Călătorie în mașina timpului, partea a II-a: mici târguri românești din Interbelic

E oraș și sat totodată. Loc de tihnit popas de vară, cu frumoase și tăinuite împrejurimi, e și unul din nodurile cele mai însemnate industriale din țară. E oglinda țării însăși, căci îmbină farmecul naturii, belșugul pământului cu svăcnitoarea dezvoltare, legată de bogăția subsolului. Dacă ar fi undeva în America, și nu pe Valea Prahovei, ar fi descrisă ca exemplu de repede prefacere, de energie etnică, ca o minune de hărnicie și destoinicie omenească. 

Nici vremea unei vieți de om nu a trecut de când s-a schimbat din pașnic sat cu căsuțe cu bârne, luminate cu opaițe, în îngrămădire de cochete vile, de clădiri cu două rânduri, luminate cu electricitate. E icoana evoluțiunii iuți a țării întregi. 

(…) Sus domină pădurea de arbori, jos, în vale, aceea a sondelor. Trenurile de cisterne umplu liniile de garaj iar rezervoarele de tablă sunt înșirate ca niște baloane umflate, gata să se ridice. În Câmpina funcționează a treia mare rafinărie din Europa întreagă. 

Poate fi și centru de excursiuni. Drumuri largi te duc spre castelul Voila ascuns în pădure, spre Brebu cu turnul bisericii atât de interesant, spre Telega cu ochiul de apă sărată. 

(…) E un colț de țară care te înviorează când îl străbați.

E un oraș liniștit, lipsit de viața industrială. Când goarna sună stingerea la regiment, pe străzi încetează orice mișcare. Casele modeste, înșirate de-a lungul străzilor, se oblonesc, iar porțile mari, spărturi în zidurile dintre case, sunt ferecate. Ai crede că ești într-un oraș supus stării de asediu, mereu amenințat. Doar cafeneaua frumoasă – cu restaurant și cofetărie la un loc -, cât mai are geamurile luminate, de atrage pe cei mai neastâmpărați ori pe funcționarii și ofițerii care duc viață de coloniști. 

(…) Clădiri frumoase, gata în preajma războiului, sunt înșirate pe marginea terasei. Aici e Sanatoriul de tuberculoși, bătut de soare, mai la vale e liceul Maiorescu, cam strâmtorat ca spațiu și sărăcuț ca material didactic. Lângă el e administrația financiară, mai încăpătoare decât liceul. 

(…) Altă instituție care merită să fie vizitată este Penitenciarul, o adevărată cetate cu ziduri înalte. În interior cuprinde însă o variată industrie. Condamnații nu hoinăresc cât e ziua de mare în neștire. Sunt întrebuințați la felurie meserii. Se află acolo o tipografie, un atelier mecanic, o țesătorie, o fabrică de mobile. 

Încolo Aiudul e curat, luminat electric, cu străzi bine pavate și bine întreținute.

E tipul orășelului de mineri. Căsuțele acoperite cu șindrilă, perpendiculare pe direcția străzii, au toate acelaș tipar. Caracteristică e fereastra cu zăbrele sau măcar cu obloane, care închide spre stradă nelipsitul cerdac din lungul casei. 

Buna stare obștească de odinioară se vede în biserica monumentală catolică, lângă piața largă. E un dom spațios, în formă de cruce cu un peristil susținut de 4 stâlpi masivi, iar scările păzite de statuile mari ale sfinților Petru și Pavel. Se spune că la clădirea ei s-au pus la contribuție toți minerii, deci și românii. 

Tot aici, în piață, se află și biserica reformată și ea spațioasă deși simplă. 

(…) Liniștea e nota dominantă a orășelului întreg. În piață numai vreo două precupețe moțăie dis-de-dimineață lângă cele câteva fructe și zarzavaturi, aici mai scumpe, apărate de arșița soarelui sub o umbrelă mare. 

Mizeria minerilor o întâlnești la tot pasul. Dinspre pădure căruciorul încărcat cu vreascuri este tras din greu de către bărbat, copilul împinge și el de draghină, iar când încărcătura trebuie să urce dâmbul spre a intra în curte, vine în ajutor și femeia cu fața suptă de necazuri.

În această zonă (n.r. Maramureș) de tristă izolare, Sighetu-Marmației mi-a apărut și mai trist. 

(…) În jurul pieței din preajma bisericei rutene e o forfotă veșnică, dugheni mici cu îngrămădiri de tot soiul de mărfuri expuse și în gura pivnițelor, tărăbi vârâte și în gangul clădirilor. 

