Evreu din târgul Romanului, născut și crescut într-o familie înstărită, Max Blecher a trăit puțin și a pătimit mult, dar tot ne-a lăsat câteva cărți minunate, dintre care „Inimi cicatrizate” e cea mai cunoscută, fiind recent ecranizată de Radu Jude.

O foarte bună istorie a destinului scriitorului, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, a fost publicată la Humanitas, anul 2018. E o carte-document scrisă de criticul literar Doris Mironescu.

Cel care a întocmit biografia scriitorului (prea puțin cunoscut astăzi în România) e convins că opera celui din urmă e o formă de a învinge, chiar dacă în realitate adultul Max Blecher n-a putut să-și ia nici măcar o vacanță de la durere.

Am selectat câteva fragmente pentru a afla cine a fost și cum a fost unul dintre cei mai străluciți români ai veacului trecut.

I. De unde venea Blecher

La începutul secolului XX, Romanul era un oraș de mărime mijlocie spre mică, situat în lunca Siretului, pe șesul neted și aluvionar care pune o pauză în geografia deluroasă a Moldovei, înainte de precipitarea verticală a munților Neamțului.

Era pe atunci un loc nu lipsit de priveliștea lumii, destul de bine fixat în angrenajul economic al zonei și al regatului român.

Importantă haltă pe drumul negustorilor din vechime (fie că veneau de la Lipsca sau din Țarigrad), Romanul profitase de plasarea sa la o răscruce naturală de drumuri moldovene și se împlinise în primul rând comercial.

II. Copilăria lui Blecher

Copilăria micului Max nu este bine documentată, însă poate fi reconstituită fără mari pierderi.

Singurul băiat al familiei, e de bănuit că se bucura de un regim special, câștigând mare parte din afecțiunea mamei, de care va fi apropiat mereu. Este fotografiat „cu bucle blonde, cu guler de dantelă”, suferind angelizarea vestimentară care e o modă a epocii pentru copii.

Răsfățat de toți, capătă privilegiul de a nu i se spune pe nume: în loc de „Max”, nume care nu-i plăcea, va primi apelativul „Maniu”; un veșnic alintat, el va prefera mereu porecle afectuoase, ba chiar, la un moment dat, va cocheta cu mai multe pseudonime.

III. Adolescentul

Elevul Blecher se va cultiva susținut în perioada liceului. E de bănuit că citea mult – deși nu sistematic – pentru că peste câțiva ani cerea cărțile clasicilor (probabil „săriți” la lectura din liceu) în franceză, limbă ce îi venea, susține Lucia Demetriade Bălăcescu, mai natural decât româna.

IV. Blecher la Paris

Visul de a pleca la Paris data de cel puțin câțiva ani, de când tânărul intrase în contact cu arta modernă și cu mentalitatea antiburgheză a acesteia, începând să deteste, alături de alți prieteni romașcani precum Henri Soreanu și S. Hay, ideea de a trăi undeva la marginea lumii, unde nu se întâmplă niciodată nimic important.

Plecarea tânărului bacalaureat din orășelul moldovenesc tocmai la Paris are aerul unei evadări, înfățișată ca o utopie: gândul „când voi fi la Paris” este descris în Vizuina luminată „ca o melodie extraordinară ce mă împiedica să dorm (…)”

V. Morbul lui Pott

Se știe că, la câteva luni după începerea cursurilor ca student la medicină, o telegramă din Franța anunță familia că Max se îmbolnăvise de morbul lui Pott, tuberculoză osoasă la coloana vertebrală.

Probabil că tânărul se infectase mai dinainte, în ultimii ani de liceu la Roman, dar în cazul tuberculozei osoase, mult timp, simptomele sunt simple dureri de oase, care pot fi puse pe seama altor afecțiuni.

VI. La Berck

Bolnavului i se recomandă o stațiune pe malul Atlanticului cu clinici și sanatorii specializate, Berck-sur-mer.

Berck era un orășel apărut de puțină vreme, cu puțini locuitori permanenți (până la jumătatea secolului al XIX-lea fusese un sat de pescari).

În romanul Inimi cicatrizate, Max Blecher va prefera să înfățișeze Berckul ca pe „un orășel banal de provincie cu o ‘Avenue de la Gare’ identică cu aceea din toate orășelele de provincie franceze, cu o stradă comercială banală, cu lume ce umblă după târguieli ca oriunde aiurea, cu case vechi și desuete ce miros de departe a mucegai și aer închis”.

VII. Viața bolnavului

După trei ani petrecuți la Berck fără semne de ameliorare, Blecher părăsește stațiunea atlantică. Pe 18 sau 19 ianuarie 1932 trece pe la Paris, sperând, dar nereușind să-l întâlnească pentru câteva ore la un țap de bere pe prietenul Minet.

Relatarea în mare parte autobiografică din „jurnalul” Vizuina luminată menționează o ședere de câteva ore într-o gară pariziană, așteptând o ambulanță care întârzie; o mulțime de gură-cască se adună în spatele geamului gării, ambuscând bolnavul cu privirea, în chip penibil.

VIII. Opțiunea centristă

Apropierea lui Blecher de lumea literară românească datează din vara lui 1933, când el trimite cele două proze de la Techerghiol, Buțu și Jenică, la Adevărul literar și artistic.

În martie 1934 va trimite o cronică științifică la Viața românească, revistă care tutela săptămânalul bucureștean, unde scriitorul va reveni în iunie cu două recenzii.

Opțiunea publicistică denotă din partea lui Blecher cunoașterea principalelor grupări din literatura contemporană și o opțiune pentru una dintre cele „centriste”.

IX. Corespondența cu Geo

Dar Blecher este un bolnav și încă unul dintre cei mai încercați din tânăra noastră literatură. Corespondența abundentă cu Geo Bogza din ultimii ani, deși extrem de discretă cu detaliile, dă o imagine exasperantă a suferințelor din anii de la Roman.

Nu există vacanță de la durere, iar cele mai bune zile sunt cele în care durerile vechi și constante nu sunt concurate de altele noi.

X. Moartea

M. Blecher a murit luni, pe 30 mai 1938, la ora 11 seara. A fost înmormântat a doua zi, după obiceiul iudaic.

Sașa Pană înregistrează în jurnalul său „o ploaie repede, văratică”, în care memorialistul vrea să vadă un semn al izbăvirii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.