Ne merităm candidații

Ca peste tot în lume, puterea atrage ca un magnet nechemații, incompetenții și iresponsabilii. Pe alte meleaguri există însă filtre, plase de siguranță ale cetățenilor în fața imposturii publice. Nu și la noi. | Foto: Valeriu Davidescu / Facebook

0

În România, impostura elitelor este de mulți ani în faza de metastază. Patologia imposturii a migrat către toate punctele vitale ale organismului social. Cine să-l mai apere pe bietul cetățean (care n-a părăsit încă țara) de toți neaveniții venali care vor să-l conducă?

Presa de informație? Să-i spunem un călduros <odihnească-se în pace!> jurnalismului în stare să mai filtreze cotidianul spre servirea interesului public.

Bunul-simț? Care?

Educația? De unde?

Discernământul, rațiunea maselor largi, populare? Ce, ești copil?

Psihiatrii? Surâdem. Ocazie cu care puteți vedea cum arată și prezidențiabilii noștri.

Sigur că democrația este (și) acest bâlci popular, cum știm încă de la unchiul Platon, și e foarte bine că e așa, ca să nu o apucăm pe partea tiranilor, fie ei și bufoni. Dar puțintică sănătate la cap și inimă nu ne-ar strica.

Sigur că o să mergem (sau nu) și o să alegem (sau nu) după cum ne dictează orizontul și conștiința (sau nu). Până atunci, însă, în societate ar trebui să existe niște pârghii prin care să se mai separe grâul de neghină. Momentan, astfel de mecanisme sunt firește sublime, dar lipsesc cu desăvârșire.

Avem un elefant mort în sufragerie – e statul român. Și noi ne facem că nu vedem asta, ca să nu ne oprim din mersul nostru milenar pe burtă.

Cetățeni, avem o întrebare! Locuitorii cărui stat ar mai îngădui pensionarea la treizeci și nouă de ani, pensionare privilegiată, cu lauri și temenele până-n pământ? Unde mai e atât de plecat din cetate uzul rațiunii? Nu suntem doar hazlii, suntem ridicoli. Iar astfel de cazuri aberante sunt cu nemiluita în societatea românească.

Trăim o improvizație integrală, trăim peticit, de azi pe mâine. Țară de datornici la întreținere – aceasta e metafora care ne definește. Și de privilegiați fără obraz, gata să fure căciula oricui, fiindcă suntem încredințați că cineva ne-o va fura până la urmă și pe a noastră.

Impostura domnește, deci, nestingherită în toate domeniile vieții noastre publice. Impostură în politică, impostură în serviciile secrete (intelligence, nu așa!), impostură în popime (chiar de ordin penal), impostură în funcționărime, impostură în dăscălime, impostură în spitale și impostură prin redacții.

Ai zice că aproape ne merităm candidații.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Despre sclavie
Despre copiii din familii sărace puși să muncească pentru familiile înstărite. Aduși de către familii sau chiar răpiți ajung să-și petreacă copilăria făcând munca unor adulți. O formă de sclavie mascată sub eticheta de ajutoare pe lângă casă. 

Marele jaf
Povestea rușinoasă a modului în care un milion de familii de culoare au fost deposedate de pământul care le aparținea. O poveste despre lăcomie, rasism, legi proaste, interese politice. 

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Cel mai recent Porumboiu
Filmul La Gomera, de Corneliu Porumboiu. O încercare de a ieși din tradiționalul nostru minimalism. Un curajos act de pionierat în mileniul III.

O carte de recitit
Autodenunțuri și precizări, de Radu Cosașu. Editura Hasefer, 2001.

Un spectacol de teatru
Nu regret nimic! La Teatrul Act. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Snowden
Cel mai cunoscut avertizor de integritate (whistleblower) de pe planetă vorbește cu The Guardian despre viața sa (și a noastră) din ultimii șase ani, în preajma publicării memoriilor sale. O privire de neratat asupra epocii noastre, AICI

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.