⊕ Un primar de comună din județul Brașov se plânge că tot mai mulți locuitori îi cer mâncare pentru că mor de foame în case. Edilul le răspunde că nu are ce să le facă și de unde să le dea. Poliția este chemată în ajutor pentru că oamenii înfometați nu mai respectă izolarea.
⊕ Mai mulți cetățeni exilați la periferia orașului Călărași, într-o zonă care găzduiește o comunitate numeroasă de romi musulmani vorbitori de limbă turcă, ies pe ulițele de pământ ale cartierului și strigă că sunt într-o situație disperată.
⊕ Sunt doar câteva dintre imaginile neputinței și ale eșecului în vremuri de coronavirus. Agentul bolii infecțioase COVID-19 are capacitatea înfricoșătoare de a expune nu doar defectele sistemice ale sistemului sanitar, ci și pe cele ale asistenței sociale, un domeniu ale cărui consecințe publice sunt enorme, dar ale cărui fundamente, metode și rezultate se cosmetizează peren.
⊕ Asistența socială reglementată și oferită de statul român este între domeniile bugetare cele mai neglijate.
⊕ Puținii bani prezenți în sistem sunt adesea prezentați mediatic ca “găuri negre” în bugetele locale, sume investite de societate pentru a perpetua lenea unor cetățeni care nu vor să muncească. Manipularea ține loc de soluții. Iar lipsa unei strategii naționale și lipsa unor servicii sociale adaptate nevoilor beneficiarilor (și condițiilor în care trăiesc) sunt flagrante.
⊕ În general, pentru că nu reușește să facă nimic substanțial în comunitățile pauperizate, autoritățile promovează ideea că e suficient să vrei să muncești ca să ai. În consecință, cine nu are e supus unei singure judecăți: nu vrea să muncească.
⊕ În plină epidemie de coronavirus toate aceste lipsuri acumulate în timp (cu largul concurs al asistenței sociale românești) vor provoca nu doar senzația fizică de foame, ci și abuzuri, infracțiuni și chiar intrarea în sistemul penitenciar.
⊕ De la foame la pușcărie nu e decât un singur pas în multe dintre comunitățile exilate la periferia societății. Iar închisorile nu funcționează deloc ca medii de reintegrare a celor ajunși în spatele gratiilor.
⊕ Primele victime ale dezastrului din asistență socială care a început să se prefigureze pe fondul crizei epidemiologice vor fi copiii. Victime ale abuzurilor, lipsurilor, separării de familie.
⊕ În acest punct ne aflăm după ce autoritățile centrale și locale au ignorat ani la rând comunitățile vulnerabile. Pe care au ales să le împingă la margine și să le uite acolo.
⊕ Acum, în plină epidemie, aceleași autorități sunt obligate să gestioneze consecințele propriilor indecizii și inacțiuni. Și este doar începutul. Deocamdată statul nu are nicio soluție concretă, nici măcar o propunere de soluție, pentru întâmpinarea tăvălugului de efecte sociale în comunitățile extrem de sărace.
Au apărut la televizor și pe rețelele de socializare imagini cu oameni care își strigă foamea pe străzile unor comune sau orașe din România.
O întâmplare de acest fel s-a produs în cartierul Oborul Nou din Călărași, cea mai săracă zonă a orașului, unde cocioabele se ridică pe o fâșie de câmp mărginită de o moschee. Doi reporteri Dela0.ro au călcat ulițele de pământ ale acestui cartier la începutul anului 2018, în cadrul unei documentări jurnalistice realizate pentru .
„Puterea lui Allah e mare, dar în Oborul Nou, cât vezi cu ochii, numai gunoaie. Foarte departe, în înalt, cerul e singurul care a rămas curat”, scriau în 2018 jurnaliștii.
Între timp autoritățile călărășene au anunțat că s-au luat toate măsurile administrative pentru a-i ajuta pe oamenii din Oborul Nou. Toate măsurile înseamnă: câteva pachete cu alimente, dar și suport pentru întocmirea dosarelor de ajutor social și cantină socială.
