Ne întoarcem la Cerșetorul de cafea, formidabil epistolar al lui Emil Brumaru publicat de editura Polirom în 2012.
Cine a fost Emil Brumaru?
A fost unul dintre cei mai importanți poeți români din a doua jumătate a secolului XX. Versurile lui sunt cunoscute, amanții deceniilor trecute și le-au tot spus. A murit în ianuarie 2019, la optzeci de ani.
Poetul a fost un împătimit al corespondenței. Scria mult și bine și nu ne-a fost ușor să decupăm câteva fragmente reprezentative, mustind de poezie, din aceste epistole triste și savuroase. Dar până la urmă am izbutit.
Scrisoare către poetul Șerban Foarță (7 noiembrie 1977)
Nu fac nimic. Citesc fără chef Turgheniev (sunt vreo 11 volume). Vreau să termin odată cu clasicii ruși, dar mereu mă împotmolesc. Am reluat Proust și l-am aruncat cu ură! E minunat pe fragmente, ca întreg te scoate din răbdări!
Scrisoare către criticul Lucian Raicu (24 iunie 1980)
În prima mea vizită la dumneavoastră, la un moment dat, cred că spre sfârșit, m-a izbit halucinanta asemănare pe care v-o căpătase chipul cu cel al lui Gogol! Vreau să mă înțelegeți bine. Nasul, ochii, sprâncenele, aerul din jurul feței acut spiritualizate, toate mi-au adus brusc în memorie fotografiile lui Gogol. A ținut o clipă, poate mi s-a părut.
Scrisoare către poetul Leonid Dimov (3 ianuarie 1968)
Pirat duios,
Începe seria plicurilor înguste și a sentimentelor nebune (din când în când o să trimit și plicuri normale, pentru calmare), seria nervilor smulși cu penseta, a sufletelor împunse cu andreaua, a unghiilor băgate-n inimi, seria (…) motanilor triști.
În sfârșit, mi-ai scris o scrisoare! Prima, zic eu, și trebuie să recunoști că așa e. Era necesară fița mea de damă tâmpită? Se vede că da. Dar să trecem.
Scrisoare către scriitorul Radu Petrescu (7 iunie 1978, scrisoarea este semnată Îngerul marchiz Brumaru)
Iubite domnule baron,
Azi-dimineață, după ce mi-am expediat c-un șut nervos valetul care-mi încurcase șireturile portocalii cu ultimele acte de proprietate (valet ce, de fapt, e o tânără de treisprezece ani în travesti, cu mustăcioara delicat trasă-n funingini moi și sâni – absolut rozbombați a desfrâu – aplatizați de-o scândurică de brad strânsă-n frânghioare tăioase de toracele zvelt), mi-am privit mult timp sufletul în luciul vechii spade moștenite, din tată-n mamă, de sute de ani.
Curios, începe să semene cu Urmuz!
Scrisoare către poetul Florin Mugur (datată 1978)
Dragă Mugur,
Luni. Zi închisă. Cineva taie lemne cu un ferăstrău de tâmplărie, pe o capră: îmi amintesc de copilărie și de localitatea D.
Noaptea, vise urâte, terminate, toate, prin treziri înspăimântate, ceea ce îmi face somnul ferfeniță! Dimineața în piață, să cumpăr salată verde. E tot mai scumpă, jecmăneală curată!
Apoi, pe la farmacie să iau ciclobarbital și diazepam. La prânz puțină lectură, foarte puțină, din Turgheniev, momit de femeile, mă rog, de fecioarele lui coapte prin conace străvechi, la foc mocnit.
Acum e după-masă și aud, prin geamul deschis, tăierea secretă a lemnelor.
