Nicio tara a fagaduintei

In principiu doua triburi isi disputa scena romaneasca: tribul exaltatilor si tribul scepticilor care apeleaza la valori morale (desi, traditional, numai pe morala nu s-a intemeiat lumea noastra).

Nici nu mai conteaza ce e in dezbatere: toate cate sunt pe lume sunt doar justificari pentru ca prejudecatile fiecarui trib sa se manifeste. Nu e tara de mijloc intre extaz si agonie.

Si asta e clasa de mijloc care inca ne lipseste – nu cea intemeiata pe puterea de cumparare, ci aceea intemeiata pe puterea de judecata, adica de cumpanire, de intelegere, de echilibru.

Articole de presa? Cine sa le mai citeasca? Stim deja reactiile: hai ca se poate si n-ai cu cine. Nuantele, contextul, intelegerea in ansamblu? Mofturi! Romanul nou e si iute la pre-judecata. De cele mai multe ori, stie dinainte.

Excesul de informatie e un teren propice pentru impostori. Caci, peste toate, domneste suverana prostia. Se moare enorm de grija altuia pe meleagurile noastre. Si in aceasta ridicola galceva permanenta (tacerea in fata prostului fiind socotita la noi un handicap, nu o virtute, cum este de fapt), ne scapa mereu lucrurile importante.

Asa ajungem sa ne taram pe calea ferata mai rau ca acum o suta de ani. Asa ajungem sa consideram scoala un serviciu public de baby-sitting. Asa ajungem sa dam tribuna celor care maimutaresc si ideea de arta si, in general, totul.

O, si mai sunt si aceste secte de autosuficienti – fie ei ultra-conservatori, fie dimpotriva! Se strang in colt si isi dau dreptate unul altuia si latra unii la altii si intre ei – o lume care rataceste incapabila sa mai ajunga undeva. Dialogul e suspendat, intotdeauna se asterne o prapastie peste care nu se poate trece, desi mizele certurilor sunt, de cele mai multe ori, maruntis.

Ne pierdem in detalii. Si asa traversam un desert. Nu avem nici macar o tara a fagaduintei inainte.

Iata recomandarile saptamanii.

Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu

• Jurnalul unei tragedii

O campanie TIME despre cea mai grava dependenta din istoria Americii. Peste 64000 de oameni mor anul de supradoza. In aceasta lume ne invita sa intram fotograful Paul Moakley.

Dupa 367 de zile petrecute in spatele gratiilor din Turcia fara sa fie acuzat de ceva, jurnalistul Deniz Yücel a fost eliberat.

O bucurie de film mai bine spus. Tandrete, pasiune, suferinta, iubire experimentate pana la ultima clipa.

Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei

• Un film de epoca

Pisica pe acoperisul fierbinte. 1958. Cu Liz Taylor si Paul Newman.

• Un alt film vechi

Desertul tatarilor. Italian, dupa Buzzati. De la 1974.

• Un film relativ recent

Ocean’s Twelve. Din 2004. Cu Al Pacino, Brad Pitt, George Clooney samd.

• Un film de arta

Paterson. Din 2016. Poezie, ceva frumos.

• Un articol

AICI.

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

• #safiebeznamaiputina