Dar ițele birocratice ale sistemului de asistență socială nu permit decât în cazuri strict reglementate acordarea unor beneficii sociale precum venitul minim garantat sau acces la cantină. Cu alte cuvinte, beneficiarii efectivi vor fi mai puțini decât cei aflați în nevoie.
Epidemia le-a făcut pe autoritățile din Călărași să-și amintească că au o comunitate ai cărei membri trăiesc la limita sărăciei extreme sau dincolo de ea. Dar soluțiile lor sunt din arsenalul obișnuit al asistenței sociale autohtone – soluții care și-au dovedit în repetate rânduri limitele și în vremuri normale.
România nu e nepregătită doar la nivel sanitar să întâmpine și să trateze eficient cazurile de infectări cu coronavirus. Lipsa de orizont administrativ și de politici sectoriale coerente a lăsat urme adânci și în capacitatea statului de a gestiona crize de asistență socială.
O astfel de criză bate deja la ușă.
„Asaltul” celor care vor să mănânce
Săptămâna aceasta primarul Dorinel Blendica din comuna Teliu, județul Brașov, a declarat la un post de televiziune că oamenii l-au amenințat că vin peste el dacă nu le dă bani de mâncare. A cerut sprijin de la prefectura județeană, căci cei doi polițiști pe care îi are în comună nu pot face față „asaltului”.
În intervenția sa primarul invoca lipsa cadrului legal pentru a întreprinde acțiuni concrete de asistență socială. Nu are cadru legal care să-i permită să le dea oamenilor pachete – asta spune Dorinel Blendica. Cadrul există doar pentru cei aflați în carantină, explică edilul. Și fără cadru edilul nu poate cheltui bani din bugetul primăriei.
O primărie ar trebui să aibă însă un fond de urgență, bani alocați pentru asistență socială în perioade de criză.
Niciuna însă din acțiunile urgente ale acestor săptămâni n-a adresat concret probleme de asistență socială. Nici măcar ordonanțele militare emise pentru restrângerea dreptului la liberă circulație. Ele au interzis părăsirea nejustificată a domiciliului – dar n-au mai prevăzut niciun fel de mecanism de compensare pentru cei care, blocați la domiciliu, ajung să moară de foame.
Precum comuna Teliu din Brașov mai sunt multe pe teritoriul țării. Comunități care supraviețuiesc din muncă zilieră, muncă la negru (în țară sau în afara țării) sau cerșit. Și autoritățile din acele locuri – prin lipsa unor politici, programe sau servicii – au contribuit la rostogolirea unui cerc vicios al sărăciei cu consecințe pe termen lung.
„Avem tot ce ne trebuie”
Peste 20 de femei din satul Cotu Malului, comuna Leordeni, județul Argeș, urcau zi de zi în trenul care le aducea la București, la cerșit.
Am scris despre aceste grupuri marginale în urmă cu trei ani. Duminica și-o petreceau pe lângă biserici, unde preoții și oamenii care le știau le dădeau alimente, haine sau bani. Cele mai multe femei cheltuiau banii la magazinul Kaufland de lângă Gara Basarab din Capitală.
La finalul zilei de cerșit, se urcau în tren și se întorceau acasă. De pe 25 martie 2020, de când a intrat în vigoare ordonanța militară care interzice circulația nejustificată a persoanelor în afara locuinței, femeile din Cotu Malului nu au mai venit la cerșit.
Tot de pe 25 martie bărbații lor, care mai făceau muncă zilieră sau care mai munceau la negru, nu au mai ieșit nici ei din sat. Stau toți în casă așteptând unica sursă de venit: alocația copiilor. În unele cazuri se mai adaugă și ajutorul social. Pentru o familie formată din cinci copii și doi adulți el e în jur de 600 de lei.
Cumpărăturile și le fac de la cele două magazine din sat, care au prețuri duble față de orice supermarket. Recent, lângă primăria comunei Leordeni s-a deschis un Profi, dar din Cotu Malului până acolo sunt nouă kilometri. Singura varianta de a ajunge e un vecin sau localnic cu mașină, care pentru 30 de lei te duce să-ți faci cumpărăturile. Pentru 40 de lei te duce până la Lidl-ul din Topoloveni.
