SUMAR
» Pe 23 aprilie 2019, Consiliul General al Municipiului București a respins, pentru a treia oară în aproape două luni, propunerea de alocare a unui imobil din Capitală în vederea înființării unui muzeu care să disemineze și să onoreze memoria comunității evreiești din România – inclusiv prin a spune povestea teribilă a decimării sale în timpul dictaturii mareșalului Ion Antonescu.
» CGMB a dat anterior undă verde acestui proiect – dar hotărârea de consiliu adoptată în 2016 a fost anulată recent în instanță.Clădirea vizată – Palatul Dacia – e considerată prea frumoasă, prea centrală și prea valoroasă pentru a fi dedicată unei expoziții triste, terne, cenușii. Istoria evreilor români și a Holocaustului din România e percepută ca fiind străină de sufletul românesc. Infinit mai nimerită ar fi găzduirea Pinacotecii într-un asemenea loc reprezentativ pentru identitatea autohtonă.Așa cred chiar contestatarii proiectului, arată documente judecătorești consultate de Dela0.ro.
» După anularea în instanță a hotărârii inițiale, discursul despre semnificația presupus marginală a crimelor de rasă înfăptuite de România fascistă, sub conducerea mareșalului Ion Antonescu, a fost preluat și la nivelul consilierilor CGMB. Reprezentanții USR și ALDE nu mai vor acum să accepte găzduirea de către Palatul Dacia a unor spații muzeale dedicate cunoașterii și comemorării Holocaustului. Imobilul ar trebui să găzduiască tablouri, consideră o parte dintre aleșii locali.
» Circa 5500 de piese se află în colecția Pinacotecii – iar o treime dintre ele aparțin unor artiști români de etnie evreiască. Comunitățile lor au fost decimate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de măsurile administrative ale regimului Ion Antonescu.România de astăzi pare să considere că e mai drept să arate creațiile evreiești din patrimoniul național decât să facă cunoscute ororile românești comise împotriva comunităților mozaice.
De ce suntem în acest punct de jos al discuției – și percepției – publice și cum am ajuns să nu vedem Holocaustul din cauza tablourilor?
•
În vara anului 2009, când am vizitat-o în apartamentul său din București, Miriam Bercovici – supraviețuitoare a Holocaustului din România, organizat și executat de regimul fascist al mareșalului Ion Antonescu – mi-a arătat o fotografie făcută la Câmpulung, în 1935. Apăreau în ea douăzeci și patru de persoane. Poza fusese făcută la nunta unei verișoare, Silvia.
Degetul arătător al lui Miriam a început să se plimbe pe suprafața lucioasă a fotografiei.
Al cincilea, pe rândul de sus, unchiul lui Miriam, Marton Szabo. Ucis la Auschiwtz. Al șaselea, alt unchi, deportat la Moghilev, în Ucraina de astăzi. Al șaptelea, fratele mirelui, arestat și împușcat de sovietici în 1941. Pe rândul al doilea, a cincea de la stânga la dreapta, Eva Szabo, moarta la Auschwitz. A șasea, o mătușă, deportată în Transnistria.
Pe rândul al treilea, prima, o mătușă împușcată la cariera de piatră pe Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedată în Transnistria, de foame. A treia, verișoara, mireasa, împreună cu copilul ei de doi ani, împușcați la cariera de piatră pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat și împușcat de sovietici în 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber, mort de foame în Transnistria. A șasea, mama mirelui, decedată tot peste Nistru. Al șaptelea, tatăl mirelui, la fel.
Jos: copiii Szabo, uciși la Auschwitz, în 1944.
Dacă faceți contabilitatea victimelor, veți observa că jumătate dintre ele au sfârșit pe fondul deportărilor ordonate în rândul populației evreiești de regimul Ion Antonescu după vara lui 1941.
Auschwitz-ul a fost o mașinărie a morții – iar câțiva dintre cei prinși pentru totdeauna în fotografia alb-negru din mâna lui Miriam Bercovici au sfârșit în lagărul nazist.
Dar și Vapniarka sau Bogdanovka au fost lagăre de exterminare, administrate de români în teritoriile ocupate după demararea Operațiunii Barbarossa (în fapt invadarea URSS de către Germania nazistă, ai cărei aliați eram).
Cei mai mulți dintre cei prinși între marginile roase de timp ale fotografiei din mâna lui Miriam au sfârșit în aceste locuri – iar moartea lor nu poate fi, decât conjunctural, pusă pe seama acțiunilor Reich-ului.