Mai încolo de piață, în lungul bulevardului destul de larg și umbros, e marea clădire a Prefecturii, alăturea de biserica reformată, îndeajuns de frumoasă. Pe urmă vine spitalul, iar în jur străzi liniștite, relativ curate, cu căsuțe modeste. 

În acest cartier tihnit, se înalță ca un monolit în mijloc de bordeie. clădirea nouă a liceului, precum și mândrul Palat cultural. E luminos, simplu, fără zorzoane, cum stă mai bine pentru un templu al culturii și în unison cu frumusețea blândă a naturii din cadrul orașului. E păcat însă că e pustiu. 

E un orășel drăguț, dacă nu ar fi vântul ce bate mereu umplându-ți ochii de praf. Vântul, praful și arșița îi dau caracteristic a. 

Tiparul orașului? Un târg turcesc cu începuturi de occidentalizare. Geamia e trecutul. Stă ascunsă printre case scunde și magazii masive, de piatră, ca niște temnițe cu ferestruici mici și zăbrele groase. În fața geamiei e piața largă ca să încapă căruțele ferecate, încărcate cu saci de grâu. 

Occidentul e spre port. Într-acolo sunt căsuțele moderne, într-acolo sunt vrâstările de case cu 2 etaje alăturarea de altele tupilate, cu ușa deschizându-se ca într-un beciu. 

Spre seară, când ies muncitorii din fabrici, tăcutul orășel devine un colț din orașele industriale. Cafenelele se umplu într-o clipă. (…) Nu lipsește nici viața de taverne, imitată după cinematografe. Măsuțele șchioape din fața cafenelelor sunt prinse de cei ce se reped la jocul de cărți, iar vocabularul acestora se restrânge la variate sudalme cu care întovărășesc fiecare aruncătură de carte. Sunt revoltații precoci care socot că viața nu e muncă. 

(…) Cernavodă nu e izolat ca Hârșova. Cernavodă are Dunărea, are linia ferată, are mai ales minunea de pod, dantelă fină de fier, suspendată deasupra apei.

Izolat de restul țării, azvârlit în văgăuna de lângă graniță, Hușii și-a păstrat și în partea economică mult din tiparul vechiu. Industriile n-au invadat în el. Cel mult o moară-două, trebuința pânei zilnice. În schimb agricultura i-a dat belșugul. Șesul apropiat, bogat în ape, a făcut prielnică desvoltarea grădinăritului, iar coastele de dealuri numai vii, l-au făcut vestit ca podgorie. 

Orășelul odihnește liniștit; aproape mumificat în izolarea lui, cu casele micuțe, dar cu grădini mari, pe poala trăgănată a dealurilor ce se înalță destul de repede la spate. 

Clădiri mândre nu se văd. Numai turlele episcopiei strălucesc în îmbrăcămintea lor curată de var, ca din o insulă de verdeață. Scoborându-te în oraș te izbește îmbucurător, relativa curățenie a străzilor principale. Dintre celelalte orașe din Moldova deluroasă, Hușii mi s-a părut cel mai curat. 

(…) Cu o slabă sforțare, din Huși, se poate crea o citadelă de radiare a cimentării sufletești între părțile de jos ale celor două jumătăți din Moldova. Adăugându-se și darurile naturii, energia omenească ar putea face minuni din acest orășel tihnit. 

Iarmarocul, vestitul iarmaroc de Sf. Ilie, era prilej de activă tranzacție între munte  și dealuri ori văile largi. Marfa de la Lipsca și Brașov era mai lesne depozitată temporar aici , pentru ca apoi cu țârâita să fie răsfirată în satele din adâncul munților. Aceasta a fost vremea de aur a scurtei vieți de oraș vestit. Înființat cam pe la începutul veacului al 18-lea azi, drumul de fier de pe vale-Siretului, ca și mutarea tranzacțiilor chiar în sate, i-au anemiat viața. Se stinge încet, încet. 

Dealurile care i-au adus viața, acum îi încetinează pulsul. Veneau, e dreptul, dornenii făcând mare înconjur, la tribunalul din Fălticeni, când aveau nevoie, dar pentru relațiunile lor economice se îndreptau spre Câmpulungul bucovinean. 

