Dacă ai fi unul dintre elevii segregați pe criterii etnice în sistemul de educație din România, în primii patru ani de școală ai fi supus segregării rezidențiale. Școala ta ar avea o pondere mare de elevi romi pentru că în comunitatea din care ai veni locuiesc mulți romi. Și mai important însă, școala ta ar avea o particularitate: nu ar deține personalitate juridică proprie, ci ar funcționa în regim de structură școlară arondată. Banii ar fi mai sus, la școala cu personalitate juridică. Școala ta ar fi doar o structură a acesteia. O structură de mâna a doua.
De la clasa a V-a în sus situația ta s-ar schimba. Nu neapărat în bine. De aici încolo ai fi supus segregării la clasă. Elevii s-ar împărți în funcție de etnie sau statut socio-economic. Și tot în funcție de aceste criterii s-ar împărți și resursele și cadrele didactice. La tine mereu mai puține, la ceilalți mereu mai multe.
Să reușești într-un astfel de scenariu ar însemna să fii o excepție (una din mințile sclipitoare pe care școala românească le pune în vitrină spre a-și proba competența) sau să ai norocul să ajungi în vreun program al unui ONG nimerit la tine în localitate.
Prea puțini, însă, sunt excepționali sau băftoși – așa că în nenumărate cazuri inegalitatea flagrantă din sistemul de educație românesc sfârșește prin a produce, în școli de mâna a doua, generații de mâna a doua.
Statul român întâmpină acest dezastru social în desfășurare cu strategii pe hârtie care nu produc niciun efect. Asta se întâmplă și pentru că ultimul ordin ministerial menit să combată segregarea școlară a fost emis fără metodologii de monitorizare și prevenire. S-au propus definiții și cam atât. Miniștrii au venit, miniștrii au plecat.
În lipsa strategiei și monitorizării fiecare actor implicat s-a descurcat cum a putut.
Unii părinți au găsit metode pentru a-și duce copilul la școala mai bună, nu la cea cu romi. Unitățile care au început să piardă copii au căutat la rândul lor variante să nu rămână fără personalitate juridică, cea aducătoare de bani. Niciuna din variante nu a presupus însă creșterea calității educației și a accesului la ea. Grija a fost pentru bani, nu pentru elevi.
Și iată-ne – la 11 ani de la primul ordin ministerial împotriva segregării – în situația în care avem școli de „țigani”, școli dezavantajate în care elevii abia trec anul, în care se intră în evaluarea națională doar printr-o minune. Segregați rezidențial și socio-economic, elevii acestor școli părăsesc la 14 ani sistemul educațional fără nicio șansă la un viitor decent.
Segregarea nu este doar o definiție. Este un fenomen ale cărui consecințe le suportă direct copilul și, indirect, societatea pe termen lung. Este un fenomen social care implică mulți actori din sistemul educațional și care aduce pe masă vechi probleme ale educației, cum ar fi lipsa banilor, sistemul de finanțare, lipsa cadrelor didactice, a profesionalizării acestora, lipsa infrastructurii, lipsa calității, abandonul.
Segregarea scoate practic la iveală toate defectele structurale ale educației din România. Spune povestea unui sistem care numai printr-o minune nu s-a prăbușit încă.
Faptul că acest ansamblu e încă în picioare, că avem o rețea de clădiri pe care scrie Școală și Ministerul Educației, nu e nici pe departe o reușită.
Pentru unii e chiar un blestem.
Unde suntem
Definiția spune că segregarea este o formă de discriminare și are drept consecință accesul inegal la o educație de calitate.
Așa scrie în ordinul ministrului educației din 2007 (în mandatul liberalului Cristian Adomniței), care stopa din vârful pixului segregarea la clasă pe criterii etnice. Cu alte cuvinte era interzis să mai alcătuiești clase de I-a și V-a după criteriul etnic.
La un an după emiterea ordinului, UNICEF și Romani CRISS monitorizau implementarea ordinului în 134 de școli din nouă județe – Alba, Botoșani, Brașov, Dolj, Galați, Hunedoara, Iași, Neamț, Sălaj – și Capitală. În 90 dintre aceste școli erau descoperite situații de segregare, fie la nivelul școlii, fie la clasă.
