O lume careia nu ii mai apartii

Maturizarea, care in cele mai multe cazuri coincide cu plecatul de acasa, cu ritualul parasirii casei parintilor, este cel mai adesea si inceputul dezradacinarii. Sau, macar, a constientizarii sentimentului. Apoi, pe masura ce trec anii si prapastiile cresc, devine din ce in ce mai greu sa te simti acasa.

1

Unde e acasa? Sa fie ca in proverbul englezesc home is where the heart is? Sa fie lumea noua in care tanarul adult s-a mutat si in care si-a construit propria notiune de acasa? Chiar daca e doar o camera de camin, o camera cu chirie sau un apartament impartit cu altii.

Sa fie acel loc pe care incepi sa il detii doar intr-o relatie, cu un partener, si pe care il mobilezi cu stari, gusturi, amintiri? Acel loc in care se prinde samanta unei viitoare familii?

Sa fie doar o stare? O stare pe care ti-o dau ordinea si armonia interioara? Ca atunci cand socotesti ce inseamna viata ta si din punct de vedere material de-abia ai trecut de zero si nu ai bifat niciunul dintre marile obiective asociate imaginii tanarului adult – casa, masina, casatorie etc. Dar, in ciuda acestei liste de lucruri nefacute porti in tine acel sentiment de bine, de confort, de calm si caldura; acel sentiment care ii face pe cei apropiati sa iti caute compania si care le da necunoscutilor sentimentul ca pot avea incredere in tine.

Iata cateva lucruri ale saptamanii trecute care, dintr-un anumit punct de vedere, pot construi acea stare de acasa.

 

Ce nu poate lasa in urma Oana Dan

  • Perisoarele

Asa ii spuneam, in gluma, acestei formatii pe vremea cand o ascultam des. In ultimul an nu prea am mai ascultat perisoarele, pentru ca mi se pare ca melodiile lor nu se mai potrivesc cu scenariul meu de viata. Intr-o seara a saptamanii trecute, insa, am auzit la radio melodia asta si mi s-a reaprins pofta.

  • Mersul cu trenul

De cate ori trebuie sa merg cu trenul incep sa simt, cu cateva ore inainte de a ma urca in el, o neliniste ce atrage dupa sine agitatie si agresivitate. Stiu dinainte ca va fi o calatorie complicata, ca voi intalni oameni cu chef de vorba de care va fi greu sa scap, ca trenul va intarzia, ca va fi ori prea frig ori prea cald si tot asa.

Saptamana trecuta, cand am mers cu trenul, m-a luat angoasa cu vreo trei ore inainte. Fusesera doua zile calme, aproape frumoase, dar in clipa in care m-am uitat la ceas si el arata 14.00 si stiam ca la 17.00 urmeaza sa ma urc in tren, am simtit ca ma ia cu draci. E complicat de descris.

Odata aflata in tren, cand ranjesc in sinea mea ca am scapat de conversatiile contextuale pentru ca locurile din fata mea sunt libere si caut sa ma asez confortabil, incurajandu-ma ca poate, de data asta, va fi o calatorie agreabila, imi aduc aminte de vorbele unei foste sefe.

Prin 2009 ma plangeam in redactia in care lucram atunci ca trebuie sa plec cu trenul si ca urasc asta (vedeti, e boala veche!), cand ea mi-a zis incantata: cum, eu ador sa merg cu trenul! Imi iau suc natural de portocale si ciocolata amara si o carte buna si de-abia astept timpul ala cu mine!

Am incercat sa fac si eu asta, dar n-a mers. Tot timpul am o carte la mine, dar rareori gasesc in tren atmosfera prielnica sa ma bucur de lectura. La ultimul drum, de exemplu, citeam o cartea de povestiri a unei autoare contemporane si auzeam un student (l-am verificat mai tarziu, suspicios, uitandu-ma pe deasupra ochelarilor, ca o baba sceptica, trecuta prin viata) cum butoneaza un joc pe telefon, cu volum, si cum exclama din cand in cand: ahhh, vaco, cacat. Poate spera sa regaseasca empatie in vreun tovaras de drum, altfel nu inteleg de ce nu avea casti.

In dreapta aveam o pensionara cu sotul, genul ala care merg cu cate patru plase de rafie la copiii de la Bucuresti, care s-a descaltat si s-a facut comoda pe cele doua scaune plusate si tari, dar in asa fel incat picioarele in sosete colorate cu Hello Kitty ii ieseau pe interval.

De-a lungul drumurilor cu trenul am intalnit fel de fel de lume: de la cei care isi taie unghiile in tren, pana la cei care calatoresc cu catel si purcel (la propriu!), de la cei care iau cate o masa bogata si pana la cei care iti povestesc toata viata in cele mai intime detalii fara sa te intrebe daca te-ar interesa.

Dar stai, de ce va scriu eu toate lucrurile astea? A da, am pornit de la intrebarea simpla…oare altii cum fac cand merg cu trenul? Cum fac sa ramana calmi, sa stea cuminti in scaun, sa fie fericiti, sa citeasca in pace, sa asculte muzica cu chef?

 

Ce nu poate lasa in urma Andrei Craciun

  • Sentimentul evreiesc in opera lui Radu Cosasu 

Radu COSASU, Autodenunturi si precizari, Editura Hasefer, Bucuresti, 2011Pornind de la realitatea de care, de la Radu Cosasu incoace, nu mai putem face abstractie fara sa facem si o crima, si anume “confesiunea e valabila doar ca autodenunt”, volumul de “Autodenunturi si precizari” se dovedeste fundamental in intelegerea solutiei individuale a acestui scriitor – roman, desi evreu, bucurestean, desi nascut la Bacau – la problema complexa a identitatii.