De cei mai mulți dintre morții lui Miriam Bercovici nu e responsabil Berlinul lui Adolf Hitler, ci Bucureștiul lui Ion Antonescu. Acești morți erau cetățeni români, de etnie evreiască, lăsați fără nicio protecție legală de statul român de atunci.
Miriam Bercovici e un nume între atâtea. În total, Holocaustul din România a condamnat la moarte circa 270.000 de oameni, această cifră incluzând și evreii sau romii exterminați în teritoriile ocupate, care nu erau cetățeni români. Are vreo responsabilitate în raport cu toate aceste întâmplări statul român de astăzi?
E o întrebare care bântuie spațiul public românesc de aproape două decenii – și care cu dificultate își găsește un răspuns just, în stare să îmbine simultan caracterul trecut al faptelor cu manifestarea prezentă a unei minime responsabilități istorice.
Faptele Holocaustului din România au fost recunoscute oficial abia în 2003, când statul român a adoptat un raport realizat sub egida unei comisii internaționale.
Fără o formă de presiune externă, această asumare nu ar fi avut loc – pentru că Holocaustul n-a fost nici măcar un subiect tabu în România post-Antonescu, el pur și simplu nu a existat în societate.
Înțelegerea contextului românesc în care s-a manifestat Holocaustul din România n-a fost, drept urmare, posibilă.
Pe acest fond, ce a început să se manifeste de la un punct încolo în societate – cu precădere din momentul în care regimului Nicolae Ceaușescu i-a servit să alimenteze un curent naționalist, folosindu-se și de alura istorică a lui Ion Antonescu – a fost un curent admirativ care a învăluit amintirea mareșalului.
Nu mai departe de anul 2006, Antonescu a fost ales între primii zece Mari Români, în cadrul unei competiții naționale transmise de televiziunea publică.
În fapt, mareșalul este un criminal de război – dar în amintire el poate fi o figură luminoasă, care a luptat cu demnitate pentru propășirea țării.
Forma de responsabilitate pe care unii români, nu tocmai puțini, înțeleg să și-o asume în raport cu victimele Holocaustului din România este, în definitiv, o formă de iresponsabilitate.
În rezumat, pe fondul unei educații precare (de care se face vinovată toată pleiada ministerială care s-a plimbat pe la vârful Educației în ultimele trei decenii), societatea pare să fi adoptat o atitudine de nedreaptă înțelegere a fenomenului Holocaustului, pe care îl onorează strict ca eveniment străin, o nefericită consecință a acțiunilor altora.
După prezentarea concluziilor raportului din 2003, pe baza cărora statul român a recunoscut crimele comise de autoritățile naționale împotriva etnicilor evrei și romi, guvernul a creat în structura sa o entitate menită să gestioneze cunoașterea și memoria Holocaustului din România.
Este vorba de Institutul Elie Wiesel.
Dar în ciuda faptului că vorbim de o structură guvernamentală națională, cu obiective care servesc cunoașterii istoriei noastre recente, institutul încă e considerat o formă de reprezentare a unor interese străine, o entitate chemată să servească doleanțe evreiești, nicidecum nevoi românești. Când aud Institutul Wiesel unii români cred că e vorba de un institut privat ori îl asociază cu statul Israel.
Pe fondul tuturor acestor neînțelegeri, care s-au acumulat în societate de-a lungul anilor, a avut loc recent o întâmplare ilustrativă pentru periferia de gândire și acțiune la care este condamnat Holocaustul făcut cu mână românească.
O oglindă a timpurilor
Pe 23 aprilie 2019, Consiliul General al Municipiului București a respins, pentru a treia oară în aproape două luni, propunerea de alocare a unui imobil din Capitală în vederea înființării unui muzeu care să disemineze istoria și să onoreze memoria comunității evreiești din România – inclusiv prin a spune povestea teribilă a decimării sale în timpul dictaturii mareșalului Antonescu.
Imobilul cerut de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului – care e însărcinat legal să înfăptuiască organizarea și apariția structurii muzeale – este Palatul Dacia din București, situat în centrul istoric al orașului, vizavi de Banca Națională.
Parte a unui schimb imobiliar perfectat de fosta administrație a Capitalei, Palatul Dacia a fost destinat inițial găzduirii Pinacotecii orașului – dar Gabriela Firea l-a propus spre cedare în administrarea INSHR-EW în 2016, consiliul general votând la momentul respectiv în favoarea realizării proiectului.
Hotărârea CGMB a fost atacată însă în instanță de un cetățean, Mihai Tociu, căruia i s-au alăturat pe parcurs mai mulți intervenienți în proces, cinci în total.