În 2010 Agenția Împreună și UNICEF publicau raportul privind accesul copiilor romi la o educație de calitate. Cercetarea viza 100 unități de învățământ. În 31 dintre acestea erau descoperite situații de segregare.
Șase ani mai târziu Centrul de Advocacy pentru Drepturile Omului și Centrul de Resurse pentru Participare Publică elabora o cercetare pe segregarea etnică din județele Botoșani, Iași, Suceava, Vaslui, Neamț. Din cele 407 de școli care au furnizat date în 82 s-a găsit cel puțin o formă de segregare școlară etnică.
2016 vine cu o schimbare de definiție – nu și de metodă. Este publicat un al doilea ordin de ministru care lărgește criteriile segregării în școlile din România. Nu mai vorbim doar de selecția pe bază de etnie, ci și de alte condiții: dizabilitate, statutul socio-economic al părinților, performanța școlară, mediul de rezidență. Ordinului emis acum doi ani îi lipseau însă cele două metodologii – de monitorizare și prevenire. În absența lor ordinul nu a putut fi pus în aplicare și nicio măsurătoare nu se poate realiza la nivel național.
Metodologiile anti-segregare ale Ministerului Educației sunt încă în lucru la data publicării acestor rânduri.
Deși ministerul de profil nu are datele concrete ale fenomenului pe care încearcă să-l combată prin cuvinte scrise pe hârtie, proporțiile sale pot fi observate în studii conexe, realizate în afara ministerului. Organizația nonguvernamentală Human Catalyst a elaborat de pildă clasificări ale școlilor din România în funcție de riscul socio – educațional, pentru anii școlari 2015-2016 și 2016-2017.
Potrivit datelor organizației, avem 446 școli în afara oricărui risc, în limbajul comun „școli de elită”; 2664 cu risc socio – educațional mediu, 1115 școli defavorizate și 54 de școli profund defavorizate dintr-un total de 4279 de unități de învățământ cu personalitate juridică.
Din această analiză reiese și un profil al școlii defavorizate. O astfel de unitate se află într-o zonă marginalizată, cu precădere în mediul rural. Este o școală mică, ceea ce înseamnă că poate să fie inclusiv o structură a unei școli cu personalitate juridică, abandonul școlar depășește 10%, procentul elevilor care nu s-au înscris în evaluarea națională depășește 30%, media celor înscriși e sub 5.50, iar procentul cadrelor didactice fără pregătire depășește 5%. O școală defavorizată se află într-o zonă în care procentul populației de etnie romă depășește 10%.
Mergem pe teren.
Copiii
În 2009, la doi ani de la primul ordin de ministru pe tema segregării, Paula Bujor intra în clasa V-a. Primele patru clase le-a făcut într-o școală structură aflată la doar 12 minute de mers pe jos de școala cu personalitate juridică unde pentru Paula începea în 2009 o nouă aventură. A fost pusă în clasa a V-a B împreună cu mai toți colegii ei din școala structură, majoritatea romi. Pentru puținii români din clasa B exista opțiunea transferului rapid în clasa A. Să transferi un rom din B în A era aproape imposibil.
Timp de două luni mama Paulei, Țucura așa cum o alintă tot satul, s-a luptat cu imposibilul. Voia ca fiica ei să aibă parte de aceași educație precum copiii din clasa A, acolo unde profesorii veneau la ore să predea nu să le spună copiilor să stea liniștiți în bănci.
Când a mers la director să ceară transferul acesta i-a spus că mai bine Paula să stea cu ai ei. Femeia nu s-a lăsat. A scris la inspectorat. Până la urmă transferul s-a produs.
Paula a fost printre cei mai buni elevi din clasă. Aici nu a fost nicio problemă. Problema era acceptarea, iar colegii din A nu au acceptat-o niciodată pe Paula. Era o intrusă, era o „țigancă”. Așa îi spuneau. Paula s-a confruntat în perioada aceea cu ceva probleme de sănătate. Țucura a fost nevoită să aducă analize după analize și scrisori medicale după scrisori medicale părinților care credeau că boala Paulei se poate transmite. Explicațiile mamei nu au fost suficiente pentru ei.
