O biografie fantastică: „Asupra unui astfel de om și îngerii ar arunca tămâie”

Brăileanul Panait Istrati și-a marcat epoca. A plecat în viață de la nimic (fiu al unei spălătorese și al unui contrabandist grec, care l-a lăsat orfan la un an), a ajuns star al literaturii la Paris și a preferat să piardă totul doar pentru a spune adevărul despre ce văzuse în Uniunea Sovietică.

Avertismentele lui Panait Istrati despre ce era de fapt comunismul care se ridica în Răsărit n-au fost luate în seamă. Decenii mai târziu, s-a văzut că el avea dreptate.

Facem astăzi la Pixul cu mină o nouă reverență față de acest scriitor minunat și încercăm să îi reconstituim portretul din cioburile unor declarații date de alți artiști care l-au cunoscut, l-au iubit sau dimpotrivă. 

Toate fragmentele citate mai jos sunt din cartea Panait Istrati, Cum am devenit scriitor (reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse și adnotate de Alexandru Talex), publicată la Editura Scrisul Românesc din Craiova, în 1981.

În ultima sută de ani, omenirea a făcut un pas spre lumină. Pe acest drum, înaintează cot la cot toți cei care sunt demni de-a purta numele de om. Printre ei, în primele rânduri, se află Panait Istrati, despre care dumneata, scumpe maestre și prieten (n.r. – Romain Rolland), mi-ai vorbit și a cărui adresă te rog să mi-o trimiți numaidecât cu viitoarea scrisoare.

Panait Istrati a vrut să fie aiurea decât în lumea sa, în țara sa (…). Iluzia ispititoare a balaurului revoltei (n.r. – Istrati și Iorga s-au contrat de zeci de ori în ziarele vremii, insultându-se chiar, unul având inima politică la stânga, celălalt la dreapta) l-a prins, l-a învârtit în aer, l-a aruncat în slăvi la care nimeni dintre ai noștri nu s-a ridicat.

Furtunosul ionian, care i-a fost tatăl, l-a azvârlit în aceste furuni ca acelea pe care neamul lui le-a înfruntat pe ape.

Dar țăranca noastră, mama lui, l-a chemat cândva la sine și, bolnav, zdrobit de glorie, el s-a întors la dânsa. A zăcut aici, și-a închis ochii aici – și ea îl așteaptă acum, așa cum a vrut ea din mormânt, lângă dânsa…

Istrati este fericit să-și audă glasul, fericit să contemple viața, să râdă și să plângă, să-și răsfețe inima și să chiuie. Toate ideile abstracte i-au hrănit marele-i suflet de naiv. Nu a fost nici comunist, nici burghez, nici muncitor, nici intelectual. A trăit dincolo de etichetele efemere ale frazeologiei contemporane. El este, pur și simplu, sufletul care se zbate în corpul omenesc pentru libertate.

Literatura lui Panait Istrati nu este numai ilustrația acestui captivant dar de povestire, al cărui debit firesc îl făcea pe Romain Rolland să vorbească de prezența “unui tumult al geniului”.

Literatura lui Panait Istrati este literatura unui suflet, a unei inimi mai curând, a unei sensibilități profund umanitare, pentru a folosi un termen de care s-a cam abuzat și din pricina aceasta literatura lui a încălzit inimile cititorilor, prin omenescul întâmplărilor și simplitatea cu care sunt înfățișate.

Prin temperament, Istrati era predestinat să fie un învins al vieții sociale, care are reguli de aramă și de crudă strictețe. Aceste înfrângeri au fost subliniate, altminteri, de artist, într-o serie de cărți care formează o galerie incontestabilă. La moartea lui, ne-a cutremurat destinul artistului solitar.

Ca poet, depășește desigur și pe Gorki și pe Romain Rolland, patronii lui spirituali. Ceea ce a cucerit douăzeci și două de popoare ale lumii nu sunt istorii “polițiste”, fie ele și haiducești, ci o viziune a vieții, halucinantă și înfiorată ca un univers nou.

Naiv și inadaptabil, ca orice scriitor adevărat, Panait Istrati și-a cheltuit multă energie și tot atâta talent să îndrepte lumea după chipul și asemănarea sufletului său. În lupta cu nedreptățile vieții sociale, el, cel cu inima deschisă, franc și leal, era mai dinainte înfrânt, destinat să rămână singur.

Eu (…) îl voi revendica pe Panait Istrati ca pe un frate al meu și fiu al acestui pământ. (…) Îl revendic, mai ales, după ce am citit Moș Anghel. Nici în acest volum, Istrati n-are tirade lirice, care ar putea îmblânzi patriotismul nostru.

Pretutindeni însă pulsează viața acestu pământ (…) ale zărilor familiare ș-ale cerului unic; nu pot să fie niciodată uitate, căci sunt ale copilăriei (…) țăranii brăileni, oamenii de margine, aprigi, îndrăzneți, violenți, tari la chef și la pumni.

Întâmplarea îi pusese pe umeri una din cele mai vaste glorii pe care literatura o poate dărui cuiva. Tipărit în toate limbile pământului, iubit de marile mulțimi, numele lui era un mit, un miraj, o forță. cuvântul lui străbătea țările. Îi lipsea până la absurd simțul confortului.

(…) Nu era un glas răzbunător. Era o voce calmă, bună, egală, puțin obosită, cu inflexiuni de melancolie, sub care numai foarte rar răzbătea de departe tunetul revoltei. Poveștile lui aveau mult soare, multă lene, o nostalgie imensă după odihnă. Era uneori de-o simplicitate pastorală.

Panait Istrati a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, unul dintre cei mai generoși scriitori români, în fața căruia, prin trecerea mea prin lume, mi-am scos sfios, iubitor și admirativ pălăria. Vor trece ani, vor trece decenii, vor trece poate secole, fără ca scrisul lui Panait Istrati să se învechească, fără ca paginile lui să prindă rugină.