• Imaginati-va ca aveti 22 de ani precum Ruxandra, 20 ca Florentina sau 19 ca Andrei si nu stiti raspunsul la cea mai simpla intrebare dintre toate. Pentru majoritatea celor care au sansa unei vieti normale, acasa inseamna macar acoperisul sub care se strange seara o familie. Pentru cei patru sute de copii sau tineri aflati in intretinerea Fundatiei Concordia cuvantul acesta – acasa – nu reprezinta, insa, nici atat. Acoperisul n-a existat aproape niciodata. Familia, cu atat mai putin. Si, cand cea mai mare parte din viata ta a fost traita pe strada, sa stii sa faci paine e o binecuvantare in sine. Intr-un fel, la Brutaria Concordia asta se intampla: cuptoarele si malaxoarele le ofera unor copii, pe care viata i-a purtat deja prin toate furtunile, o noua sansa sa creada ca poate fi si altfel. Primind un acoperis deasupra capului si invatand sa coaca paine, copiilor strazii li se ofera macar oportunitatea de a-si cladi, undeva in viitor, propriile familii. Pe strada, sansa asta n-ar fi avut-o niciodata.

Cand bucurestenii trec pe aici, in diminetile de sambata, zburand la volanele masinilor de productie occidentala spre statiunile de munte ale Carpatilor, in brutarie utilajele se odihnesc dupa cinci zile de foc aproape continuu. Ascunsi in spatele ochelarilor de soare, ochii n-au timp sa se uite. Doar esarfele achizitionate din mall-uri mai arunca, in bataia brizei poluate a orasului, cate o ocheada spre cladirea brutariei. Masinile continua sa treaca pe centura Ploiestiului, orasul aflat la 60 de kilometri de Bucuresti, celebru pentru instalatiile sale de rafinare a petrolului care i-au adus Romaniei, la inceputul anilor ’40, o alianta de trista amintire cu Germania nazista.

Dupa Revolutia din 1989, la centura orasului s-a tot lucrat vreme de ani de zile. S-a lucrat atat de mult incat te si intrebi cum naiba ai fi ajuns in urma cu un deceniu, cand imperiul campiilor domnea in salbaticie. Acum, nu e insa niciun iad de gasit aici. Din contra: la Concordia, o asociatie non-guvernamentala care si-a construit, pe centura orasului, cateva facilitati dedicate reintegrarii copiilor strazii, pentru sute de suflete raiul a coborat pe pamant.

  • Infiintata de un austriac imediat dupa rasturnarea regimului comunist, organizatia Concordia e pe piata umanitara romaneasca de mai bine de douazeci de ani, oferindu-le miilor de tineri care i-au trecut pragul un acoperis deasupra capului si o farfurie de mancare. Integrarea sociala nu inseamna, insa, nici pe departe doar atat – isi vor fi spus, la un moment de dat, responsabilii de la Concordia – asa ca au inceput sa se gandeasca la un model mai eficient de a oferi o sansa copiilor strazii.

Ideea a incoltit asa cum incoltesc toate ideile generoase. Incet, prima data in powerpoint-urile executivilor de la Fundatie, apoi din ce in ce mai repede, odata cu primele caramizi care s-au asezat pe fundatia a ceea ce astazi e brutaria, iar la final, precum in simfoniile clasicilor austrieci, cu utilajele de panificatie intrand triumfal in scena. La inceputul lui 2011, dupa o investitie de 500.000 de euro, proiectul brutaria Concordia pornea la drum. O facea cu o serie de 16 invatacei, recrutati din randul copiilor pe care-i adaposteste organizatia, si cu Andreas.

 

Dragoste si faina

Austriacul de 27 de ani a scos deja o promotie de brutari la Concordia si lucreaza cu atata tact cu seria actuala, a doua, incat nu poti crede altceva: Andreas se va opri sa transforme copiii strazii in brutari doar la capatul zilelor. Fara ca macar sa stie, cei 25 de tineri carora le preda acum tainele panificatiei si-au pus destinele deraiate in mainile lui.