Din colegii I-IV ai Paulei de la școala structură care au ajuns în clasa B la școala cu personalitate juridică niciunul nu a dat la liceu. Ea e singura. Și e tot singura fată din comunitate care e la facultate. Sistemul nu a făcut nimic pentru ea, pentru parcursul ei. Ba dimpotrivă. I-a pus în mod constant piedică. Dar Paula are o mamă care pentru dreptate și pentru carte mută munții din loc. Și a mai fost ceva. Paula a avut rude în București și asta a ajutat-o să nu facă în mod constant naveta, care ar fi fost un efort financiar greu de dus.
Paula e din sat Goștinari, comuna Goștinari, Giurgiu. Cartierul Rudărie în care a crescut e situat pe partea dreaptă a Argeșului, partea fără școală. Pe partea stângă, peste pod e școala cu clasele I-IV, școala structură. La un kilometru de aceasta e școala cu clasele I-VIII, școala cu personalitate juridică.
Podul peste Argeș e calea de legătură cea mai rapidă între locuitorii din Rudărie și restul satului. Peste pod e școala, primăria, e accesul către oraș. În lipsa podului oamenii au de străbătut aproape patru kilometri pe jos sau cu căruța dacă au pentru a ieși la drum. E traseul pe care-l fac părinții cu copiii care merg la liceu. E prea periculos să-i lase singuri.
Școala din Goștinari este printre școlile din România cu risc socio educațional ridicat, adică o școală defavorizată. Cu alte cuvinte este o școală cu profesori fără pregătire, cu elevi cu medii neîncheiate, cu elevi care nu intră în evaluarea națională și cu o medie sub 5 pentru cei care intră în evaluare.
Din 2014 directoarea școlii este Florina Simion. Crede că școala sa e una defavorizată din cauza faptului că au elevi romi, în jur de 40%. Segregare nu a existat niciodată în școală. Nici de când e ea directoare, nici înainte să fie ea directoare.
Clasele sunt mixte pentru că la Goștinari nu discriminăm, susține directoarea. De fapt. clasele sunt acum mixte pentru că nu mai există elevi ca să poți face câte două clase. La școala structură din sat Goștinari, unde a mers Paula, au învățat în anul școlar 2017-2018 copiii de grădiniță și elevii de clasa a IV-a. Atât. Doar ei într-o clădire aflată la doar 12 minute de mers pe jos de școala cu clasele I-VIII, școala cu personalitate juridică.
„Nu, nici vorbă de segregare”, insistă directoarea.
În 2011 alți copii din Rudărie plecau de la școala structură cu clasele I-IV la școala cu clasele I-VIII pentru a forma clasa a V-a B. Era tot clasa la care profesorii nu veneau și în care aproape toți copiii erau de etnie. De data aceasta un transfer nu a mai durat două luni, ci aproape un an.
Experții
Mihai Vasile este fondatorul Politeia, un ONG educațional, și fost consilier al secretarului de stat pentru incluziune socială din cadrul Ministerului Muncii. El explică cum stau lucrurile din punct de vedere financiar între două unități de învățământ cu personalitate juridică:
Ai două școli cu 350 de elevi fiecare. Una aflată într-un mediu dezavantajat, alta situată în centrul orașului, cu o situație bună. Școlile primesc aceeași sumă de bani pentru că vorbim de finanțare per capita. 90% sunt blocați pentru salarii. Așa îți vin dedicați. Școala dezavantajată, cu mai mulți profesori necalificați va rămâne cu ceva bani. Școala de la oraș cu profesori care au doctorat, care scriu manuale, cu gradație de merit o să-i epuizeze repede și va rămâne fără bani de salarii. Vine inspectoratul și bate la ușa școlii dezavantajate și îi cere banii rămași pentru a acoperi golul financiar de la școala din oraș. Ce mai contează că directorul acelei școli voia să facă ceva pentru elevi cu banii aceia. E obligat să renunțe la ei.
