Δ Foto: Emanuel Pârvu / Mediafax Foto
Istoricii nu au putut stabili cu precizie ce s-a întâmplat în România acum treizeci de ani.
A fost o revoluție sau o lovitură de stat sau un amestec între cele două, care în română e posibil și se numește loviluție, sau poate altceva pentru care nu e neapărat nevoie să existe un nume?
Ce știm sigur: a fost o răsturnare sângeroasă a unui regim ilegitim și criminal, au murit oameni la Timișoara, la București, la Buzău, la Brăila, la Brașov, la Târgoviște, la Cluj-Napoca și în alte orașe.
Au murit oameni stupid. La Giurgiu, în timp ce eliberații se bucurau pe străzi că a fugit Nicolae Ceaușescu, a venit conducătorul beat al mașinii care aducea lapte în oraș și i-a spulberat. Au fost și ei trecuți în rândul celor uciși în numele Revoluției.
La Brăila cel care a făcut monumentul eroilor s-a trecut chiar și pe sine în rândul morților la revoluție – așa a crezut că e bine.
Decembrie 1989 a fost amestec de tragedie și comedie, farsă și durere care nu mai a trecut. Au rămas copii orfani de părinți, au rămas părinți fără copii – cum să îi numim?
Și dintre toate gloanțele care s-au tras în Revoluție și dintre toți morții de atunci, mă voi opri la acesta: la glonțul care a ucis-o pe Corina Roșca din Brașov.
Nu o cunoașteți pe Corina, ea locuia pe strada Traian numărul 1, la al treilea etaj al unui bloc cu opt etaje, un bloc între atâtea altele.
Era decembrie, se încheia o lume, și Corina dormea între părinții ei, Ana și Gheorghe Roșca, era noapte și glonțul a pătruns mișelește pe fereastră și a ucis-o pe loc. Ea avea șase ani. Și eu aveam șase ani în decembrie 1989. Ea a murit, eu am trăit.
Ce am văzut eu
Eram în clasa I pe atunci, pentru mine revoluția a însemnat că din trimestrul al II-lea i-am spus tovarășei învățătoare doamna învățătoare, că am primit și sâmbăta liberă și că n-am mai apucat să fiu pionier. Am rămas doar șoim al patriei (în regulamentul șoimilor patriei era stipulat că nu trebuie să lași să treacă nicio zi fără să faci o faptă bună).
În 1989 locuiam într-un oraș monoindustrial, de la marginea unei păduri, un oraș care depindea în exclusivitate de o fabrică de armament. Am văzut lumea aceea prăbușindu-se, am cunoscut întunericul și singurătatea și disperarea muncitorilor care și-au pierdut rostul pe lume, am auzit sirena fabricii de armament tot mai rar, apoi n-am mai auzit-o deloc.
Am văzut trecerea de la comunism la altceva, am văzut oameni înnebunind de lăcomie și egoism, am văzut triumful capitalului, care nu se confundă nici cu libertatea, nici cu dreptatea, am ajuns în orașe tot mai mari din țara noastră, până când am ajuns în cel mai mare dintre ele.
Am avut libertatea de a-mi alege drumul și am ales viața ziariștilor de presă scrisă, condamnați întotdeauna la îndoieli și bagaje și gări și trenuri și avioane și hoteluri și oameni străini, am umblat cu piciorul toată țara noastră și mai târziu tot continentul nostru bătrân și apoi am plecat să cunosc lumea întreagă.
Mi-au crescut aripi și am putut spera, am văzut zidurile căzând, am văzut mode răsărind și apunând fulgerător, am cunoscut triumful tehnologiei, am iubit și mi-am îngropat prietenii cei mai grăbiți. Nu e mult: am trăit.
Ce ar fi crezut Corina
Și în fiecare iarnă mă gândesc la Corina și la glonțul acela.
Poate că ar fi devenit arhitectă sau medic veterinar sau ar fi lucrat în industria de publicitate, poate s-ar fi numărat între milioanele de români care au emigrat, poate ar fi fost dezamăgită de eșecurile clasei politice, de victoria continuă a securității.
Poate că ar fi crezut că România e numai o colonie economică și culturală, cum să nu fim noi în stare să facem o autostradă, un spital?!
Mă gândesc la ea mergând în orașul ei din munți pe drumul pe care atât de bine îl cunosc, îndrăgostindu-se pe muzica tinereții mele, nu am chef azi…, mergând în taberele școlare de la Costinești, pierzându-și nopțile și mințile în Vama Veche, crezând în revoluția portocalie, având înspre 2020 aceleași melancolii.
Mă gândesc la Corina la coadă la supermarket și pierdută în trafic, înjurând în gând primarul și trecerea timpului, uneori grăbită și neatentă, luându-și chiar libertatea de a nu mai vota (toți sunt la fel!), mă gândesc la Corina ca la o fată pe care am cunoscut-o cândva într-un club de karaoke sau într-o discotecă de la începutul mileniului sau în pub-ul de la parterul blocului în care locuiesc.
Cum ar fi ajuns să arate zâmbetul ei?
Născuți în RSR
Uneori, nu prea des, trec pe lângă troița închinată în Capitală morților pentru libertate și aprind o lumânare. Pentru că toate trebuie să cunoască un sens – lumânarea o aprind pentru viața pe care ea nu a trăit-o, un copil de șase ani omorât în absurdul care însoțește inevitabil și toate trecerile noastre de la un regim la alt regim…
Și la noi, cei rămași în viață, mă gândesc, la istoria mare, mineriade, privatizări, scheme piramidale, milionari de carton, Ceaiul de la ora cinci, serialul Dallas, ierni când încă ningea peste pământ, Michael Jackson la București, credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?