Desi suna ciudat, prezenta lui Andreas aici e, in esenta, o poveste de dragoste. Venit in Romania in urma cu sase ani, ca voluntar, pentru a scapa de armata, austriacul a sfarsit prin a nu mai pleca. Trebuia sa o faca dupa cateva luni, sa se intoarca acasa si sa duca mai departe afacerea familiei. Andreas voia insa sa fie brutar, nu macelar. Si a mai fost ceva: s-a indragostit. S-a indragostit chiar de o fata de la Concordia, unde se achita de voluntariat. Au ramas impreuna, si-au cumparat o casa langa Ploiesti, dar el nu s-a oprit aici. Nu era suficient. Andreas trebuia sa-i mai salveze si pe altii. Poate nu cu dragoste, dar macar cu faina.

Pe cartea lui de vizita scrie acum “Production and Quality Manager”. Fisa postului e atipica. Andreas sta toata ziua in sortul sau de brutarie, are bratele acoperite de cine-mai-stie-cate tipuri de faina si reporterii ar putea da chiar in scris ca e primul manager pe care-l vad producand cot la cot cu cei pe care, teoretic, doar ii asista.

 

Cuvintele. Mama. Tata

De altfel, brutaria Concordia nu e mediul obisnuit de lucru. In timpul zilei, 25 de persoane invata sa coaca. Spre orele noptii si ale diminetii urmatoare, “profesionistii” – patru dintre absolventii seriei anterioare – isi intra in drepturi, livrand produse de panificatie pentru comenzi speciale. Si unii, si ceilalti muncesc pentru a satisface nevoile organizatiei. Si unii, si ceilalti au trecut macar o data prin caminele sale. Si unii, si ceilalti au invatat ca unele cuvinte, precum “mama” sau “tata”, pot avea intelesuri diferite, atunci cand viata decide sa o ia pe repede inainte si sa oblige niste copii sa traga dupa ei, precum niste tinichele, griji de adulti.

La Concordia, “mama” si “tata” sunt toti angajatii fundatiei. In brutarie, mama e doamna Georgeta, o femeie corpolenta si blanda, cu vreo trei decenii de experienta in panificatie, care le arata copiilor strazii hotarati sa devina brutari cum sa faca, ce sa faca, cand sa faca.

La sfarsit de saptamana, cand brutaria trage obloanele pentru a lasa cuptoarele si oamenii sa-si traga sufletul, “mama” si “tata” intra in vacanta. La cativa pasi de cladire, pe drumul national care leaga Bucurestiul de Brasov, masinile continua sa mearga. Sunt ale celorlalti copii, cei ai caror parinti nu-si iau timp liber niciodata. Monstrul mecanizat de afara e o bucatica din normalitatea oamenilor care si-au trait copilariile ca pe un drept niciodata amenintat, a oamenilor care au nu doar o casa, ci si un acasa, a oamenilor care invata sa creasca si sa fie mari, stiind insa ca au avut ragazul sa fie mici.

Intr-un fel, la Concordia, un alt monstru mecanizat vrea sa instituie aceeasi normalitate. E un monstru pus in miscare de malaxoare si cuptoare, care incearca sa creasca, inainte de toate, copii si abia la urma paini. Uneori reuseste. Alteori, nu. Nimeni nu poate garanta ca cele noua luni pe care invataceii le petrec la brutaria organizatiei le vor fi suficiente pentru a se integra cu succes, mai departe, intr-un colectiv definit de normalitatea cealalta. Daca un singur om, insa, va traversa intr-o zi centura Ploiestiului spre Brasov, la volanul unei masini, si va intoarce pentru o clipa capul ca sa-si aduca aminte de vremurile in care mainile sale framantau aluatul la Concordia, misiunea proiectului de brutarie se va fi implinit.

Pana atunci, cei 25 de tineri carora li se predau acum tainele panificatiei isi pun in fiecare zi destinele in mainile lui Andreas. La final vor afla ca propriile maini i-au salvat, de fapt.

VIDEO. In ziua in care am vizitat atelierul in care Concordia a investit mai bine de 500.000 de euro, ucenicii romani, ajutati de voluntari austrieci si germani, au pregatit, la propunerea noastra, trei paini de forma tarilor din care provin. Acestea sunt cateva minute din viata mainilor care au copt Romania.

 

 

  • Documentarea pentru acest material a fost realizata cu sprijinul ERSTE Foundation  Varianta in limba engleza este publicata de platforma dedicata a organizatiei austriece – socialintegration.org.

1 COMENTARIU

  1. stiu proiectul, pacat insa ca
    stiu proiectul, pacat insa ca nu stiu sa-l valorifice cum se cuvine. am incercat sa comand 80 de cozonaci la ei, din pacate emailurile si telefoanele mele au ramas fara raspuns

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.