Inegalitățile devin și mai mari când dintr-o școală cu personalitate juridică ajungi una structură. Din acel moment începe exodul de profesori. Cei care rămân sau vin nu mai beneficiază de pregătire, specializări, sprijin. Părinții cu posibilități încep să-și mute copiii la școală cu personalitate juridică. Și uite așa școala structură devine o școală de romi sau o școală în care învață copiii din familiile fără resurse.
Gelu Duminică, președintele fundației Agenția Împreună, care a lucrat la cercetarea pe accesul elevilor romi la educație de calitate în 100 de școli, consideră că avem de-a face cu un sistem strâmb, un sistem educațional care se bazează pe inechitate sau care produce inechitate. Dacă vrei să lucrezi pe inechitate, spune Gelu Duminică, va trebui să începi să faci alocare diferențiată. Să dai mai mult celui aflat în dificultate.
Dincolo de cifrele legate de segregare, cercetarea realizată pe cele 100 de școli mai arată că acolo unde crește numărul elevilor romi calitatea educației scade. Scade, de exemplu, calitatea dotărilor materiale. Acolo unde există o blibliotecă scade numărul de volume pe elev. Unde nu există o blibliotecă șansele ca școală să aibă una sunt foarte mici.
O școală în care numărul elevilor romi crește dispune într-o măsură mai mică de cadre didactice calificate și de consilieri. În astfel de situații părinții nu vor fugi neapărat de copiii de etnie, ci după o școală bună.
În aceste condiții, “e segregarea marea problemă?” întreabă Gelu Duminică. “Faptul că avem școli de români și școli de romi? Măi, eu nu o văd așa. E o problemă cu siguranță, dar nu e cea mai mare. Cea mai mare problemă e că în școlile cu romi calitatea educației e de rahat.”
Ne întoarcem pe teren.
Școala
În Tecuci sunt trei „școli de țigani” dintr-un total de opt școli I-VIII. Așa spun oamenii din Tecuci, profesorii, directorii. Toate opt au personalitate juridică. Pentru a avea personalitate juridică o școală trebuie să aibă 300 de copii. Școlile care nu reușesc să adune 300 de elevi se bazează pe copiii de grădiniță să atingă ținta. Una dintre școlile din Tecuci are chiar două grădințe. Așa a reușit să ajungă la 327 de copii.
Fără personalitate juridică devii o structură a unei școli cu personalitate, ceea ce înseamnă că banii nu mai vin direct către tine. În această luptă copiii sunt doar niște cifre.
Cele trei școli segregate sunt – Școala Gheorghe Petrașcu, Școala Ion Petrovici și Școala Nicolae Bălcescu. Toate trei au risc socio educațional ridicat. La Gheorghe Petrașcu 95% dintre elevii de clasa a VIII-a nu au dat în 2016 evaluarea națională. În cazul celorlalte două școli procentele se apropie de 40. Potrivit ARACIP, elevii romi reprezintă în cele trei școli între 60 și 90 la sută din totalul elevilor.
În cazul celorlalte cinci școli din Tecuci lucrurile stau în felul următor potrivit cercetării Ministerului Fondurilor Europene, dar și a bazei de date ARACIP: patru școli nu prezintă risc socio – educațional. Procentul de elevi romi variază între zero și cinci la sută.
Pentru aceste școli numărul de elevi nu este o problemă. Școala Dimitrie Sturdza a avut în anul școlar 2015-2016, 634 de elevi. Școala Iorgu Iordan, 655. Cu cât ai elevi mai mulți, cu atât primești mai mulți bani. Banii sunt dați în funcție de numărul elevilor, nu în funcție de nevoi. Așa e sistemul.
Cancelaria
Din piața centrală din Tecuci până la școala Nicolae Bălcescu sunt 2,5 km. Recomandarea localnicilor este să nu mergi pe jos până acolo. Nu ar fi un drum sigur. În afară de multă liniște, drumuri proaste, mult praf nu pare să fie niciun pericol pe traseu.