Din ianuarie 2017 până în decembrie 2018 a durat judecata – iar ea s-a soldat cu anularea hotărârii de consiliu. Instanța a considerat că pretențiile reclamantului erau valide și că procesul legislativ prin care proiectul fusese adoptat fusese viciat din punct de vedere procedural.
Decizia tribunalului a devenit definitivă, nefiind atacată de Primăria București. Ea e mai mult însă decât un document care obligă autoritatea publică să accepte o formă de justiție – e și o oglindă a timpurilor noastre și a felului cam orb în care ne uităm spre trecut.
Poate că rândurile par prozaice, dar faptele nu sunt – și fapt e că, în cadrul procesului pornit la tribunal de cetățeanul Tociu & intervenienții, s-au prezentat înaintea instanței o serie de argumente împotriva realizării Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului din România.
Printre ele, într-o ordine oarecare, se află:
⊗ Imobilul este una dintre cele mai frumoase clădiri din București și are o valoare de inventar enormă. Numele clădirii este Palatul Dacia-România.
⊗ În București există deja un muzeu al istoriei evreilor, organizat de Comunitatea evreiască, care se poate vizita și pe care Institutul Național al Patrimoniului îl descrie ca fiind comprehensiv.
⊗ Se poate constata că muzeele evreiești sunt organizate în spații cu aspect tern, cenușiu, neîncărcate decorativ, în foste sinagogi sau în componența altor muzee. Imobilul din strada Lipscani nu se încadrează în tipicul internațional pentru muzeele de istorie a evreilor.
⊗ Din punct de vedere al amplasamentului imobilului, acesta este poziționat mult în afara zonei bucureștene în care se află principalele elemente identitare evreiești. Este nedrept pentru comunitatea evreiască din București ca eforturile pe care le face administratorul paginii Google Maps – care insistă cu perseverență să țină trează în conștiința publică faptul că în spatele magazinului Unirea a fost odată un cartier evreiesc, prin afișarea sintagmei Cartierul Evreiesc peste această zonă – să nu fie confirmate prin amplasarea muzeului propriu în zona respectivă.
⊗ Imobilul se află în zona turistică cea mai vizibilă a Bucureștiului, dar și a țării și prin urmare ar trebui să constituie o prioritate pentru Primărie ca acest spațiu să fie folosit pentru promovarea elementelor identitare sau reprezentative autohtone.
⊗ Este mai benefic pentru un turist sau un vizitator străin care se deplasează în acel spațiu bucureștean să aibă ocazia să viziteze colecția Pinacotecii decât un muzeu al istoriei evreilor. De altfel, nici nu s-a făcut vreun studiu privind o posibilă apetență a turiștilor străini pentru vizitarea în București a unui muzeu al evreilor, cu toate că se poate face o evaluare a fluxului de turiști de la actualul muzeu al evreilor.
⊗ Sunt multe alte minorități care au trăit în România și au plecat în masă în secolul 20, care au avut aport la istoria și cultura română. Este neetic și chiar ilegal conform legislației anti-discriminare, ca numai evreii să primească un spațiu de la Primăria Bucureștiului pentru un muzeu propriu, cu atât mai mult cu cât imobilul în discuție are o valoare enormă, iar minoritatea evreiască mai numără câteva mii de locuitori.
⊗ Majoritatea istoriei evreilor s-a manifestat în nordul Moldovei și în Maramureș. Iașul ar fi o localitate mult mai reprezentativă pentru înființarea unui muzeu al istoriei evreilor din România. Sau Fălticeniul. Sau Iveștiul lui Tache, Ianke și Cadâr.
⊗ Dacă ar fi să păstrăm proporțiile, Primăria Bucureștiului ar trebui să le dea maghiarilor pentru amenajarea muzeului propriu nimic mai puțin decât Palatul Parlamentului.
Argumentele de oportunitate au fost completate de reclamanți înaintea instanței și cu o serie de argumente care ar dovedi ingerința unor factori străini în actul administrativ.
Instanța a ascultat, a reținut și a consemnat tot arsenalul argumentativ și a decis să anuleze hotărârea de consiliu local, scoțând în afara legii procedura de transformare a Palatului Dacia în Muzeul Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului.
Mai puțin o cauză, mai mult un prilej
Strict tehnic, Primăria București a pierdut pentru că judecătorul, analizând actele dosarului, a constatat mai multe aspecte de nelegalitate în desfășurarea procedurii de adoptare a hotărârii.