Fălticeni e orașul care cu oarecare bunăvoință și energie, poate deveni măcar cuib plăcut de vilegiatură, o stațiune climaterică. Dealurile domoale au perspective liniștitoare. Bradul crește pare că mai mândru decât aiurea. Aerul curat de munte ajunge molcomit până la el. Unde te întorci prinzi priveliști încântătoare, mângâietoare. 

(…) Aici în Fălticeni, nu e uliță, care să nu fie legată de amintirea neîntrecutului povestitor Creangă. Ca și în Florența lui Dante, la fiecare răspântie s-ar putea pune plăci cu citate din Creangă, relative la locurile umblate de el. 

După ce ai trecut de clădirea gimnaziului, străjuit de câțiva plopi, ți se urăște urmând șoseaua care trece prin Tecuciul nou. Rare becuri electrice îți mai dau de știre că te afli tot în oraș. Încolo nicio deosebire de un sat mai cuprins, cu grădini mari, cu ogoare de popușoi în jur, cu obișnuita fântână cu cumpănă la poarta gospodăriei. 

Orașul propriu zis, adică îngrămădirea dughenelor mărunte, perete-n perete, ține puțin. De la gară ajungi în el, pe un bulevard bine îngrijit. (…) Mai pe urmă vin casele curățele, micuțe, unele chiar de curând clădite, în stil românesc. 

(…) Singura clădirea mai frumoasă, în stil românesc, dar cu prea multe chenare, pretențioasă față de restul orașului, e Primăria. Îndărătul tribunalului e piața, un maidan pietruit înconjurat de dugheni, în mijloc cu nelipsitul foișor, tur octogonal, singurul care se profilează deasupra clădirilor, când privești orașul din depărtare. 

(…) Dacă viața economică e în lâncezeală, iar cea culturală ștearsă, cea politică e în toi. 

Oraș curat, cu străzi bine întreținute, cu clădiri nepretențioase, înșirate regulat una lângă alta, fără locuri virane, sterpe, acoperite cu gunoaie. 

Îmbrăcămintea e în totul a unui orășel din țările occidentale. Grija particularilor de a rivaliza între ei prin buna întreținere a clădirilor, trădează nu atât buna lor stare materială cât un simț înalt de estetică edilitară și igienă personală. 

(…) Praful nu te înădușă, căci este ogoiat prin stropire. El nu pătrunde până la apa fântânilor ce mai dăinuiesc, căci oriunde ar fi, în curtea gospodarului ori în mijlocul străzii străzii, sunt așa de bine închise și curat ținute, încât le credeam niște adăposturi de icoane.

(…) Dar nici administrația nu se lasă mai prejos. Până și străzile periferice sunt bulevarde, cu duble rânduri de arbori umbroși în lungul fiecărui asfalt. 

(…) În viața de toate zilele sunt scene care e fac să te crezi într-un sat mai mult decât într-un oraș. Sunetele scoase de văcar din corn, adunând vacile din fiecare curte, te trezesc din somn dis de dimineață, iar talangele clătinate în mersul domol al vitelor strânse în cireada târgului, îți aduc aminte de pajiștea grasă și verde, chiar dacă locuiești pe strada principală unde se găsește palatul episcopal. 

Sub liniștea aparentă Lugojul e un centru industrial mereu în prosperitate, după cum e și un centru cultural cu pulsații accentuate în direcția națională.

Piața largă, spațioasă este neîngrijită. Vântul răscolește din ea suluri de praf ca și în stepă. Un șir de castani stufoși o umbrește într-o coastă, un parc de arbori deși spre apus. 

De jur împrejur, un pătrat de case fără stil, ziduri simple cu rânduri de ferestre, o împrejmuiește din toate părțile. Aici e prefectura, aici liceul secuiesc închis ermetic pentru limba românească, aici școala medie în același local cu poliția, cafeneaua nelipsită și sala de teatru cu prea pretențioase stucaturi. 

Nimic cu gust. Nicio clădire nu te oprește în loc. 

Partea nouă a orașului, cu câteva vile mai cochete, e înspre drumul ce vine de la Brașov. Aici e școala militară, aici fabrica de pânză, și mai ales importanta fabrică de țigări, cu mașinării numeroase, una din cele mai mari fabrici de asemenea natură din țară. 

Dacă orașul în sine nu e distinct prin nimic mai de seamă, în schimb cadrul natural în care e așezat e fermecător. 

(…) Plaiuri românești! Cât farmec cuprindeți în voi! Cât de frumoase sunteți, dar și cât de puțin prețuite de cei care trăiesc în mijlocul vostru.