La școala aceasta sunt înscriși copiii care locuiesc pe 37 de străzi, aceasta ar fi circumscripția școlară. Din 37 de străzi, șase sunt locuite preponderent de populație romă. Sunt străzile aflate exact în spatele școlii. Cum se face atunci că școala are peste 60% elevi romi? Întrebarea pornește o întreagă discuție în cancelaria școlii unde au venit la pauză directoarea, învățătoarele, profesorul de religie, profesorul de sport.
Primele explicații le dă Ramona Pohodnicaru învățătoare în școală din 1995. “Era mult mai bine atunci. Erau mai puțini romi. Și cei care erau atunci erau altfel. Aveau o educație. De prin 2000 pe câmpurile de lângă cartier au început să se stabilească tot mai mulți romi. Odată ce copiii lor au început să vină la școală românii au început să se ferească. Și-au dus copiii la Școala 6 deși aparțineau de Bălcescu. Și de atunci ni s-a pus eticheta de școală de țigani.” Mutarea se face de obicei după clasa a IV-a.
Singurul cadru didactic de etnie romă din școală este Gina Georgeta Dumitru. E pe rând învățătoare și profesor de limba romani și istoria romilor. Situația din școala lor nu e singulară. Românii nu fug neapărat de elevii de etnie romă, crede ea, ci de școlile mărginașe, slabe. Părinții vor școli bune pentru copiii lor. Și uite așa școlile mărginașe rămân cu tot mai puțini elevi până când sunt prea puțini pentru a mai avea personalitate juridică. Speră totuși să se facă ceva în privința domiciliului. Să rămână copilul la școala de care ține.
Potrivit metodologiei de înscriere a copilului în învățământul primar elaborată de către Ministerul Educației, în prima fază sunt admiși la școala de circunscripție copiii ai căror părinți au solicitat acest lucru la înscriere. În a doua fază se procesează cererile părinților care solicită înscrierea la o altă unitate de învățământ decât școala de circumscripție, pe locurile rămase libere.
La Tecuci s-a trecut și peste această formalitate. Ne-o spune chiar directoarea Marilena Maria Tivdă: “Anul acesta în prima etapă nici nu am mai ținut să aibă domiciliu în circumscripție. Cum numărul elevilor e în scădere peste tot nu se mai ține cont.” Atunci când se ține cont de metodologia elaborată de Minister părinții au găsit modalitatea prin care să evite școala de circumscripție – viza de flotant.
Între Școala Nicolae Bălcescu și Școala Ștefan Octavion Iosif (Școala nr. 6) este o distanță de un kilometru și jumătate. În 2015 la cea din urmă erau cu 200 de elevi mai mulți decât la Bălcescu. Bălcescu își asigură norma de elevi cu grădinița și o postliceală, rezultatul unui parteneriat cu Liceul Tehnologic din Tecuci.
Directoarea e în Bălcescu de 21 de ani. Ar pleca de aici oricând. Vrea să vadă și altceva. Crede că pentru acești copii și părinții lor nu mai e nimic de făcut. Nu vor și asta e. Părinții nu vor să muncească și să-și dea copiii la școală, iar copiii nu vor să învețe și să vină la școală. E ea sătulă de câte programe au tot avut și câte oportunități au primit acești oameni. Așa că dacă voiau să facă ceva, făceau. „Nu se prinde nimic de ei”. Așa crede directoarea.
O susține foarte convinsă și Violeta Colea, consilier școlar. Vine o dată pe săptămână sau la solicitare. “Nu s-au găsit modalități de a motiva părintele. Nu există în ADN-ul lor, de exemplu, ideea de curățenie, de igienă personală”, susține consilierul.
Mai puțin categorică e învățătoarea Ramona Pohodnicaru, care mai știe și câteva cazuri fericite, de copii romi care au reușit. Cum au reușit? „Sunt excepții. O chestie de noroc. Nu a fost nicio strategie”, spune învățătoarea.
Cadrul didactic
Emanuela Costina Cătăuță locuiește în comunitate de 15 ani. A venit după soț. E singura care înainte de orice explicații îmi spune cât se poate de clar: “Copiii nu au nicio vină”. A avut de-a lungul timpului la clasă copii cu mamă lucrătoare sexuală, trimisă la muncă de însuși tatăl, copii părăsiți de mamă. Nu judecă pe nimeni. Nu crede că o mamă pleacă de acasă de bine ce îi e. Dă aceste exemple pentru ca noi să înțelegem de unde vin copiii despre care tot spunem că nu vor pentru că așa sunt ei.
