insa, cu nimic macar un centimetru din destinul chipurilor de mai sus. Poate ca, totusi, si cine salveaza o memorie, una singura doar, nu traieste degeaba.
-
Inca o fotografie
S-au asezat 40 de ani peste sfarsitul Razboiului din Vietnam. Dar nu despre punctul final al conflictului e vorba – toate razboaiele se incheie ipocrit cu acorduri de pace si maini stranse in saloane oficiale, departe de dramele adevarate pe care le-au lasat in urma armele.
In vara lui 1972, cu doar sapte luni inainte de incheierea formala a ostilitatilor pe frontul vietnamez, un fotograf a prins pe filmul camerei sale una dintre cele mai cunoscute si sfasietoare imagini ale secolului trecut. Ganditi-va doar ce inseamna sa fii in topul ororilor imortalizate pe pelicula, intr-un secol care a trecut prin doua razboaie mondiale, Holocaust sau Gulag.
Se spune ca, vazand acea fotografie pe prima pagina a tuturor ziarelor americane importante, Richard Nixon ar fi avut o criza de furie, acuzand nu atat manipularea mediatica, cat modificarea in laborator a imaginii. Casa Alba pur si simplu nu credea ca fotografia e reala. Saloanele oficiale au avut mereu o dificultate majora in a intelege zidurile muscate de srapnel, transeele sapate in burtile dealurilor, marginile de drum, mlastinile, palcurile de copaci ale razboaielor.
Vietnam s-a incheiat, Nixon si-a dat demisia, comunismul s-a prabusit, dar fotografia facuta in acea vara a lui 1972 continua sa stranga in acelasi cadru toate ororile razboiului. Si, la limita, chiar toate ororile secolului XX.
Povestea ei, AICI.