Radu Cosasu se confeseaza, deci se autodenunta, in trena acestui text de la pagina 5, de la care orice analiza a operei si a vietii poate, cu incredere, sa inceapa: “Larg politic, sunt antifascist, blocat intre anii 1945-1956, in bolsevism; in urmatorii 40 – fara sa fac din aceasta operatie un spectacol informational, ci doar nuvelistic – m-am deblocat in caragialism”.

Radu COSASU, Opere I

Maimutele personale: il putem numi roman, desi putem gresi. Carte publicata pe cand Radu Cosasu avea 38 de ani, era deci proaspat vindecat de bolsevism. Volum indispensabil in intelegerea tehnicii narative cosasiene, ba chiar a obsesiilor personale, dar nefolositor in chestiunea evreitatii autorului.

Povesti pentru a-mi imblanzi iubita: probabil cea mai buna carte de poezii scrisa in limba romana care nu se preda in scoli.

Alti doi ani pe un bloc de gheata: carte clasica a lui Radu Cosasu, concentrata pe “probleme externe”. Evreitatea, din nou, nu se pune.

Radu COSASU, Opere II

O vietuire cu Stan si Bran: “nu este, cum s-ar parea, doar o eseistica subtila si sclipitoare a unui cinefil profesionist, ci, mai mult decat atat, o marturie si o profesiune de credinta: autobiografie spirituala”, scrie C. Stanescu in prefata, si are dreptate sa scrie asa. In “O vietuire cu Stan si Bran”, Radu Cosasu se expune ca mic-burghez, de origine evreiasca, iubitor de filme de cinema si mai ales de povestirea filmelor de cinema. Fara sa fie de versuri, “Vietuirea“ incepe ca o poezie care se poate citi in multe chei, din care nu o putem exclude pe cea identitara: “Arta mea s-a nascut din teama./ Am debutat ca fricos si am creat  pentru/ a birui aceasta frica“. Cu adevarat miraculos, este sa vezi cum se vindeca un om de bolsevism in chiar clipa cand bolsevismului ii trece prin cap sa ii excluda din munca si viata pe Stan si pe Bran.

Sonatine. Poveste, schite, fragedii: o carte de o frumusete brutala, insuportabila, ca la Isaac Babel. Iar la pagina 422 se gasesc aceste cuvinte: “Nu credeam sa-nvat a uri vreodata. (…) si nici nu am invatat, in pofida atator carti care predica uri fastuoase, bogate, culte, crunte. Alb, nu m-am gandit niciodata ca negru acesta mi-ar fi dusman. Ateu, nu am simtit vreodata necesitatea sa umilesc un credincios. (…) Evreu, adica “om care minte de cate ori spune ca pleaca la vanatoare cu placere“, cum a retinut odata Einstein ca ar fi definit evreul Walter Rathenau, mi-am pierdut multe ore din viata explicand antisemitilor ca nu mie, ci lor trebuie sa le fie rusine ca sunt ceea ce sunt“.

Radu COSASU, Opere III

Cinci ani cu Belphegor: cronica de sport, de exceptie, dar fara insemnatate pentru tema iudaica.

Matusile din Tel-Aviv: poate cea mai importanta carte a lui Radu Cosasu de dupa 1989. Strabatuta de la prima la ultima pagina de problema intima a identitatii. O carte-document, ca toate cartile care se nasc dupa taceri indelungate. De la Bucuresti la Tel-Aviv, aici e toata viata si toata evreitatea lui Radu Cosasu, aici, pe satelitii acestor planete care ii sunt matusile si care povestite, asa cum l-a avertizat si l-a sfatuit candva Teodor Mazilu, i-au salvat toata literatura.

Radu COSASU, Opere IV

Ramasitele mic-burgheze: volum explicit despre natura intamplarilor care au rezultat din evreitatea familiei de clasa medie in care s-a nascut. Textul “Sapho si Schubert” este o capodopera, iar “Ramasitele mic-burgheze” merita sa fie cunoscut drept volumul in care Radu Cosasu redevine cel din certificatul de nastere: Oscar Rorlich.

Armata mea de cavalerie: autocritica necesara la unele rataciri din tinerete. Cosasu, evreul, nu exista aici si nici nu trebuie sa existe. Cosasu, cavaleristul, devotat bolsevismului, are unele inclinatii spre totalitarism care il exclud. Recuperand si justificand trecutul, Cosasu ii da nuantele fara de care nicio autentica intelegere nu ar fi posibila.

 

Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu

  • Trecutul care nu trece

Pentru omul mare care am ajuns, cateva momente in compania oamenilor mari din vremea in care eram doar om mic pot insemna o recuperare a unui timp pe care nu l-am avut, desi as fi vrut sa-l am. Suna complicat, poate, dar nu e. Va fac o confesiune, cu rugamintea sa n-o folositi impotriva mea la proces: ma simt mai acasa in trecut – si in locurile in care pot sa iau trecutul cu mine – decat in tot prezentul si in toate proiectiile viitorului.

Nu-mi plac planurile, poate si pentru ca – vorba lui Keynes – pe termen lung suntem toti morti. Imi voi ingadui, desigur, ca pe termen scurt sa mai fug din cand in cand in timpul care-a fost. Paradoxal, nu in cautarea celui care eram, ci a unei proiectii despre un timp care n-a mai avut rabdare sa cresc, s-a consumat si-a lasat in locul lui un post-timp cam nasol, cu tot mai putine ziare pe hartie si tot mai multe voci pe Facebook.

Sunt semnele timpului, imi zic.

Idei de om alb!, mi se raspunde. Imi imaginez ca vocea e chiar a lui Radu Cosasu, invocat in extenso de Andrei Craciun mai sus.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.