Emanuela are o înțelegere foarte bună a sistemului. Știe care îi sunt lipsurile, știe care ar putea să fie soluțiile. Ar putea renunța oricând la ce face și nimeni nu ar avea dreptul să-i reproșeze ceva. Dar nu o face. E încă pe baricade. E multă apăsare, în vocea ei, dar nu deznădejde. Relatarea ei este mai degrabă un strigăt.
Emanuela Costina Cătăuță e învățătoare la Școala Nicolae Bălcescu și pentru a-și completa veniturile pune unghii cu gel.
Da, am nevoie de ajutor, de seminarii, de cursuri aplicate, de soluții adaptate la nevoile lor. Caietele sunt cumpărate de mine, coperțile la fel. Le țin aici ca să fiu sigură că nu le pun pe foc sau că nu le pierd. Dar asta nu e neapărat bine. Poate unul din zece părinți e interesat și vrea să vadă ce face copilul.
Programa nu e și ea adaptată. Potrivit programei copiii mei ar trebui să aibă niște competențe. Despre ce vorbim? Suntem departe de acele competențe. Cei mai mulți nu au fost la grădiniță. Învățăm lucruri elementare până la scris, citit și socotit.
Acesta e caietul unui copil care vine la școală. Asta e satisfacția mea, aici e meritul meu, ceea ce mă face să mă gândesc că nu iau banii ăștia degeaba. Faptul că acest copil scrie, citește, socotește, că l-am adus în punctul ăsta. Sau când mai văd un fost elev angajat la Kaufland sau fete care merg la liceu. Sunt însă excepții.
Da, mă apucă disperarea, cum să nu? Sistemul ăsta nu e făcut pentru ei. Pentru acești copii România e cartierul acesta, nici măcar orașul acesta, doar cartierul. Sunt practic sechestrați aici. Și atunci când ies de aici nu știu să gestioneze viața de afară și se apucă de tot felul de rele.
Cum să fiu ajutată? Să aloce fonduri mai multe pentru astfel de școli. Aici noi facem planșele, materialele noi le cumpărăm. Nu putem să o facem la nesfârșit. Practic și noi cosmetizăm situația și nu e în regulă. Dar nici nu pot să zic că de mâine nu mai intru la clasă. Zic o dată, de două ori și apoi mă opresc. Altfel ți se pune o etichetă. Nu poți fi rebel fără să ai pe cineva în spate, o asociație, o autoritate.
Aici ai senzația că timpul stă pe loc, că nimic nu se schimbă”.
Directorul
Spre deosebire de Școala Nicolae Bălcescu, a doua școală segregată din Tecuci este una centrală. Școala Gheorghe Petrașcu numără 327 de elevi, în această cifră intrând și copiii de la cele două grădințe din subordinea școlii. Grădinițele sunt mixte și merg foarte bine, spune directoarea Gabriela Paiu. Au copii veniți de peste tot din oraș. Școala nu e mixtă. Are 90% elevi romi. “Nu e vorba de segregare. Așa e cartierul de care ține școala, cu populație romă”, explică Gabriela Paiu.
Școala are un program Școală după școală susținut de o organizație, dar doar pentru 20 de elevi. Atât s-a putut, deși directoarea admite că de un astfel de program ar avea nevoie mult mai mulți elevi din școală. Și nu doar elevii au nevoie de suport. Părinții sunt în aceeași situație. Crede că ar fi de folos un program de consiliere pentru părinți, căci părintele în școala ei cam lipsește și nu i-ar strica deloc ajutorul său.
Directoarea Paiu a observat că cel mai bine merg discuțiile cu mamele pentru că sunt mai receptive și mai implicate. Școala nu are nici cabinet medical, nici cabinet psihologic. Ar avea nevoie de ambele. În lipsa lor colaborează cu un psiholog care vine deobicei atunci când sunt evaluările pentru clasa pregătitoare.
