Metoda Carpentier

Ce vedem cand ne uitam la Cupa Mondiala de fotbal? O manifestare sportiva, veti spune, cu reguli, performeri si suporteri – poate cel mai popular joc de performanta practicat de om pe Pamant. Cu siguranta, asta avem inaintea ochilor. Dar ar mai trebui sa vedem ceva: o poveste despre ce a fost si ce va urma.

Este in plina desfasurare Campionatul Mondial de fotbal masculin din Rusia. Se confrunta, ca de obicei, scoala europeana si cea latino-americana de fotbal, care la baza tot europeana este.

Istoria de aproape un secol a Cupei Mondiale ne-a invatat sa credem ca exista o traditie latino-americana, bazata pe fantezie, pe dribling, pe geniul salvator. De la Pele la Maradona, asa stim sa traim. Traditia europeana, pe de alta parte, are la baza pragmatismul. Ea sta toata pe ratiune neimpodobita de ornamente stilistice inutile.

Avem tradusa aici, in fotbal, una dintre cele mai importante metode de reprezentare a culturii latino-americane si a culturii europene, asa cum ne-a lasat-o mostenire scriitorul Alejo Carpentier.

Teoretician al ideii de miraculos real – care sta la baza literaturii latino-americane (realismul magic, desigur) – Carpentier s-a nascut in Cuba si a ajuns sa traiasca la Paris, Franta. El ne-a dat cel putin un mare roman despre tiranie. Acest roman se numeste Recursul la metoda (pentru a fi in opozitie directa cu Discurs asupra metodei al lui Descartes).

Carpentier plaseaza America Latina in acest univers magic in care oamenii sunt obligati sa traiasca sub mai multe varste ale omenirii in acelasi timp. Totul in opozitie cu rigoarea si rigiditatea luciditatii europene.

Fara sa ne mai gandim prea mult la asta, traim in grila Carpentier de decenii bune. Si tot asa ne uitam si la Mondialul de fotbal. Asteptam sa apara glezne slefuite pe Copacabana, am crezut in Argentina ca intr-un ritual magic. Suntem uluiti ca vedem altceva. De ce?

Cupa Mondiala nu mai este expresia unor inclestari inter-tari, desi inca pare asa. Spiritul national s-a diluat sub puterea globalizarii. Fotbalistii de talent pleaca astazi de adolescenti la marile scoli de fotbal europene. Nu mai suntem in urma cu trezieci de ani cand jucau trei straini intr-o echipa.

Fotbalul latino-american si-a pierdut astfel miraculosul, rationalizandu-se. Nu altfel s-a intamplat si cu fotbalul african (fotbalul asiatic n-a avut niciodata unul anume).

Asa se face ca privim un Mondial europenizat, in care energia se dozeaza si sufletul vine al doilea. In caz ca va intrebati ce s-a schimbat in ultimele decenii: asta s-a schimbat. Am pierdut magia si am castigat (nu noi, ci fotbalistii) niste bani. Fotbalul a devenit o industrie colosala, corupta, chiar amorala.

Si-n timpul asta publicul a ramas in asteptarea urmatorilor magi. Aproape ca nu exista contradictie mai mare.

Iata si recomandarile saptamanii.

Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu

  • O carte. Puterea, de Naomi Alderman

Cand am inceput sa o citesc m-am gandit ca este o poveste despre cum lumea va fi mai buna daca va fi condusa doar de femei. Ma gandeam ca violenta e cumva justificata de faptul ca femeile care si-au descoperit prima oara Puterea erau foste victime ale abuzurilor sau traficului de persoane. Dar am continuat sa citesc caci era doar o ipoteza. Putea foarte bine sa nu fie deloc asa.

Si nu a fost.

Cartea scrisa de Naomi Alderman nu este despre o lume mai buna condusa de femei, este despre cum puterea corupe indiferent de gen, despre cum religia poate fi folosita pentru a  manipula atât de femei, cat si de barbati. Aceeasi violenta, aceleasi extreme, aceleasi abuzuri. Se schimba doar rolurile.

Si mai e ceva. Cartea e un exercitiu foarte bun pentru barbati. Exercitiul de imaginatie pe care-l propune Naomi Alrderman le arata cititorilor de sex masculin la ce le-au supus si inca le supun pe femei. S-ar putea sa nu fie confortabil deloc pentru barbati sa se vada in postura de victime sau persoane inferioare, inferioritate data doar de sex. Barbatii trebuie doar sa-si imagineze cum ar fi.

Daca vi se pare ca Naomi exagereaza cu violenta sexuala, va invit sa descoperiti la ce erau supuse femeile in timpul genocidului din Bosnia in 1995. Nu e un secret ca violul e poate una dintre cele mai vechi arme de razboi. Dupa evenimentele din Bosnia, insa, violul a fost incadrat de catre Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite la categoria genocid, adica o actiune organizata cu scopul exterminarii.

Cum nu suntem nici la acest Campionat Mondial de fotbal, putina melancolie nu a omorat pe nimeni. Si daca poarta si semnatura The Guardian cu atat mai bine.

Aveam zece ani si eram toata familia (parinti, bunici, unchi, matusi, verisori) inghesuita intr-o camera in fata unui televizor color. Vibra Brasovul la fiecare gol, la fiecare faza care ar fi putut duce la un gol. Mie asa mi-a ramas in minte fotbalul romanesc. Si e cumva trist sa-l vezi cum arata acum – fara absolut nicio sansa. Exact cum pare de multe ori si tara asta.

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

  • O carte de versuri

O mie si una de morti. De Corina Oproae. Editura Scoala Ardeleana.
  • Un film

Loving Pablo, hating Escobar. La cinema.
  • Un spectacol de teatru

Cursa de soareci, de Agatha Christie, la Teatrul National din Bucuresti.
  • O carte

Recursul la metoda, de Alejo Carpentier. Editura Curtea Veche.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • O couitare: Pogromul de la Iasi

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.