Murakami, zeul, viata. Aceasta finita nebunie

Haruki Murakami este un zeu, asa cum sunt toti scriitorii care ajung la inima harului lor. Haruki Murakami este un zeu crud, dar rafinat, care isi lasa personajele sa moara pentru a supravietui o idee - viata este o finita nebunie. Murakami i-a tradus in japoneza pe Salinger si Fitzgerald, scriitorii sai americani, ai sai, ca si ai mei.

3

Watanabe din “Padurea norvegiana” are un cult pentru Marele Jay Gatsby, o incontestabila dovada ca mintea si sufletul sau sunt intacte, desi, in general, lumea nu mai are nici minte, nici suflet. Acest tanar nipon aruncat in bratele unui timp care sfarseste si se sfarseste are forta sa te faca sa crezi si sa suferi. Nu despre asta e literatura?

Daca as putea fi un personaj, as vrea sa fiu unul dintre personajele lui Murakami, mort intr-o sinucidere onorabila. Demult, cand credeam ca pot fi scriitor, imi placea sa ma joc asa: sa invit personaje din istorii si literaturi diferite in aceleasi carciumi, sa le pun sa danseze tango in gradini de vara, sa isi viseze unul altuia visele, sa se cace pe ele de frica, sa cante psalmii, sa fie patetice, dar sincere, sa iubeasca, sa vagabondeze, sa piarda tot la ruleta si poate sa si  moara. Si ce cronica s-ar fi putut face! La disparitia eroului acestei nuvele, intr-un ultim paragraf, cititorului ii cazu o lacrima, dar dadu pagina…

Haruki Murakami este un zeu. Te indragostesti de munca lui din cuvinte, te indragostesti de Naoko, femeia pe care Watanabe inca o iubeste, si care, desigur, nu l-a iubit niciodata. Vrei sa ii spui ceva lui Naoko, sa o chemi la o cafea, la un viitor. Si ce frumos ar fi ca Naoko sa existe! As traversa unele continente sa o intalnesc sau as trimite macar un burghez din proza lui Flaubert sa ii dea florile ei preferate si sa ii spuna fraze in franceza, fraze care sa nu mai aiba nevoie de nicio traducere.

Murakami, zeul, e crud. Spulbera iluziile, dar nici nu ar putea altfel. Desi pare un scriitor al mortii, Murakami, zeul, e viata – aceasta finita nebunie.

Sinceritatea e un handicap. Voi fi sincer. Il urasc, cu groaza, pe Murakami: “Padurea norvegiana” este capodopera pe care nu o voi scrie niciodata.

Fericirea de a vedea o pisica

 

„Ceva s-a petrecut cu mine si am devenit scriitor”, marturiseste Haruki Murakami (n. 1949) intr-un interviu acordat cotidianului britanic “The Guardian” la inceputul lunii octombrie. Planul parintilor sai era sa creasca un viitor angajat al fabricii Mitsubishi, dar adolescentul timid si modest s-a revoltat si s-a casatorit de foarte tanar. Apoi si-a deschis un bar de jazz si s-a afundat intr-o viata foarte boema, construita pe doi piloni stabili: sotia si o anumita rutina a scrisului. E un personaj foarte pragmatic, neasteptat de aplicat pentru un scriitor, ceea ce, spune el, ii dezamageste adesea pe cei care cred ca a fi scriitor inseamna dinamism si creativitate.

La anii maturitatii a ramas la fel de modest ca in adolescenta, in ciuda unei cote foarte ridicate de popularitate. Prefera sa scrie ce simte, nu sa vorbeasca. Asa s-a nascut volumul „Underground”, o serie de eseuri despre atacul cu gaz sarin din metroul din capitala nipona, din 2005. Imi place sa citesc carti. Imi place sa ascult muzica. Sunt un colectionar de discuri. Si de pisici. Desi nu am nicio pisica acum. Dar, daca ies la plimbare si vad o pisica, sunt fericit”, marturisea Murakami in acelasi interviu.

„Padurea norvegiana”, aparuta la Polirom, in 2004, este o carte despre dragoste si moarte, amintiri, neputinta prezentului si puterea trecutului. Un roman construit in jurul melodiei „Norwegian Wood” a trupei Beatles. (Oana Dan)

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.