Ce-ar fi un weekend departe de lume? O vineri seara care nu se incheie, previzibil, la bere? O sambata dimineata care incepe curat, ca o dimineata a unui an nou, undeva la munte, unde e frig si ceata? O sambata seara dedicata sinelui? O duminica dimineata a intelegerii? A micului dejun frugal, cu ochii pe cer la soarele tarziu?
Ce-ar fi toate astea fara companie? Poate o sursa de tristete? Si daca nu e asa? Are omul pornirea asta – sa fie cineva alaturi, sa il ia de mana, sa il duca pe strazi, sa ii fie companion de baute si de prosteala. Sa ii arate rasaritul si apusul, sa ii declare vrute si nevrute, sa se pacaleasca unul pe altul si fiecare sa creada in rolul lui. Sa se simta unic, special.
Sa creada ca numai el a patruns misterul unei dimineti tarzii si al unui cer fara nori si numai el il poate dezvalui in premiera celuilalt. Si sa se imbete cu iluzia ca daca celalalt da din cap e intelegere.
Asta e pornirea umana. De insotire. Si de amagire. Va propunem cateva lucruri care se fac numai de unul singur.
Ce nu poate lasa in urma Oana Dan
Nimeni nu mai citeste poezie in zilele noastre. Mai ales in franceza. Vedeti, stiu deja argumentele pe care le veti invoca. Asa ca nu le mai invocati, mai bine dati click si cititi un pic de Prevert. E de toamna, e plin de sens, e despre viata cu toate esecurile si lasitatile ei, despre lipsa si pierderea dragostei si despre posibilitatile din jur care niciodata nu se implinesc. Prevert vindeca dureri de cap, inima si nostalgii de toamna. Iata cateva dintre versurile mele preferate.
“Il dit non avec la tete / Mais il dit oui avec le coeur”
“Cet amour / Si violent / Si fragile / Si tendre / Si desespere / Cet amour (…) Cet amour guette / Parce que nous le guettions / Traque blesse pietine acheve nie oublie / Parce que nous l’avons traque blesse pietine acheve nie oublie”
“Peindre d’abord une cage / avec une porte ouverte / peindre ensuite / quelque chose de joli / quelque chose de simple / quelque chose de beau / quelque chose d’utile / pour l’oiseau”
Bilanturile de orice fel trebuie sa fie fara martori si in complicitate deplina cu sine. Asta pentru ca cel mai adesea dau cu minus. Poate sunt printre noi unii mai optimisti, la care balanta e pe zero, si poate doi-trei la care iese cu plus. Pe cei din urma ii banuiesc ca triseaza cumva.
Daca stai la masa cu gandurile tale si privesti inapoi la alegerile facute, la momentele grele, la prostiile spuse, la prostiile facute, la ce ai fi putut fi numai daca… Daca faci toate astea, sigur bilantul e negativ. E plin de regrete. V-am mai zis, jocurile sunt facute, meciul e aranjat. N’y va pas / tout est combine d’avance / le match est truque
Sunt, dar ce sunt eu nimanui nu ii pasa. Probabil ca nu stiti de John Clare sau daca stiti nu va place. Incercati poezia asta. Atat. Pe urma veniti voi cu o propunere in versuri mai potrivita.
I am: yet what I am none cares or knows / My friends forsake me like a memory lost / I am the self-consumer of my woes
Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun
-
Aspecte de viata
1. Vad un afis pe care scrie „comert cu amanuntul”. Comert cu amanuntul! Ati uitat ca exista? Da, imi zic, vreau sa fac comert cu amanunte.
2. Am mers, zilele trecute, pe Calea Victoriei, cu o prietena, o blonda baltica, o ziarista serioasa, de politica. Ne-am cunoscut cu patru ani in urma, intr-o vara elvetiana, am vorbit despre Sandy Bell si Jean-Claude Van Damme intr-un bar din Nyon, ma rog. Venise in Bucuresti cu treaba, cu Congresul PPE, chestiuni europene, nu te joci; am facut stanga pe Bulevardul Regina Elisabeta si atunci l-a vazut.
