Am nimerit saptamana trecuta peste un text scris acum aproape o luna de zile, de Voicu Bojan, pentru Pressone. Daca nu stiti, Pressone e o publicatie online gestionata de la Cluj (pe care am mai recomandat-o, de altfel, pe aici), iar Voicu Bojan – un fotograf de mare talent literar si un observator cu minte si inima al celor din jur, vazute sau nevazute.
Textul sau se cheama “Probe de patrie: Iasi” si relateaza imprejurarile unei vizite de o zi si jumatate in capitala Moldovei, furnizand o fresca a orasului la final de iunie. Intamplator, autorul se trezeste intr-o urbe care comemoreaza implinirea a 75 de ani de la tragicul pogrom din vara anului 1941, cand mai bine de 13000 de evrei au fost lichidati la Iasi in cadrul unei actiuni civico-militare de largi proportii. “Civico-militara” in sensul ca, desi s-a produs cu implicarea decisiva a fortelor de ordine din oras, pogromul a beneficiat de concursul, ba chiar adeziunea, populatiei.
Cruzimea evenimentelor a fost atat de mare incat executantilor si participantilor nu le-au fost suficiente crimele comise pe strazi sau in curtea chesturii orasului. Mii de oameni au fost urcati in vagoane umplute pana la refuz, ferecate si trimise sa bantuie ore in sir catre nicaieri, pe caile ferate ale Moldovei, sub soarele naucitor.
Din vagonul lui Iancu Tucarman, doar opt au mai coborat in viata. La Iasi, in gara, pe 28 iunie 1941, urcasera 137.
In ziua aceasta de la finalul lui iunie 2016, 75 de ani mai tarziu, Voicu Bojan da chiar peste Iancu Tucarman, aflat in Iasi la comemorarea pogromului. Are 94 de ani, e perfect lucid si le povesteste cum a supravietuit putinilor participanti adunati la 10 dimineata intr-o piateta a orasului. Voicu e atat de impresionat de marturia batranului, de precizia chirurgicala cu care isi aduna si aranjeaza amintirile, de demnitatea prezentei sale, incat – dupa terminarea discursului – paseste o vreme in spatele supravietuitorului “cu sentimentul ca mi-a facut cadou, fara sa stie, o mare lectie de viata”.
Pe Iancu Tucarman l-am cunoscut in vara anului 2009. Avea atunci 87 de ani si era la fel de precis in felul in care isi ordona povestea propriei supravietuiri. I-am asezat tragedia personala in paginile “Evenimentului zilei”, in cadrul unei serii publicistice realizate dupa ce primarul Constantei Radu Mazare defilase nonsalant in uniforma nazista, in pas de gasca, pe podiumul unei prezentari de moda. Sapte supravietuitori am gasit atunci – unii dintre ei nici nu mai traiesc astazi. Altii nici nu prea mai sunt.
Numele lor: Otto Adler, Liviu Beris, Leonard Zaicescu, Iancu Tucarman, Miriam Bercovici, Andrei Calarasu, Libe Havas-Burihovici. Sunt nume pe care nu le cunoastem, desi ar trebui.
Nu suntem neaparat toti in situatia asta – dar, la nivelul mentalului colectiv, ei sunt atat de putin circulati, iar dramele lor atat de putin raspandite, incat nu se poate spune altceva decat ca ignoranta publica e atotstapanitoare.
Asta ne face sa vedem forumurile publicatiilor pline de romani care refuza sa accepte existenta unui Holocaust romanesc (sau, mai rau, ii gasesc justificare).
Asta ne face sa intalnim mereu romani care cred, cu o anumita ingenuitate, ca Germania nazista e culpabila pentru tot.
Asta ne face sa ne ciocnim nu de putine ori de o imagine luminoasa a maresalului Ion Antonescu, privit ca o figura tragica a istoriei noastre, nicidecum ca un criminal de razboi de care ar trebui sa ne rusinam pentru totdeauna.
Asta ne face sa avem o Academie Romana sub aula careia se aplauda discursuri negationiste, dupa care academicienii se scuza ca erau obositi si n-au inteles exact ce aplauda.
Asta ne face sa credem ca legile care incearca sa limiteze manifestarile extremiste sunt doar mofturi sau si mai rau – atentate la fiinta noastra nationala si la marile valori interbelice ale neamului.
Si pentru ca nu stim o multime de nume, nici nu intelegem, alimentand in fiecare zi o neintelegere si mai mare. Romania este tara in care in urma cu 80 de ani traiau sute de mii de evrei – iar astazi intre granitele noastre abia mai sunt cateva mii. Statul roman le-a cerut, indirect, iertare acceptand printr-un raport oficial crimele comise de administratia romaneasca a perioadei impotriva lor.
Si totusi – in manualele noastre de istorie, Holocaustul e doar o aberatie straina, un cumul de fapte imputabile nazistilor si expediate rapid in 2-3 paragrafe. Holocaustul nu e constructul nostru, nu e ceea ce am alimentat ca natiune, ani si ani de zile in perioada interbelica, prin discursuri si actiuni publice deplorabile ale unei intelectualitati lipsite de busola, ori ale unei Biserici private chiar de sensul ei crestin.