“Da, simt neputință când văd că părăsesc școala și nu îi pot convinge să rămână”, spune Gabriela Paiu. “E o luptă prea mare pentru un om mic”, continuă ea. Crede că într-o astfel de situație e nevoie de implicarea mai multor forțe. În bătălia asta ea are nevoie de ajutor.
I-ar ajuta pe copii să fie într-o școală mixtă? Poate, răspunde directoarea. Îi e teamă că într-o școală mixtă copiii vor fi discriminați. Nu e plăcut ca tu să nu ai cu ce să te încalți și colegul tău de bancă să povestească de excursia cu părinții din afara României.
“Suportabilitatea în astfel de situații nu e mare. Și atunci riscul e să abandoneze”, completează Gabriela.
Din 2006 în Galați inspector pentru învățământul special și minorități este Maricel Lazăr. Spune cât se poate de convins că de când a venit el s-a dus în județ o politică de desegregare. Așa că nu au cazuri de segregare. Despre cele trei școli de romi din Tecuci inspectorul susține că sunt așa pentru că asta e populația din circumscripția școlară.
Îi reamintim inspectorului școlar că nu poate fi cazul unității Nicolae Bălcescu, de unde părinții români își mută copiii pentru că în școală sunt elevi romi. De data aceasta răspunsul devine mai nuanțat. În acest caz e vorba de poziția părintelui, iar inspectoratul nu are ce să facă pentru că legea permite artificii. Și până la urmă, continuă inspectorul, „vrem să fie pace socială. Nu putem îngrădi dreptul părinților să-și dea copilul la ce școală consideră”.
Lumința Costache specialist educație UNICEF spune că “în mod normal copiii ar trebui înscriși unde sunt arondați. Ar trebui să existe o metodă prin care să controlezi acest lucru. Altfel vom vorbi la nesfârșit de școli de elită și școli de categoria a doua sau a treia. Noi ar trebui să avem aceeași calitate a educației în toate școlile din România”, spune Luminița. Ori pentru așa ceva e nevoie de investiție în calitate. Abia atunci când vei oferi aceeași calitate vei putea opri goana după o școală sau alta.
Când românii își mută copiii la o școală la care nu sunt arondați pentru că la școala lor de circumscripție sunt elevi romi, nu vorbim de pace socială, ci de segregare.
În zona Pieței Centrale din Tecuci se află două școli de romi – Gheorge Petrașcu și Ion Petrovici. Între cele două e o distanță de 600 de metri. La 500 de metri de Petrașcu și 850 de metri de Petrovici se află Școala Dimitrie Sturdza, cu doar patru elevi neșcolarizați, cu logoped și psiholog. Și la un kilometru se găsește Școala Elena Doamna, care avea în anul școlar 2014-2015, 37 de elevi romi (5,53%) din 669.
Când pe distanțe foarte mici avem diferențe majore între școli – la 850 de metri de o școala etichetată ca școală de romi se află o alta cu 5,53% elevi de etnie – sau când – la 500 de metri de o școală cu risc socio-educațional ridicat și cu 90% elevi romi se află cea mai bună școală din oraș atunci nu vorbim de segregare rezidențială, ci de segregare școlară, adică de discriminare și acces inegal la educație de calitate.
Părinții
Mergem la Slobozia Vale, parte din satul Slobozia, comuna Voinești, Iași unde comunitatea e preponderent romă, 90%. Școala e poziționată în așa fel încât pare că tronează peste Vale. E situată la 3 km de școala cu personalitate juridică.
Într-o sală de clasă 13 femei, unele dintre ele cu bebeluși în brațe participă la primul curs de educație parentală susținut de UNICEF și HOLTIs. La curs le-a convins să vină pastorul din comunitate care e și mediator școlar de șapte ani de zile. A mai reușit și altceva. A ridicat vârsta pentru căsătorie. Nimeni nu se mai căsătorește mai repede de 18 ani.
Educația parentală, așa cum e ea făcută în acest colț de Românie e o înțelegere a faptului că “părinții sunt de vină” nu mai poate să justifice la nesfârșit eșecul unui sistem. Un părinte susținut, înțeles ar putea deveni un partener al școlii. UNICEF susține că acolo unde părinții au fost la cursurile de educație parentală absențele copiilor au scăzut cu 62%.