De când cu epidemia de coronavirus, în Cotu Malului și cămătarii au crescut dobânda la împrumuturi – de la 20% la 30%. Dacă iei de la ei 100 de lei, fie le returnezi în luna următoare toată suma datorată (130 de lei), fie le dai lunar câte 30 de lei (adică dobânda) până când le poți restitui integral împrumutul.
În acest sat uitat de lume, chiar dacă traversat de calea ferată, oamenii nu au primit nicio formă de sprijin de la autoritățile locale. Până și după acele adeverințe care să justifice ieșirea din casă au fost nevoiți să se ducă la primărie. Mulți nici măcar nu le pot scrie de mână, pentru că nu știu să scrie.
Primarul comunei Leordeni nu recunoștea în urmă cu trei ani că are zeci de persoane care cerșesc sau cămătari în comunitate. Edilul Marian Ibric spune acum, pentru Dela0.ro, că oamenii din Cotu Malului nu au probleme mari, pentru că s-au descurcat mereu.
Avem tot ce ne trebuie. La noi numai cine nu vrea să muncească nu are. Câmpul dă roade.
Marian Ibric, primar
Am încercat să-i expunem realitatea din teren, dar edilul a încheiat conversația: „Doamnă, nu am avut nicio cerere de la oameni că nu au ce mânca!“
Primăria din Leordeni nu a avut niciodată un plan concret pentru comunitatea din Cotu Malului, unde cerșitul s-a moștenit de la o generație la alta. Nu a avut niciodată servicii sociale dezvoltate pentru nevoile beneficiarilor. Nu a oferit niciodată servicii integrate. Există un departament de asistență socială în subordinea primăriei – dar el se ocupă de acte și hârtii, mai puțin de oameni în carne și oase.
Ce au știut să facă cei din primăria Leordeni a fost să ofere, cu respectarea legii, ajutorul social și alte beneficii care mai țineau de ei. Și să verifice apoi că banii sunt primiți tot cu respectarea legii. Este de altfel scenariul standard urmat de cele mai multe primării din țară.
Atât au înțeles și așa au înțeles autoritățile că trebuie să facă în asistența socială.
„De unde să le dau eu bani?”
Situația nu e diferită nici în satele Voia și Pătroaia Vale din comuna Crângurile, județul Dâmbovița. Și de aici mergeau la cerșit înainte de 25 martie în jur de 30 de persoane.
Primarul Costin Barbu are în comună oameni care i-au venit din străinătate. Susține în conversația telefonică purtată cu reporterul Dela0.ro că până în prezent nu s-a confruntat cu situații delicate, pentru că oamenii au fost înțelegători. La fiecare două zile îi verifică poliția.
Au fost și câțiva nemulțumiți care voiau mâncare la domiciliu pe banii primăriei. Le-am spus că așa ceva este exclus. De unde să le dau eu bani? De la guvern nu am primit un leu, de la consiliul județean niciun leu. Din bugetul primăriei nu se poate. Suntem o primărie săracă.
, explică edilul.
Ce a putut să pună la dispoziția comunității au fost patru voluntari care să le facă cumpărăturile necesare – pe banii lor, nu ai bugetului local. Iar acum, susține primarul, aleargă după sponsorizări ca să le pregătească localnicilor nevoiași câteva pachete pentru Paște.
Cei doi primari din Leordeni și Crângurile ar trebui să știe cel mai bine care este cursul lucrurilor în situații de sărăcie extremă. În zonele Cotu Malului – Voia – Pătroaia s-au dezvoltat în ultimii ani adevărate rețele de proxenetism și pornografie infantilă.
În 2017 opt bărbați din Voia și Pătroaia au fost ridicați de DIICOT într-un dosar de trafic de persoane, trafic de minori și proxenetism. Anul trecut au fost ridicate de DIICOT persoane din Leordeni care și-au filmat copiii după instrucțiunile cu tentă sexuală ale unui cetățean german.
În situații la limita supraviețuirii trăiesc familii dispuse să-și vândă copiii. Nimeni nu știe, cu adevărat, la ce fel de decizii ar putea fi împinși acești oameni dacă statul român se dovedește și în criză la fel de incapabil sau dezinteresat ca în vremuri obișnuite.