Adevarurile spuse doar pe sfert sunt tot niste minciuni in astfel de circumstante.
Iar oamenii cresc cu o intelegere deformata si-ajung sa creada intocmai ca absolventul de istorie Dan Sova sau ca regizorul de filme istorice Sergiu Nicolaescu, doi oameni din generatii complet diferite care gasesc totusi acest punct comun – ca n-a existat Holocaust in Romania si ca maresalul Antonescu i-a salvat de fapt pe evrei. Si-ajung sa creada si pentru ca nu cunosc nici macar unele dintre nume, desi ar trebui.
Miriam Bercovici traieste inca, ba chiar ne-a lasat recent un comentariu pe forumul Dela0.ro. Multora numele ei nu le spune nimic – si Miriam Bercovici e supravietuitoarea unui lagar din Transnistria (trec, imediat, si 75 de ani de la startul deportarilor ordonate de maresalul Antonescu!); dar este, mai ales, autoarea uneia dintre cele mai importante marturii factuale despre Holocaustul din Romania, mai exact a unui jurnal tinut la inceputul anilor 1940 chiar in lagar.
Miriam Bercovici ar fi putut fi, in viata, o Anne Frank a noastra, dar nu este. Jurnalul ei a fost publicat in anii ’90 in Germania si-abia apoi a prins piata noastra de carte, la o editura minuscula. N-am avut nici macar aceasta sansa a cutremurului care sa zguduie constiinte – si sunt suficiente lucruri in jurnalul acesta care sa zguduie, si suficiente lucruri in noi, ca natiune, care sa fie zguduite.
Copertile maronii ale jurnalului le-am tinut in maini in vara lui 2009, cand i-am cunoscut autoarea. In paginile sale ar fi trebuit scrise poezii – asta fusese intentia lui Bondy, baiatul care i l-a daruit lui Miriam in septembrie 1941, lasandu-i pe prima pagina si cateva randuri pline de afectiune. In mai putin de o luna incepeau deportarile, iar poeziilor le-au luat locul notele zilnice din infernul lagarului. Pe Bondy, Miriam nu l-a mai vazut niciodata. A aflat doar, ani mai tarziu, ca – intors din Transnistria – s-a sinucis.
Ion Antonescu, pe de alta parte, a prins un loc bun intre personalitatile propuse publicului acum niste ani, in cadrul formatului de televiziune “Mari romani”. Maresalul a fost considerat, prin urmare, mare. Si-ar reclama un loc in top de oricate ori s-ar relua o astfel de emisiune in urmatorii 20 de ani. Asta ii face mici si pe Adler, si pe Beris, si pe Zaicescu, si pe Tucarman, si pe Bercovici, si pe Bondy, si pe Calarasu, si pe Havas-Burihovici. Dar, fara sa ne dam seama, asta ne face mici pe toti.
Mai vedem la emisiunile TV, in unele seri, personaje care explica maretia Miscarii Legionare sau gasesc scuze pentru climatul public al Romaniei interbelice. Sunt istorici, analisti, jurnalisti, tot felul de voci publice, ba chiar si angajati de vaza ai statului roman, acelasi care a acceptat oficial, pe baza de raport, crimele asociate Holocaustului din Romania.
Mai vedem si cate un Marian Munteanu, candidatul propus in primavara de PNL – de PNL! – pentru Primaria Capitalei, fara o minima verificare prealabila a faptelor si spuselor sale – intre care negarea Holocaustului din Romania si promovarea unui crestinism tare, originar, biruitor. Biruitor impotriva cui?
Reusim, aproape cu fiecare ocazie, sa ne mai administram inca o infrangere, si inca una, si inca una, in confruntarea cu amintirile noastre colective. Nemairamanand nimic din ele, nu mai ramane nimic nici din noi, dar e o socoteala pe care nu o mai facem, crezandu-ne invingatori prin uitare sau ignoranta. Nu suntem – suntem etern pierzatori, pentru ca un lucru care te tine prizonier etern acelorasi greseli nu poate fi decat blestemat, nicidecum izbavitor.
Mai avem mult, foarte mult, ca patrie pana sa ne asezam in spatele amintirilor lui Iancu Tucarman, urmandu-le o vreme cu sentimentul ca ni se face cadou o mare lectie de viata.
Am mai repetat indemnul acesta. Am scris pagini intregi pe Dela0.ro din 2011 incoace despre Holocaustul din Romania. Cautati-le si cititi-le pana nu se face prea tarziu, pentru voi si pentru cei din jurul vostru. Si daca e un lucru, un singur lucru care sa ramana din existenta si din incercarile efortului de presa independenta de pe www.dela0.ro, atunci acela sa fie macar un nume. Ne-am simti, toti, mai putini singuri si mai mult o patrie.
Iata si recomandarile saptamanii.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
-
In spiritul Olimpiadei
-
Un text despre Toto
-
Un text surprinzator
-
O bila alba
Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei
-
Un film de cinema
-
Un alt film de cinema
-
Un serial
-
O carte
-
O publicatie de literatura
-
O alta publicatie de literatura
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Cum sa facem turism sustenabil
-
Inca o rusine nationala
-
Despre moarte, cu Leonard Cohen