Într-un sens mai larg, însă, întâmplările și judecățile consemnate în sentința Tribunalului București arată că Palatul Dacia e mai puțin o cauză și mai mult un prilej.
Oricare ar fi fost clădirea dată în administrare de autoritatea locală spre înființarea unui muzeu al evreilor și Holocaustului, reacția de adversitate ar fi fost viguroasă.
Istoria evreilor români și a Holocaustului din România nu poate fi spusă în clădiri frumoase, cu valoare mare de inventar, ci doar în spații cu aspect tern, cenușiu.
Ea nu poate fi spusă nici în centrul orașelor, cu atât mai puțin la kilometrul 0 al țării, unde de promovare se bucură doar elementul autohton.
Holocaustul trebuie șoptit mai la margine, cât mai la margine, hăt la Iveștiul lui Tache, Ianke și Cadâr dacă se poate.
Singurul naiv-ignorant în toată povestea aceasta pare a fi judecătorul Mirel Sorin Vasilescu de la Tribunalul București, care a împărțit dreptatea în procesul deschis de Mihai Tociu & intervenienții împotriva Primăriei Generale.
După ce a epuizat argumentația juridică, judecătorul nu și-a putut reține observațiile personale și a consemnat stupefiant că nu-i urgența atât de mare, din moment ce muzeul care se dorea la Palatul Dacia oricum ar fi fost al doilea din București, doar mai există o structură similară care corespunde bunei cunoașteri și dreptei comemorări a trecutului:
nu se justifică schimbarea destinației Palatului Dacia din moment ce INSHR-EW nu a motivat necesitatea dării în folosință cât timp în București există un Muzeu de istorie a evreilor care din perspectiva obiectivelor Institutului corespunde cerințelor
Tablou cu aleși locali
Finalul acestei povești ne aduce la începutul primăverii anului 2019, când în trei ședințe consecutive de consiliu general primarul Gabriela Firea a încercat să treacă proiectul de hotărâre referitor la transferul Palatului Dacia către Institutul Wiesel, în vederea înființării Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului. De data aceasta cu respectarea condițiilor de procedură necesare.
Însă fiecare tentativă a eșuat, consilierii generali care au votat pentru adoptarea hotărârii nefiind suficienți pentru a întruni majoritatea necesară. Pe 23 aprilie, la ultima încercare, au votat pentru 34 de consilieri. Pentru adoptarea hotărârii sunt necesari 36.
Povestea voturilor din consiliu e o bijuterie de inconsecvență.
În 2016, la adoptarea hotărârii care avea să fie desființată în instanță, au votat pentru toți consilierii generali. În februarie, martie și aprilie 2019, aproape o treime s-au sucit, abținându-se sau votând contra. Există și cazuri în care consilieri au votat în martie pentru, iar în aprilie împotrivă.
Consilierii USR fac o notă parte în acest peisaj, cei mai mulți dintre ei abținându-se la vot cu justificarea că sprijină înființarea unui muzeu al istoriei evreilor și Holocaustului, dar nu în Palatul Dacia, ci într-o altă clădire care poate fi pusă la dispoziție de Primăria Capitalei.
La ultima încercare de adoptare a proiectului de hotărâre, cele 34 de voturi favorabile (insuficiente) au fost completate de 12 abțineri și două voturi negative (ambele de la USR). S-au abținut șase consilieri USR, patru ALDE și doi PMP.
Voturile din februarie și martie au fost însoțite și de discursuri furtunoase, ale viceprimarului Aurelian Bădulescu de pildă, care a vorbit despre centrul vechi al Bucureștiului ca fiind o zonă vascularizată de românism în istoria noastră.
Sau ale viceprimarului ALDE Tomnița Florescu, care s-a declarat bucuroasă că “cineva mai responsabil a dat în judecată Primăria și a câștigat”, obținând anularea hotărârii favorabile din 2016 (pentru a cărei adoptare votase și consilierul general Tomnița Florescu) .
Tot doamna Florescu a amintit în consiliu că, între cele cinci mii cinci sute de piese din colecția Pinacotecii, o treime sunt ale artiștilor români de origine evreiască. O treime de la o comunitate de cinci-șase sute de mii de oameni, scoși la capătul Interbelicului în afara protecțiilor legale, deportați apoi în masă în primii ani ai regimului Ion Antonescu.
Cum onorezi, s-a întrebat Tomnița Florescu, o comunitate excepțională decât arătându-i piesele, arătând artiștii care au contribuit la patrimoniul nostru național. Avem ocazia ca acest proiect al Pinacotecii să se înfăptuiască.