Mă gândesc la liceu și la facultate și la marile speranțe când încă aveam timp să ascultăm un disc cu Pink Floyd, la gropile și câinii vagabonzi, la telefoanele mobile și anii în care am vorbit la secundă, la calculatoarele noastre în rețele de cartiere, la ridicarea vizelor și prima călătorie înspre Europa și la distanța de Europa care tot n-a trecut.
Și tu, tu n-ai cunoscut nimic din toate acestea, Corina, tu nu știi cine a fost Captain Planet și nici ce a însemnat generația pro, mă gândesc la tine dormind între părinții tăi, un copil ce adoarme visând la cadourile de sub brad și nu se mai trezește niciodată. Și la noi acum, mai bătrâni cu treizeci de ani și iluziile tot mai obosite, mă gândesc.
Nu te-am cunoscut, Corina, am citit despre tine două rânduri într-un ziar, dar nu te-am mai uitat, poate pentru că erai, la fel ca mine, un copil născut târziu, în ultimii ani ai unei dictaturi.
Eu n-am uitat ce înseamnă o dictatură, n-am uitat cozile și frigul și n-am uitat serile în care eu, mama și tatăl meu ne spălam pe rând în aceeași cadă în aceeași apă tot mai murdară, fiindcă altă apă nu mai era.
Și îmi folosesc zilnic libertatea de expresie, când se cuvine ies în stradă și îmi urlu revoltele, nu tac în fața nedreptăților, m-am născut pentru totdeauna în Republica Socialistă România, dar nu vreau să mor tot aici.
Și lupt în fiecare zi cu toate armele libertății ca să nu mai moară copii împușcați, răstigniți între părinții lor, și fac mereu prea puțin, ca toți ceilalți, iar câteodată mi se pare că a rămas pentru totdeauna decembrie și nu va mai fi niciodată vară și sap, sap mai departe prin tunelul timpului, căutând lumina despre care se povestește că totuși există, Corina.
Îți scriu în timp ce zbor peste Europa, către Paris, într-o lume cu granițele șterse, și nici nu știu cum să îți spun că moartea ta nu a fost în zadar.
Un text minunat ! MULTUMESC. ! PACAT ça dupa 30 ani CORUPTIA, INCOMPÉTENTA,GOANA dupa BANI, neimplicarea celor competenti, EMIGRAREA masiva ne-au indepartat de celelalte foste tari comuniste,care s-au pus pe calea sanatoasa a démocratiei ,a muncii si a dezvoltarii competente !!!
Mai mare adevar ca in aceste randuri nu putea fi asa de real redat!
Si cand te gandesti ca adevaratii oameni care au suferit pierderi de vieti nu au niciun ajutor pe cand asa pretinsii revolutionari au mari beneficii ca mitraliera de exemplu!
Foarte frumos omagiu. Mereu m-am întrebat ce rost au aceste morți absurde, dar apoi mi-am zis ca acestea sunt doar gânduri și ca viața își are legile ei nescrise, iar inteligența divină deține imaginea de ansamblu.
nu itoricii trebuie sa stabileasca in secolul 21 ce s-a intamplat in ’89!
Înduioșătoare poveste, păcat ca este și adevarata… Ma doare și ma supăra faptul ca nu știm ce a fost cu adevărat, sau morțile inexplicabile…dar ma doare și mai tare ca nu se întrevede nimic bun in viitor, de parca totul a fost in zadar… și parca nu meritam așa o soarta… sau poate așa trebuie sa se întâmple… Sa mai am putere și încredere ca ceva se va schimba , ca va mai fi și ceva bun in și pentru țara asta ???!!!!
Cum de ati uitat tocmai de orasul Sibiu, printre primele orase in care au murit oameni la revolutia din decembrie 1989?
Altfel, un articol trist, care te rascoleste…
Felicitari pentru text! Ar fi minunat daca adevarurile rostite nu ar durea…cat o lume intreaga…
Un omagiu minunat!! Pacat ca doare, doare pana la.os.???
Si eu tot asta imi aduc aminte ca nu am mai apucat sa devin pionier, ca parintii m-au dus in seara aia la bunici la tara si ca-n primele zile din 90 cantam “ole, ole, Ceausescu nu mai e”
Poate, Corina a avut noroc.
Wow! Nu cred ca am citit ceva mai tulburator vreodata,mai ales ca în 89′ aveam tot 6 ani!
Lacrimi…sfasietor de dureros….din pacate mult adevar si neputinta noastra de a calauzi lucrurile pe un drum ce ni l-am fi dorit “altfel”….da…poate Corina a avut noroc….
Fara cuvinte…Impresionant articolul si inca o data se confirma cum ca viata nu este intotdeauna dreapta..!
Și eu tot șase ani aveam în ’89. Mi-au dat lacrimile. Mulțumesc.
Am cunoscut-o pe Corina, am fost vecine de scari de bloc si prietene de joaca. Tin minte ca a fost un soc pentru mine la vremea aceea sa aflu cum a murit si povesteau vecinii ca mama ei a alergat in camasa de noapte si in picioarele goalecu ea in brate pana la Spitalul Judetean, care se afla la 200 metri de blocul nostru. Din pacate nu s-a mai putut face nimic pentru ea…. Mi-a ramas intiparit in minte zambetul ei nevinovat, canz zambea, o facea cu toata fata…..Moartea ei chiar a fost in zadar, inca nu se stie cine a impuscat-o, desi era clar ca din blocul vecin s-a tras si prin urmare, ca in tot dosarul revolutiei, nu s-au gasit vinovatii desi stim cu totii cine sunt acestia!
Moartea lor a fost fix în zadar! La 30 de ani de la asasinate, orbecaim în bezna!