Era un afis, trebuie ca il stiti, care anunta un spectacol extraordinar la Sala Palatului, cu Nae, cu Vasile, cu doamna Stela si domnul Arsinel, marii nostri actori. „Nu sunt politicieni, nu?”, a ras prietena mea punand starea comediei romanesti intr-o teribila paranteza. „Nu”, i-am raspuns, „acesta e Nae, acesta e Vasile, uite, doamna Stela, domnul Arsinel! Voi, la Tallinn, nu ati auzit de `Ce-o sa fie? Ce-o sa fie?`, voi nu stiti glume cu Bubico?”. Nu auzise, nu stia cazul. Nu-mi mai place globalizarea.
3. „Pai asa eram eu?”. Prietenul meu are 70 de ani si a suferit cu ceva vreme in urma un atac vascular cerebral. Nu se plange, face haz, a fost mereu un formidabil producator de haz. Isi misca greu mana stanga si piciorul stang. Nu, nu era asa. Il cunosc de cand aveam sase ani si l-am admirat intotdeauna, chiar daca nu i-am spus niciodata. Are un mod de a expedia raul care imi place. Nu lasa loc echivocului. „Ii bag in pizda ma-sii” zice, si trece mai departe, leonin.
Cred ca am vazut in el un erou al cotidianului, si de aceea atacurile acestea, cu explicatii medicale, cum or fi ele, lovind parsiv, deodata, mi se par teribile forme de lasitate. Pe domnul Mircea orice boala ar fi trebuit sa il infrunte fata catra fata, barbateste. Dar, se stie, bolile au cele mai odioase dintre apucaturile femeiesti. Oricum, nu conteaza, pe eroii mei nu au cum sa ii invinga.
4. Ma tund doar acolo unde miroase a pomada si a briantina. Am si eu tainice saloane care supravietuiesc miraculos. Si cat ma ferchezuieste baiatul – va iau pierdut, la spate, frantuzeste? – ascult. Imi place sa ascult, cum le place altora sa se uite la oameni. In stanga, un bunic ii povesteste frizeritei despre nepotul sau in varsta de doi ani si patru luni. Cica intr-o zi ar fi spus: „Of, ce ti-e si cu viata asta! Nu mai suport!”. Auzi, ce a putut sa zica! Fireste, bunica-su l-a si intrebat: „De unde stii tu, bai puta, ce e viata?”. „Nu”, zic, „frantuzeste nu”.
5. Am invatat o fetita de cinci ani, pe care o cheama Erika, cum se construieste cifra „5”. Seamana cu litera „S” mi-a spus si nu am avut cum sa o contrazic. Mi-a desenat apoi un dragon, iar mai tarziu un dinozaur.
Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu
-
Pentru ce
Dupa o saptamana petrecuta la Munchen, mi-am reamintit de ce fac meseria asta. Nu stiu la altii cum e, dar in jurnalism cantitatea de descurajari e atat de mare, iar livrarea ei se face atat de frecvent incat iti vine deseori sa lasi totul balta. Glumesc tot mai des cu prietenii, imaginand un plan de exil in Costa Rica, pe coasta pacifica, unde sa matur, la rasarituri, podelele din lemn ale unui bar pierdut pe o bucata de plaja.
Exilul e, desigur, un moft: cred ca ma atrag sirenele naufragiului total. Cand ma pregatesc, insa, cu toata seriozitatea pentru inec, apare din neant cate un colac salvator. Poate e o ironie, ma gandesc: nu salvarea in sine e importanta, ci lantul de zbateri pe care il intretine.
Iata, deci, un Munchen in plin asalt solar, fosnind discret la suprafata frunzelor ucise de galben. Bavaria, in jur, e toata decupata din fotografii. Tractoarele tulbura orizonturile imbracate in verde si rosu stins, iar pentru o secunda ai putea crede ca te plimbi printr-un tablou de Van Gogh, sezand confortabil in scaunul masinii.
Trebuie sa ajung la Freiburg, dar de data asta ma incapatanez sa cred ca timpul nu poate invinge. Merg asa, serpuind pe drumuri secundare, zeci de minute la rand. Si-mi dau seama, uite ca o scriu aici!, ca nu fac nimic doar pentru a ajunge. Fac totul doar pentru a pregati ajungerea.
De-acum, colacul de salvare deja s-a dezumflat. Ma gandesc, iar, la Costa Rica, asteptand de fapt inca o toamna care sa ma poarte spre oameni.