Într-un , Ștefan Dărăbuș – director regional pentru Europa Centrală și de Sud al organizației Hope and Homes for Children (HHC) – a explicat că, în paralel cu criza sanitară, România se va confrunta și cu o criză umanitară, care ar putea dubla sau chiar tripla numărul persoanelor care trăiesc la limita sărăciei.
Consecințele acestei crize umanitare vor fi resimțite inclusiv de sistemele de protecție a copilului. Dărăbuș avertizează că până la 200.000 de familii sărace își vor trimite copiii în instituții de stat.
Este exact ceea ce organizația HHC încearcă de peste 20 de ani să împiedice. Rațiunea HHC în România a fost să închidă centrele de plasament din țară, să reunească (acolo unde se poate) copiii cu familiile lor și să prevină separarea copiilor de părinți.
Însă lipsa unor soluții naționale, implementate și gestionate de stat, riscăm practic să ne întoarcem după criza de coronavirus la centrele de plasament în care erau înghesuiți copii cu zecile, iar nu de puține ori abuzați psihic și fizic.
„Oamenii au nevoie să mănânce zilnic”
30 de copii între zero și doi ani locuiesc în Pirita, un cartier situat la marginea orașului Baia Mare care găzduiește 65 de familii. Mai bine de 90% dintre acestea depind – la propriu – de groapa de gunoi din zonă. Din exploatarea deșeurilor supraviețuiesc locuitorii din Pirita. Din cules gunoaie cu mâinile goale.
Procesatorii care cumpără de la ei nu s-au gândit niciodată să-i angajeze, să le facă vreun contract de muncă – situație care acum, în vremea pandemiei, i-ar fi ajutat să obțină un șomaj tehnic.
Acești procesatori au investit în altceva: și-au făcut un depozit aproape de comunitatea pauperizată, între groapa de gunoi și Pirita, căci așa preiau deșeurile mai ușor (deci e mai rentabil).
De copiii de pe Pirita au grijă Claudia Costea și donatorii pe care i-a adunat în jurul ei din 2016. Atunci Claudia Costea era angajată la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Maramureș. Acum nu mai lucrează acolo.
Anul trecut Claudia Costea a făcut posibil programul Școală după Școală în Pirita după ce a primit donație un container, transformat în sală de clasă. Când autoritățile au decis închiderea școlilor din cauza coronavirusului s-a închis și containerul din Pirita.
Au rămas funcționale dușurile, instalate tot cu ajutorul Claudiei. De gestionarea lor, dar și a cabinetului medical informal care există în Pirita, se ocupă trei asistenți din cadrul Serviciului Public de Asistență Socială al Primăriei Baia Mare.
Primăria a trimis de patru ori pachete în Pirita de când cu epidemia de coronavirus. Unele au fost ceva mai consistente, conținând ulei și făină; altele au fost mai puțin consistente – un borcan de tocană, un pachet de biscuiți, o conservă de pește și o jumătate de pâine.
Spre deosebire de primărie Claudia Costea a avut o altă abordare. Avea bani strânși (din donații) pentru nevoile copiilor, dar și-a dat seama că acum, în plină criză, nevoile copiilor sunt de fapt nevoile familiei.
I-a întrebat pe oamenii din comunitate de ce au nevoie cel mai mult. I s-a spus că de cartofi. Așa că locuitorii din Pirita au primit 750 de kg de cartofi. Recent au ajuns în Pirita scutece și lapte praf pentru 30 de copii. Săptămâna viitoare vin alte pachete cu alimente.
„E o picătură ce facem noi”, spune Claudia Costea. „Ei au nevoie să mănânce zilnic”. De aceea crede că ar fi o idee bună ca autoritățile să relaxeze condițiile de acces la cantina socială în această perioadă, pentru ca nevoiașii să beneficieze zilnic de o masă caldă.
„În ghetou e o nenorocire”
Există autorități în România care, în loc să dezvolte strategii și servicii sociale menite să-i ajute pe cei aflați în comunități vulnerabile, fac eforturi pentru a convinge opinia publică de faptul că acele comunități nu există.
