Nenea Iancu în amor

E ziua dramaturgului Ion Luca Caragiale la sfârșit de ianuarie, început de februarie (data nașterii lui se sărbătorește atât pe 30 ianuarie, cât și pe 13 februarie, în funcție de calendarul folosit). Ne întoarcem gândul, așadar, către viața lui Nenea Iancu și patimile dumisale în amor. Caragiale a fost iubit de dame și le-a iubit la rândul său.

0

Familia lui Caragiale (care cobora dintr-un bucătar venit de la turci să servească la curtea lui Vodă Caragea) se ocupa și cu artele, îndeosebi cu teatrul. Unchiul său, Costache, avea o trupă de teatru, în sânul căreia a copilărit viitorul scriitor.

Tinerele actrițe îl supuneau la tot felul, tânărul plângându-se la acea vreme de ghionturi și fel de fel de maltratări. Cunoscându-i noi astăzi firea boemă lui Caragiale, e de presupus că nici el, adolescentul, nu era prea cuminte.

Când își făcea memoriile acelor vremuri, Nenea Iancu se plângea că era luat pe sus cu apelativul măi, Iancule!, fără pic de respect.

Actul I. Palidă consolare nocturnă pentru Veronica

Anul în care Ion Luca Caragiale o consolează nocturn pe Veronica Micle, muza lui Mihai Eminescu, este 1881.

Pe atunci, Nenea era și revizor (inspector școlar) pentru județele Neamț și Iași, slujbă care îl plictisea. Ca să-și treacă nopțile închiriază o cameră chiar pe strada Veronicăi și…

Aflând de cele petrecute, Eminescu avea să lase la adresa lui Caragiale o singură vorbă: Canalia!

Actul II. Ochii ei albaștri, capul ei frizat

În anul 1883, Caragiale – evadat din triunghiul amoros – se îndrăgostește de o cuconiță căreia îi zicea Fridolina.

Nenea era cantonat într-un oraș de provincie (Craiova), cu treburi gazetărești (la gazeta Doljul), așa că îi trimite Fridolinei buchete de flori pe tren până la Iași. Amor mare!

Dintr-o epistolă de-a lui Nenea către amicii junimiști din Moldova putem spicui aceste splendide cuvinte:

“Ce faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaştri, cu capul ei frizat.”

E momentul să aflați că pe Fridolina o chema de fapt Leopoldina Reinecke și era vară cu Eduard Caudella, compozitorul, în casa căruia Nenea (un meloman) a și întâlnit-o.

Caragiale n-a înghițit Craiova, unde declara că se simte străin și mizerabil. Necazul cu Fridolina era că gândul ei nu era la Nenea, ci la un maior pe nume Costică, un fluture de saloane, o mare pușlama. Costică o sedusese pe biata fată și apoi fugise aflând că domnișoara nu are avere.

A trecut și asta.

Actul III. Micul funcționar are un fiu din flori

În 1884, Nenea, ajuns la 32 de ani, e din nou în București.

Mic funcționar la Regia Monopolurilor, o seduce pe Maria Constantinescu, femeie fără zestre dintr-o mahala a capitalei.

O lasă grea cu acela care avea să fie Mateiu Caragiale, autorul splendidului roman Craii de Curtea-Veche. Caragiale n-a luat-o vreodată de nevastă pe femeie, Mateiu rămânând pururi un bastard.

Actul IV. În papucii și halatul lui Nottara

Caragiale se învârte bine și pune mâna pe direcțiunea Teatrului Național, poziție din care se întreține erotic cu actrița Amalia Welner, soția lui Constantin Nottara.

Când stimabilul e cu teatrul pentru un spectacol la Ploiești, numai ce se strecoară Nenea în așternuturile dumisale și-și face mendrele cu actrița.

Legenda zice că Nottara îl prinde în fapt pe Caragiale în timp ce se întreținea cu Amalia pe sofa și îi reproșează nu atât că i-a luat femeia, ci mai ales că umblă în halatul și în papucii săi de casă. Gest urât.

Actul V. Mariaj cu gentila Didina

La 36 de ani, lui Caragiale i se cam luase de crailâcuri.

Pune ochii pe fiica unui arhitect de origine italiană (Gaetano Burelly), a doua zi după ce o vede merge și cere mâna fetei cu cuvintele: Mi-o dai, tată socrule? I se acordă.

Pe 7 ianuarie 1889 își pune pirostriile și pleacă alturi de tânăra sa nevastă, Alexandrina, în voaiaj de nuntă.

Ziarul România liberă consemna trei zile mai târziu:

„Sâmbătă s-a oficiat căsătoria civilă, iar duminică căsătoria religioasă a amicului nostru Caragiale, directorul general al Teatrelor, cu gentila d-ră Alexandrina Burelli. Căsătoriţii au plecat ieri seară, cu Fulgerul spre Italia.”

În cadru conjugal sunt zămisliți patru prunci, din care au trăit doar ultimii doi: Luca și Ecaterina.

Pe nevastă, Nenea o alinta Didina. N-a fost bine primit în neam la început, având reputație de berar (adevărat) și autor dramatic de comedii (adevărat).

De exemplu, mătușa Smaranda Bucșan de la moșia Parepa îl auzise de pierde-vară, așa că Nenea a descins la moșie, s-a înțolit ca un lord, copleșind cucoana cu flori și reverențe, de nu l-a mai scos tușica din nepotul preferat până la sfârșitul vieții.

Epilog. Cine poate să știe ce a fost

Cella Delavrancea era minoră când taică-su, Barbu, o trimite la prietenul dumisale, Nenea Iancu, la Berlin. Scârbit de țara noastră, dramaturgul se refugiase aici în 1904, beneficiind de banii unei mătuși personale, Momuloaia.

Pianista Cella, căreia dramaturgul îi spunea Aghiuță, îi cânta îndeosebi din Beethoven. Nenea s-a săvârșit la 1912, la Berlin. Cine să știe ce o fi fost și ce n-o fi fost la mijloc.

La 1910, Cella scria o epistolă în care așternea misterioasa slovă: destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim la Berlin…

Cu un an înainte să moară, aflat la o masă cu prietenii, Nenea a izbucnit de nicăieri, spunând aceste cuvinte: Dar domnilor, eu sunt un sentimental!

Nu îndrăznim să fim împotriva acestei concluzii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.