Parcă convins de necesitatea educației parentale Ministerul Educației publica la începutul anului pe site-ul instituției Strategia pentru educație parentală. La nici zece zile ea era retrasă de pe site în urma presiunilor făcute de Biserica Ortodoxă Română și de Coaliția pentru familie. Cele două entități au fost deranjate de utilizarea termenilor diversitate și egalitate de gen. Ministerul a retras o strategie la care lucra cu mai mulți specialiști și mai multe ONG-uri, printre care și UNICEF, de ani de zile. Ea nu a mai fost adusă în discuție de atunci.
Ministerul i-a lăsat astfel pe profesori fără posibilitatea de a-și face părinții parteneri, iar pe părinți fără posibilitatea de a învăța, printre altele, și cum să-și țină copilul în școală. Din nou fiecare a rămas pe cont propriu, în voia Domnului.
Epilog
Te naști în România într-un mediu dezavantajat, fără prea multe posibilități, cu părinți care se chinuie de pe o zi pe alta să vă crească pe tine și frații tăi. Singura ta șansă să rupi cercul vicios al sărăciei este educația.
Locuiți cinci în două camere într-o casă la marginea unei margini. La grădiniță nu prea mergi. Ajungi în clasa I la o școală în care învață săracii și romii. E o școală cu toaletă în curte și cu sobe încălzite cu lemnele aduse de părinți. De părinții care își permit. Când nu sunt lemne te chinui să scrii cu mănușile în mână. Școala ta nu are bani pentru dotări.
Sunteți 30 în clasă. Nu veniți mereu. Fie e treabă acasă, fie nu are cine să stea cu frații și mai mici, fie nu aveți haine sau încălțăminte. Învățătoarea face ce poate, dar de multe ori e depășită de situație. Ca tine, nici ea nu are niciun sprijin. Ar vrea să facă mai mult, dar nu are nici resursele și nici metodele necesare.
Nu e ușor. Nici la școală, dar nici acasă. Nu aveți mereu lumină căci ai tăi trag curent de la vecinul care nu e mereu dispus să împartă factura. Temele ți le faci când poți și când știi. Cine să te ajute?
Termini clasa a IV-a și mergi la școala din sat, adică un kilometru mai departe. Gata cu școala de la margine. Ești în clasa a V-a la școala bună, dar în clasa B, clasa pentru săraci și romi. Profesorii nu prea vin la orele clasei B. Nu lipsesc însă niciodată de la orele clasei A. Ție și colegilor tăi vă cer doar să stați cuminți și să nu faceți gălăgie. Și e așa până în clasa a VIII-a. A VIII-a B. La liceu nu mai mergi. E prea departe și prea scump orașul. Și oricum n-ai învățat mai nimic în gimnaziu.
Ai 14 ani și ești produsul sistemului școlar segregat.
Ia-ți o slujbă, plătește-ți taxele, fii un bun cetățean. Viața abia începe.
E greu dar nu imposibil
Un articol deosebit si o analiza profunda. Felicitari !
Excelent articol !
Felicitari pentru acest material, bine documentat si elaborat! Poate trimiteti si la CNCD sa aibe un punct de vedere cu privire la segregare rezidentiala! Asemenea cazuri sunt si in alte orase.
Problema incepe de acasa, din familie.
Daca parintii sunt analfabeti , traiesc din ajutoare sociale, deci fac un copil ca sa aiba bani necesari pentru tigari si alcool …
Daca ei, parintii, nu gasesc MOTIVAREA de a schimba ceva, de a lucra cinstit, de a-si creste copiii cu valori sanatoase…
Ne miram ca acesti copii nu se pot adapta… Ei sunt, de fapt, oglinda propriilor parinti.
Nu banii veniti de la … guvernul roman sau … american sau … de la orice organizatie caritabila … nu BANII sunt solutia.
Incercam sa tratam simptomele dar atata timp cat nu gasim adevarata CAUZA nu putem vindeca boala …