Cel mai bun exemplu în acest sens este primarul Sectorului 5, social-democratul Daniel Florea.
De fiecare dată când a fost întrebat în ultimii ani de ghetourile din Ferentari și Rahova, cartiere aflate sub jurisdicția sa, Daniel Florea a atras atenția că în Sectorul 5 nu sunt doar problemele sociale din aceste „zone foarte mici”. Sunt și clădiri importante precum Catedrala Neamului, Parlamentul României, Palatul Cotroceni, Ministerul Apărării, sediul Serviciului Român de Informații, Facultatea de Medicină și alte instituții de vază.
De la declanșarea epidemiei de coronavirus, edilul s-a promovat pe rețelele de socializare împărțind pachete cu fructe și kituri de igienă. Deoarece primăria nu intră oriunde, pentru locuitorii din ghetouri Daniel Florea a stabilit puncte de colectare, unde oamenii să vină să-și ridice pachetele.
Pe Calea Ferentari 72 statul permanent în casă înseamnă pentru locatarii de la subsol imobilizarea într-un beci de nouă metri pătrați. În ghetoul de pe Aleea Livezilor înseamnă 15 metri pătrați împărțiți cu alte două sau trei persoane. La etajul patru nu mai ajunge apa. La parter ajung șobolanii care intră pe geam.
Pentru acești cetățeni aflați în sărăcie extremă (chestiune vizibilă la nivelul societății românești de ani de zile) primăria lui Daniel Florea oferă pungi cu fructe și plase cu produse de igienă.
De ani de zile, în ghetourile din Ferentari intră Policy Center for Roma and Minorities și Valeriu Nicolae. Organizația a reușit să strângă 50 de tablete și telefoane pentru a-și putea continua online activitățile cu cei 100 de copii pe care-i are la Clubul de educație alternativă.
Și voluntarii strânși în jurul Casei Bune, loc fondat de Valeriu Nicolae, continuă să se vadă online cu fetele și băieții din Ferentari.
Într-un interviu recent pentru , Nicolae explică în termeni simpli ce înseamnă statul în casă pentru oamenii din ghetou:
E o nenorocire. Și cu banii e dezastru. Mamele care lucrau nu mai au de lucru, tații care lucrau pe la șantier, la chestii auto, nici ei nu mai au nimic. Nivelul de violență a crescut foarte tare.
(…) Ce facem cu sutele de mii de oameni care nu se pot distanța social, care mor de foame stând în casă? Îmi spunea un părinte: “bai, dar mai bine mă duc la pușcărie, că măcar acolo am casă și mâncare asigurate, plătește statul tot.”
A sta în casă în ghetou înseamnă să mori de foame. Deci mai degrabă riști să ieși afară. Mănânci, nu mori de foame. Cum să stai închis într-o casă plină de gândaci? Nu poți să-ți imaginezi numărul de gândaci de acolo, e plin de gândaci, e plin de șobolani, e plin de oameni în sevraj.
Sună foarte frumos toate chestiile despre coronavirus la televizor, dar sună sinistru în ghetou, în Ferentari.
Oborul Nou (Călărași), Teliu (Brașov), Cotu Malului (Argeș), Voia, Pătroaia Vale (Dâmbovița), Pirita (Baia Mare), Ferentari (București) sunt doar câteva dintre zonele în care sistemul social românesc a eșuat lamentabil, uitând pur și simplu de oameni.
Lista poate continua cu Ocolna (Dolj), Piatra Olt (Olt), Valea Seacă (Bacău), Racoș, Săcele, Feldioara (Brașov), Cartier (Mizil) sau Găujani (Giurgiu). Sunt doar o parte din locurile în care reporterii Dela0.ro au ajuns în ultimul deceniu – și unde incapacitatea autorităților de a furniza asistență socială se vede în toată splendoarea tragică.
Criza umanitară despre care vorbea directorul HHC Ștefan Dărăbuș a strigat deja – cu vocile celor înfometați – în câteva locuri din țară. În curând se va auzi tot mai tare.
